Către Unitate - COMPENDIUL FILOZOFIILOR INDIENE

December 21st, 2008 | Hinduism, Horia Ciurtin |  

Autor: Shankara
Rating:

Despre Adi Shankara se pot spune multe, însă puţine dintre acestea ar putea atinge cu adevărat o fracţiune infinitezimală din valoarea celor enunţate de Maestru în tratatele sale. Corifeu al şcolii Advaita Vedanta, el a fost acela care la sfârşitul secolului al optulea a început ofensiva teologică neiertătoare împotriva diverselor erezii care au cuprins spaţiul indian. Odată cu atomizarea sectară a hinduismului ortodox, numeroase sisteme „alternative” au început să sfărâme hegemonia tradiţională a străvechilor Vede. Fie că vorbim de „erezii” cvasi-teiste precum budismul sau jainismul, fie că vorbim de „credinţe” ateiste precum doctrina Lokayata sau anumite valenţe ale şcolii Sankhya (în special pe filiera Kapila), acestea constituie devieri nepermise de la Adevărul revelat al scripturilor hinduse.

Într-o astfel de epocă (oglindind în spaţiul hindus ceea ce alexandrinismul post-elenic a însemnat pentru Occident) de haos teologic, Shankara a reprezentat un apel la Tradiţie, o reinstaurare a ortodoxismul hindus de tip vedic. Pe deasupra, doctrina sa Advaita – a non-dualităţii – a reuşit să zdrobească cu armele unei logici imbatabile toate sistemele adverse ce încercau să formuleze argumentele unei sciziuni metafizice. Astfel, orice tendinţă de maniheism hindus a fost anulată prin stăruinţa dialectică a sacerdotului vedantin.

Deşi în spaţiul indian se poate cu greu vorbi de o demarcaţie clară între planul exoteric şi cel esoteric al unei căi spirituale, Shankara a reuşit să teoretizeze (în măsura în care Adevărul se poate preta unui astfel de demers) ambele niveluri. O întâmplare sugestiva pentru modul său profund esoteric de interacţiune cu lumea manifestată, cu iluzia cosmică, este episodul deplasării sale către templul Vishwanath. În periplul său, Shankara s-a intersectat cu un Dalit, un paria de neatins, înconjurat de patru câini. Fiind considerat nedemn pentru orice membru al castelor superioare să fie atins sau să privească un astfel de individ abominabil, discipolii marelui sacerdot l-au somat pe acest paria să se mişte din faţa maestrului lor. Surprinzător de subtil, indezirabilul individ le-a răspuns: „Vreţi ca eu să mişc nepieritorul meu Atman [Sinele] sau trupul meu carnal?”. Auzind această replică, Shankara i s-a închinat instantaneu, recunoscând faptul că sub înfăaţişarea unui paria se ascundea de fapt măreţul zeu Shiva, păzit de cei patru „câini”, simboluri ale celor patru Vede.

Precum Socrate al Occidentului, Shankara al Orientului s-a implicat în cele mai aprige discuţii filosofice, provocându-i la dialog pe cei mai străluciţi teologi, sacerdoţi şi oratori ai timpului său. Perfect stăpân pe armele logice ale şcolii Nyaya, Shankara operează cu adevărate salve de tun dialectic împotriva fortificaţiilor plăpânde ale diverşilor devianţi heterodocşi de la calea superbă, dar strictă a Vedelor. O lucrare de amplă sinteză, în acest sens, este si Compendiul filozofiilor indiene sau originalmente formulat „Sarva-Darsana-Siddhanta-Sangraha”. În acest volum, Shankara desfăşoară întreaga linie de gândire metafizică a subcontinentului indian. Inedit prin modul de structurare a conţinutului, acest compendiu avansează uneori în direcţia opusă celei dictate de firul cronologic al apariţiei respectivelor şcoli, conturând - în fapt - traseul de la Profan la Sacru, de la deviaţie la adevăr, de la heterodoxism, la ortodoxism. Astfel, primele capitole tratează pe larg doctrinele heterodoxe (nastika), începand de la şcoala Lokayata şi continuând cu sistemul jainist al lui Arhata, precum şi cu cele patru sisteme budiste. Acestea sunt privite cu uimitoare detaşare chiar şi atunci când Shankara caută să le demoleze prin argumente teologice de facţiune vedantină.

