Logos-ul și eroarea modernă

January 31st, 2009 | Articole speciale, Horia Ciurtin |  

Una dintre erorile cele mai persistente ale individului modern este concepția sa despre actul creator, despre scris. În viziunea modernistă, scriitorul este un ins autonom, independent, ce dă frâu liber pornirilor lăuntrice, personale pentru a zămisli o părticică din ceea ce se numește Artă. Astfel, scriitura sa îi aparține, din toate punctele de vedere, nefiind altceva decât transpunerea propriului eu în cuvinte frumos (?!) meșteșugite. Nimic eronat, până aici, dacă avem în vedere simplul nivel profan al creației livrești. Totuși, punctul ce se impune a fi sesizat în acest context este veritabilă reductio ad hominem a întregului gest creator, împlinirea spuselor lui Protagoras ce îl declara pe om drept “măsura tuturor lucrurilor”, excluzând astfel din fașă virtualitatea oricărui plan supra-uman, supra-mundan.

Problema apare când aceasta reducție la profan se înfiripează în tezele moderniste ce tratează textele sacre ale omenirii. Moderniștii, urmând pattern-ul conceptual al individualismului, consideră că aceste lucrări spirituale sunt pure creații ale unei minți umane, înarmată cu inteligența, cunoștințe și răbdare. Nimic mai fals. Atunci când un text sacru ia ființă, el nu izvorăște din conștiința umană a celui care l-a redactat. Textul sacru a existat mereu înainte de a fi transpus în litere și sunete și va exista mereu după ce acestea vor fi încetat a ființa. Prin însăși esența sa, un text sacru este mai mult decât o scriitură. El este Divinul transpus în Cuvânt, metamorfozat în ființarea inteligibilă, o legătură profundă în comunicarea om-sacralitate.

Textul sacru nu se naște în om și nu depinde de receptivitatea pe care omul o manifestă față de el. Indiferent de cultura și religia în care se naște, textul sacru este o particularizare a Cuvântului universal, căci fiecare din variantele lui (i.e. Imnurile Vedice, Upanișadele și Bhagavat-Gītā, Biblia sau Coranul, Tabula Smaragdina, Zoharul sau Sepher Yetsirah etc.) nu este altceva decât o reiterare a literei de foc în planul mundan, fiecare este o posibilitate de exprimare a Cuvântului, dar nu Cuvântul însuși, având în vedere faptul că bagajul logico-conceptual și lingvistic al omului este insuficient pentru a percepe Cuvântul în deplinătatea sa și faptul că nici una dintre aceste variante nu își poate postula superioritatea asupra celorlalte. Divinul se revelează pe Sine în diferite ipostaze, în diferite momente, în diferite locuri, dar mereu același. Eludând mecanismul logic al ființei umane, chiar în același text, Sacrul va primi valente diferite în funcție de cel care îl receptează.

Unde se naște, totuși, eroarea modernă în legătură cu textul sacru? Aceasta nu constă în faptul că se percepe omul ca redactor al textului sacru, ci în faptul că omul este văzut că autor-creator al acestuia. În fapt (și în drept), omul nu este un scriitor în acest caz, ci un simplu scrib, căci el nu scrie, nu creează, ci notează. Divinul e cel care scrie, el se scrie, se transcrie pe Sine în textul sacru. Omul e doar scribul care transpune în modalități umane Cuvântul auto-creator, e doar intermediarul care reactualizează în plan mundan literă de foc a Divinului. De aceea, nici un text în care Logosul prinde făptură nu poate fi, în esența sa, respins sau atribuit concepției limitate a ființei umane, căci nu omul, ci Zeul grăiește. În acest fel, numai un text sacru își poate aroga legitimitatea de a afirma propriu-i adevăr nemijlocit, de a se susține pe sine însuși: “Verum, sine mendacio, certum et verissimum” (“Adevărat, fără minciună, cert și cel mai adevărat“ - Tabula Smaragdina).

O altă neînțelegere a modernilor se naște din faptul că, pentru ei, cuvântul transpune o trăire, un sentiment, altfel zis, individualizează, separă și delimitează, viziune oglindită și în perspectiva lor antropomorfică (i.e. un Zeu personal, acționând oarecum mimetic, în consonanță cu pornirile și dorințele umane) asupra ideii asimilate celei de “divinitate”. În concepție sacră, Cuvântul, Logos-ul e agent al unificării universale. Prin perceperea lui, se restabilește Unul primordial, perfecțiunea și deplinătatea eternă, Divinul infinit. Prin mijlocirea Cuvântului, cel ce îl ascultă, fie el hindus, hermetic, pitagoreic, sufit, budist sau isihast, constată, simte și își integrează sieși faptul că “Totul este Unu” (vechea deviza hermetică “Hen to Pan”), după cum spune și anticul Heraclit: “Listening not to me, but to the Logos, it is wise to agree that all things are one”. Astfel, textul sacru, mijlocitor particular al Logos-ului, insufla adeptului setea de Unitate, de transcendere în planul supra-uman și supra-mundan, de depășire limitelor sale.

Scrisã( de Horia Ciurtin

Ce rating acorzi cartii?

(3 voturi)

 Loading ...

Ce rating acorzi recenziei?

please wait...

(8 voturi, rating: 5.0)