Funcţia soteriologică a Fiului
Contrar aşteptărilor, obiectul demersului de faţă nu îl constituie materializarea iudaică a Fiului, respectiv Iisus, ci întruparea să elenică, Herakles nebiruitul. Fiu al divinului Zeus, al stăpânului lumii văzute şi nevăzute, al Cosmocratorului olympian, Herakles face parte dintr-o categorie esenţială în contextul spiritualităţii indo-europene: arhetipul Eroului. Aceasta tagmă simbolizează omul care, animat de “focul” interior, “foc” devorator şi mistuitor, reuşeşte să atingă propria-i deificare, o ascensiune către Olymp. S-ar putea sugera faptul că Eroul, spre diferenţă de Titan, este cel care subjugă hybrisul, fără a se lăsa dominat de acesta, un Titan care nu eşuează în lupta iniţiatică cu zeii olympieni. Mai mult decât atât, Eroul este o torţă vie, un far ce străluceşte în lumea fenomenală, răspândind lumina fără de sfârşit, fără de început.
Problema esenţială în interpretarea funcţiei soteriologice a Eroului rezidă mai ales în perspectivă denaturată pe care atât o parte a anticilor, dar mai ales majoritatea celor ce i-au succedat o aveau asupra miturilor. Văzându-le ca pe o urmă de religiozitate primitivă, ca un “basm” sau cel mult ca o alegorie axiologică, majoritatea exegeţilor au neglijat funcţia preponderent spirituală, metafizică, simbolică şi esoterică pe care acestea o îndeplinesc. Fiecare mit devine din această prismă o cărămidă în fundaţia pe care iniţiatul va fi obligat să o construiască pentru a accede la propriul Olymp, la propria perfecţiune şi ascensiune, edificiu care nu se va naşte niciodată dacă fundamentele nu sunt bine identificate, interpretate, înţelese şi experimentate.
Titan şi Erou
Din acest punct mitic de vedere, Eroul, spre diferenţă de Titan, are o naştere şi materializare umană, însă este animat de scânteia primordială, furată de către Prometheus de la zeii Olympieni. Eroul se angajează mereu în acţiune, o luptă perpetuă cu lumea înconjurătoare, dar mai ales cu sine însuşi. Astfel, Eroul frânge neîncetat legea exterioară impusă de tatăl suprem, Zeus, însă pentru cutezanţa şi virtutea sa este răsplătit chiar de acesta, în cele din urmă, cu calitatea de accedere la principiul divin. Drumul său către iluminare este sinuos şi presărat cu numeroase obstacole, obstacole care iau naştere fie din voinţa Zeului suveran, fie din propriile lipsuri spirituale, şi care pot fi depăşite numai prin jertfă exterioară şi interioară, prin luptă perpetuă si suferinţă cathartică, purificatoare.
În acest sens, Julius Evola susţine că “putem constata -dincolo de diferite simboluri- asemănarea faptelor eroice săvârşite de titani şi cele săvârşite de eroi şi putem vedea cum şi eroii şi titanii aparţin, de fapt, uneia şi aceleiaşi stirpe, sunt participanţii temerari la una şi aceeaşi aventură transcendentă care poate avea sorţi de izbândă sau poate eşua“. Dacă Titanul este caracterizat, în principal, de eşecul iniţiatic, în cazul Eroului calea esoterică poate capăta valenţe mai nuanţate. Pentru a pune problema în termeni aristotelici, ambele categorii sunt apte, în potenţialitate, de ascensiune, însă doar Eroii sunt capabili de a o realiza în act. Bineînţeles, această iterare concretă a posibilităţii inerente presupune o crâncenă bătălie metafizică. Accesul în Olympul ceresc e posibil doar prin supunerea a lumii fenomenale, a naturii materne. De aici şi lupta implacabilă a lui Herakles cu Zeiţa-suverană, simbol al forţelor materiale. Pe această tematică, Jean Vertemont notează că Eroii erau aceia “care deveneau nemuritori, cucerind-o pe Hera, anul, adică realizând o faptă transcendentă“.
Natura comună în potenţialitate Eroului şi Titanului este reconfirmată de invocarea lui Herakles, arhetip eroic prin excelenţă, într-al doisprezecelea Imn Orfic drept “Herakles, suflet fără teamă, destoinic şi vânjos Titan“. Ceea ce îi separa esenţialmente pe aceştia este, de fapt, o ratasare finală la principiul transcendent. Chiar dacă ambii săvârşesc o anumită formă de hybris, de ireverenţă faţă de Zei şi legea lor exterioară, Eroul reuşeşte să se ridice la matca luminii olympiene în cele din urmă, nelăsând scânteia animatoare divină să se stingă nici o clipă, rămând şi menţinându-se ca “mocnirea flăcării străbune” (al doisprezecelea Imn Orfic, “Către Herakles”). Eroul e un Titan neorbit de propria mărire, un Titan care nu uita destinaţia călătoriei sale, un Titan ce nu eşuează …
Pe linia lui Ronsard şi Vergilius (citaţi de Ştefan Borbely în curiosul său studiu “De la Herakles la Eulenspiegel: eroicul”), se poate constată că Eroul e caracterizat de “virtus heroica, echivalentă cu energia morală intrinsecă omului superior derivată, însă, din decantarea unei vechi energii de tip dionysiac [titanic] reconvertită în forţă apolinică [olympiană]“. Titanului îi lipseşte acest “virtus”, această putere de a-şi depăşi natura de răzvrătit şi a se metamorfoză până la nivelul deificării proprii, fiind în cele din urmă izgonit în Haosul fără de formă, în Haosul pe care e incapabil să îl subjuge şi să îl stăpânească.