În capitolele următoare, autorul prezintă sistemele ortodoxe (astika), cele aflate pe calea cea dreaptă a Vedelor, o varietate de şcoli ce culminează, la sfârşit în metafizica sistemului Vedanta, sistem al cărui exponent de vază este Shankara însuşi. Astfel, se poate spune că lucrarea de faţă este un itinerar metafizic, pornind de la cea mai putin calitativă doctrină şi trecând treptat, iniţiatic, prin sisteme care dezvăluie noi şi noi faţete ale cunoaşterii, iar în cele din urmă, drept diamant al teologiei indiene apare ideea sistemului ultim, final şi absolut.

Din motive de spaţiu, dar şi conceptuale, ni se pare esenţial să insistăm pe prezentarea acestui din urmă sistem, Advaita Vedanta. În cadrul său, Shankara stipulează că, în realitate, cunoaşterea lui Brahman [Sinele absolut] poate apărea doar în cazul fiinţelor înţelepte, capabile de a-l percepe, fiinţe aflate deja în posesia facultăţii de a realiza distincţia între etern şi efemer, fiinţe eliberate de sclavia simţurilor şi a dorinţei de a se bucura de roadele faptelor lor atât în această lume, cât şi în cea de dincolo.

În acest fel, Atman [Sinele individual] se va arăta doar celui ce beneficiază de bunăvoinţa învăţătorului său spiritual. Odată cu viziunea Sinelui, întreaga iluzie a Universului creat se stinge pentru individul atins de lumina transcendentă a cunoaşterii. Acest Univers, aparent, este alcătuit din cele cinci elemente şi are drept cauză ignoranţa (avidya) ce învăluie Sinele. Nefiind decât o iluzie, acest Univers se stinge în momentul contemplării Sinelui.

Didactic, dar extrem de precis, Shankara ne dezvăluie că “Sinele trebuie cunoscut prin El însuşi, pentru că nu poate fi înţeles altfel. El este astfel încât trece dincolo de vorbire si de gând”. Având în vedere că atman-purusha reprezintă beatitudinea, iar prakriti [materia/ manifestarea] ignoranţa, se poate afirma ambivalenţa cunoaşterii: interioară –ducând la beatitudine- şi exterioară – acoperind domeniul creaţiei, al lumii fenomenale.

Astfel, de pe poziţiile vechiului maestru s-ar putea uşor replica atitudinii scientiste ce domină Occidentul actual, atitudine ce doreşte a-şi asuma hegemonia cognitivă la nivel global. În realitate, monopolul cunoaşterii ştiinţifice este o uzurpare, căci aceasta reflectă doar nivelul de jos, inferior şi exterior al realei cunoaşteri. Eliberarea finală, moksha, nu poate surveni prin studierea empirică a lumii fenomenale …

Din această perspectivă, adeptul cautând iluminarea trebuie să parcurgă în sens invers paşii creaţiei, din exterior spre interior, trecând prin fiecare element al lumii, prin fiecare înveliş al Sinelui, până ce se va lepăda de ignoranţa ce s-a ataşat lui atman, iar cunoscându-l nemijlocit pe acesta, fără participarea disruptivă a ignoranţei născătoare de fenomenal, creaţia va fi anihilată, iar deviza “tu eşti acela” îşi va îndeplini în mod absolut sensul. Atman descoperit şi cunoscut va (re)deveni Brahman, iar identificarea va fi totală, adeptul găsindu-şi eliberarea în eternitate, dincolo de creaţie ori manifestări, dincolo de zidul ignoranţei (avidya) datorită căreia ia naştere întregul Univers, iar Sinele coboară în trupurile create ale fiinţelor.

Această atitudine intransigentă a lui Shankara i-a atras în nenumărate rânduri oprobiul orientaliştilor îmbâcsiţi ale catedrelor academice europene. Catalogat uneori (în modul cel mai ciudat cu putinţă) drept “gnostic”, “panteist”, “sectant”, maestrul şcolii non-duale a reprezentat pentru epoca şi zona sa ceea ce Guenon şi Evola denumeau “păzitor al Tradiţiei primordiale”. Altfel zis, Shankaracharya, a apărut în haosul doctrinar şi heterodox al momentului său ca o baliză a luminii iniţiale, pure şi necontaminate de decăderea continuă a lumii azvârlite in epoca întunecată, în Kali Yuga. Shankara, un adevărat maestru, un ghid pe calea către Unitate.

Scrisă de Horia Ciurtin

Ce rating acorzi cartii?

(12 voturi)

 Loading ...

Ce rating acorzi recenziei?

please wait...

(13 voturi, rating: 5.0)