Prometheus - între Titan şi Erou
Particularizând ambiguitatea primară a distincţiei dintre Erou şi Titan, se pune întrebarea dacă Prometheus, de pildă, este un Titan sau un Erou. Textele antice nu îl consideră un Titan per se, ci îi conferă această calitate prin extrapolare, ca urmare a faptului că descinde din Titanul Iapetus (fiind desemnat de Hesiod ca “Iapetionidês”), dar prin faptele şi calităţile sale se dovedeşte a fi mai degrabă un hibrid între Zeu trickster şi Erou. De pildă, în unele cronici ale creaţiei rasei umane aceasta ia fiinţă, în drept, la ordinul lui Zeus, însă se materializează, în fapt, prin actul creator al lui Prometheus care îl plamădeşte pe om din lut, în care insuflă viaţa vânturilor eterne. Totodată în timpul Titanomahiei, a luptei zdrobitoare dintre Zei şi Titani, Prometheus apare mereu ca luptând în tabăra zeilor olympieni si nicidecum în cea a Titanilor.
Caracterul său de Erou intervine odată cu crearea rasei umane, atunci când se revoltă împotriva voinţei lui Zeus, ducând fiinţelor nou plămădite “focul”, element sacru deţinut exclusiv de stăpânul Olympului etern. Astfel, el devine un adevărat “phos-phoros”, un aducător/purtător-de-lumină, care se sacrifică pentru iluminarea neamului omenesc. El este pedepsit de Cosmocrator, fiind înlănţuit de muntele Kaukasos unde un vultur îi va sfâşia zilnic, ciclic, ficatul. Acest vultur este un simbol explicit al lui Zeus care se transpune în acvila devoratoare, asistând direct şi perpetuu la supliciul celui care i-a încălcat porunca. Totuşi, şi această manieră de pedepsire a lui Prometheus este sugestivă. Comparativ cu restul Titanilor, aruncaţi în genunile fără de fund ale Tartarului, “dincolo de Haosul înceţoşat” (Hesiod, “Theogonia”), el este plasat pe un pisc, pe un simbol olympian desăvârşit, cât de aproape posibil de ceruri.
Eliberarea lui Prometheus şi noul eon
Totodată, “mântuirea” lui Prometheus vine de la fiul Divinităţii, peste veacuri, când Herakles se naşte prin contopirea unei muritoare cu principiul olympian. Cea mai frapantă eroare în plasarea lui Herakles în context spiritual ia naştere mai ales atunci când este considerat un fel de războinic neostoit, excelând prin forţa muşchilor şi iscusinţă în mânuirea armelor. Nicidecum. Sub stratul literal al probelor pe care Eroul le trece se află înţelesul simbolic, spiritual şi esoteric al luptei sale exterioare şi interioare. Fiecare duşman pe care îl răpune, fiecare obstacol pe care îl depăşeşte, nu este altceva decât jertfirea unei părţi a propriei fiinţe, o parte care trebuie extirpată pentru că răzvrătirea să îl conducă spre iluminare, iar nu spre rătăcire eternă.
În această linie de gândire ajungem în momentul crucial al întregului epos eroic, punctul de cotitură în “mântuirea” umanităţii. Clipa în care Herakles, Fiul sacru, o manifestare a principiului unic, ucide vulturul tatălui său, Zeus. Astfel, Herakles răpune vechiul chip, vechea lege a Divinităţii olympiene răuvoitoare la adresa umanităţii, dezrobindu-l pe Prometheus, aducătorul de lumină şi binefăcătorul neamului omenesc. Pe linia lui Hesiod, constatăm că “Herakle-i cel care o ucise [acvila lui Zeus] scăpând pe fiul lui Iapet [Prometheus]/ De pacostea neiertătoare şi alinându-i chinul veşnic./ Zeus cu olympica lui slavă nu se împotrivi deloc” (din “Theogonia”).
Această atitudine paradoxală la prima vedere, atât din partea lui Herakles, Fiul, cât şi a lui Zeus, Tatăl, îşi găseşte înţelesul perfect coerent în planul esoteric. Herakles încheie eonul în care umanitatea este datoare să îşi dovedească, în ansamblul ei, calităţile ce ar face-o demnă de “focul” olympian, această sarcină fiind pusă, de acum în colo, în sarcina şi fiinţa fiecărui individ. Astfel, prin permisiunea de a-i distruge simbolul falnic, vulturul, şi de a rupe lanţurile în care l-a înlănţuit pe Prometheus, Zeus transmite mesajul că e de acord că fiecare fiinţă umană poate fi demnă de “focul” sacru, deci poate fi demnă de a fi un Fiu al său. Astfel, este de înţeles de ce în “Eneida” lui Vergilius, Zeus/Jupiter e numit “sator”, iar nu “pater”. “Sator” desemnează tot noţiunea de paternitate, însă nu în modul uman, biologico-moral, ci în sens metafizic, de creator al tuturor, tatăl omnipervaziv, omnipotent al tuturor. În acest sens se poate reţine elocventa formulare din “Hieroi logoi” ce dezvăluie natura patern-transcendentă a Zeului-suveran: “Zeus-imparatul, Zeus-tatal, zămislitor a câte sunt“.
Herakles - de la “heros” la “hieros”
Prin îndrăzneala sa, după împlinirea tuturor probelor, Herakles -tocmai datorită luptei sale cu impedimentele presărate de Zeus în cale - este răsplătit de Tatăl său care îi conferă nemurirea şi calitatea de Zeu. Herakles se reîntoarece în Olymp, lângă Zeus Cosmocrator, parcurgând sinuosul drum de la “heros” (erou) la “hieros” (sacru, sanctificat), o iniţiere graduală în Micile şi Marile Mistere. Traseul său esoteric e astfel împărţit în două etape, prima marcând lupta cu elementele, supunerea lumii materiale, iar cea de-a doua dezvăluind ascensiunea întru sacralitate, către Olympul ceresc al Zeilor. Astfel, într-unul dintre “Imnurile” atribuite lui Homer, ideea este plastic exprimată: “A colindat mai înainte pământul şi marea uriaşă/ Şi-a suferit, dar până la urmă a biruit ca un viteaz [...] Acuma tocmai în lăcaşul Olympului de-a pururi nins/ Trăieşte fericit“.
Paradoxul aparentei “trântei” sale metafizice cu diversele manifestări ale legii divine este sugestiv creionat în episodul în care Eroul se obligă să îi aducă lui Eurystheus vacile lui Geryones situate pe izolată insula Erytheia. Rămas neputincios pe malul lui Okeanos, Herakles este deranjat de razele Soarelui-Helios care îl orbeau. Înfruntându-l pe strălucitorul zeu, bunăvoinţa Eroului este invocată în cele din urmă de acesta care îi oferă luntrea sa de aur pentru a traversa apele. Astfel, simbolic, luntrea de esenţă solară îi dă posibilitatea de a înfrânge forţele haotice, nocturne ale apelor de factură teluric-maternă. În această ipostază, Herakles nu apare nici învins de forţele Haosului, dar nici plecat în faţa Ordinii, ci atrage de partea sa lumina nebiruită cu care se identifică şi devine el însuşi element ordonator în mijlocul stihiilor haotice.
Fiul “mântuitor”
Totuşi, un punct esenţial ce se desprinde de aici e că, deşi funcţia soteriologică a Eroului este deplină din punct de vedere spiritual, pentru ca individul să atingă iluminarea nu e suficientă simplă îndeplinire a regulilor morale sau unitatea cu natură divină a Fiului său a Tatălui. Acest fapt se datorează îndeosebi accentului pe care grecii îl puneau pe “iluminare”, nedând nici o importanţă excesivă conceptului de “mântuire”. Umanitatea era “mântuită” prin fapta lui Herakles, prin îngăduinţa lui Zeus, însă “mântuirea” însemna simplă posibilitate ca fiinţa individuală să atingă “iluminarea”.
Totuşi, aceasta “mântuire” apare pentru greci ca o calitate câştigată a umanităţii, ca entitate colectivă, însă doar o virtualitate pentru individul căutând “iluminarea”. Pentru a atinge această stare, de ascensiune olympiană şi deificare, omul trebuia să devină mai întâi el însuşi Erou, înfruntând obstacolele şi duşmanii aruncaţi în cale de Zeus. Aşadar, pentru greci, starea de graţie supremă apare ca o consecinţă acţiunii, a luptei active şi nicidecum a abstinenţei pasive de la faptă, căci mântuitorul-Erou grec nu e cel care se lăsă obidit şi lovit, ci cel care zdrobeşte orice se interpune între el şi Divinitate, orice se interpune între “focul” ce arde mistuitor în fiinţa sa şi matca olympiană a acestei vâlvătăi.
Scrisă de Horia Ciurtin
(9 voturi)
Loading ...Ce rating acorzi recenziei?
![[BizCafe.ro]](http://www.bookblog.ro/poze/bizcafe.gif "BizCafe.ro")
