Răzvrătiri metapolitice - O PERSPECTIVĂ DE DREAPTA

November 8th, 2008 | Filozofie, Horia Ciurtin |  

Autor: Alain de Benoist
Rating:

Înainte de a purcede pe drumul nostru livresc presărat cu nenumărate obstacole de ordin formal, dar şi ideatic, ar fi indicat mai întâi să stabilim ce este şi ce nu este această carte. După cum îi sugerează şi subtitlul - “Anthologie critique des idées contemporaines” – volumul se configurează sub aparenţa unei suite de comentarii, critici şi note pe marginea eseurilor, cărţilor şi articolelor făuritoare de opinie pe mapamondul cultural al lumii occidentale. Fără a fi, în sine, un tratat de filosofie politică sau o broşură de milintantism partizan, această antologie oferă totuşi o nesperată gură de aer proaspăt de dreapta în atmosfera academică atât de îmbâcsită de smogul sufocant al stângii.

Personalitate marcantă a scenei cultural-politice franceze şi europene postbelice, Alain de Benoist este fondatorul mişcării metapolitice Nouvelle Droite. Înfiinţată în anul 1968, în momentul crizei politice provocate de răzvrătirea “noii stângi”, Nouvelle Droite începe să activeze în societatea universitară pentru a contracara efectele nefaste ale neomarxismului aflat în plină ascensiune. Pentru susţinerea acestui deziderat, GRECE (principalul think-tank al mişcării) porneşte de la ideea de stânga a lui Gramsci, pe care o va transplanta în solul fertil al dreptei, conform căreia pentru a obţine victoria în domeniul politicii mainstream orice mişcare, orice ideologie trebuie să câştige mai întâi conflagraţia purtată pe câmpul de bătălie al ideilor, în starea lor pură.

Discursul lui Alain de Benoist şi al acestei “noi drepte” începe să iasă din marginalizarea impusă de corifeii socialişti, iar în decursul anilor ’70 o serie de conferinţe şi dizertaţii sunt susţinute şi încununate de un real succes. Astfel, după un debut modest, Nouvelle Droite suferă o dezvoltare fulminantă, datorită căreia membrii săi primesc acces în publicaţii de largă circulaţie (naţională şi internaţională), permiţând ca acest “război al ideilor” declarat stângii să se propage în toate mediile societăţii franceze. Atacând şi demolând fără milă, cu cea mai mare rigoare şi seriozitate intelectuală, fiecare idee, fiecare formulare şi manifestare a adversarului doctrinar, Alain de Benoist a reuşit să contracareze acea fascinaţie morbidă, acel salt fatal al multor intelectuali francezi în braţele roşii ale sinistrului miraj sovietic.

Totuşi, odată ce marele duşman de la răsărit a sucombat sub povara propriei greutăţi marxiste, “noua dreaptă franceză” nu a fost mai iertătoare nici faţă de duşmanul ideatic de peste Ocean. Astfel, în 1991, odată cu binevenitul colaps definitiv al Uniunii Sovietice, revista Perspectives constata fără prea mare entuziasm că bătălia ideatică rămâne la fel de acerbă pentru impunerea unei drepte veritabile. Astfel, în editorial se nota:

„Căderea comunismului nu este numai o victorie politică pentru Noua Ordine Mondială americană, ci şi un triumf moral al modului american de viaţă. Putem privi, acum, toţi spre un viitor al liberului consum, în care vom fi egali şi liberi să cumpărăm aceleaşi lucruri. Totuşi, mai există în Europa aceia care încă pun preţ pe diversitatea popoarelor lor şi pe toate acele calităţi ce ne fac să fim mai mult decât simple unităţi de consum. Aceşti oameni se opun sistemului liberal-capitalist. Ei doresc o societate fundamentată organic, în locul mai multor Disneyland şi resping convenţiile politice larg acceptate prin faptul că discută despre transcenderea vechilor concepte de Stânga şi de Dreapta, într-o nouă sinteză a gândirii radicale. Ei activează în domeniul culturii şi al metapoliticii, ducând un război al ideilor. Ei susţin o renaştere europeană., iar acest ataşament faţă de identitate este un inconvenient pentru multinaţionali, o insultă către Ronald McDonald şi un atac direct asupra Coca-Colonizării”.

Dacă o faţetă a materialismului ofensiv fusese identificată de Alain de Benoist în pericolul stângii marxiste, cealaltă avea să fie descoperită în (neo)liberalismul “statului-gardian” global şi globalist, consumerist şi mercantil. Statele Unite cu politicile lor comercializante la nivel mondial nu aveau să beneficieze de o primire mai caldă decât cea oferită de corifeul dreptei franceze defunctei Uniuni Sovietice. Observând aceeaşi proliferare a materiei asupra spiritului, a cantităţii asupra calităţii, a egalităţii asupra ierarhiei organice, a amalgămării popoarelor asupra individualităţii etnice precum în cazul stângii, Alain de Benoist nu a manifestat nici cel mai mic gest de clemenţă faţă de noul inamic.

Nonconformismul politic al lui Benoist a fost condamnat vehement de majoritatea grupărilor de stânga, dar şi de unele fracţiuni ale dreptei. Aflat oarecum între ciocanul proletar şi nicovala marelui capital, gânditorul francez a reuşit mereu să se replieze în poziţii strategice şi să atace pas cu pas avanposturile inamice în acest război al ideilor. Chiar la începuturile mişcării, în primii zece ani de existenţă, o primă victorie a fost constituită de publicarea cărţii de faţă, O perspectivă de dreapta, în 1977. Nu doar conturând o direcţie nouă pentru o dreaptă pietrificată, ci mai ales supunând unui tumult de critici nenumărate idei dominante în epocă, volumului i-a fost decernat în 1978 prestigiosul premiu cultural Grand Prix de l’Essai al Academiei Franceze.

Pentru prima oară în multi ani, dreapta ieşea din nou în tribuna lumii academice “bune”, după îndelunga marginalizare intelectuală la care fusese supusă. Trecând peste fetişurile culturale încetăţenite de stânga în conştiinţa individuală, “O perspectivă de dreapta” îşi permită să pună la îndoială ideile sacrosancte ale marxismului a la Marcuse: toleranţa, egalitatea, incluziunea socială, reeducarea elementelor anti-sociale, revoluţia, feminismul.

După o introducere incendiar-polemică, Alain de Benoist îşi structurează cartea în patru mari părţi (Moştenirea, Fundamente, Sisteme şi Dezbateri), urmate de o bine-venită anexă-eseu, Intelectualii în faţa fascismului. Pe tot parcursul acestor capitole, nici o problemă esenţială a contemporaneităţii nu scapă de sub lupa neiertătoare a lui Benoist. Problematica unei moşteniri comune indo-europene, confruntarea transcendentă dintre Ordine şi Haos, miracolul grecesc, etologia, geopolitica, arta, ştiinta războiului, chestiunea religioasă, critica teoriilor freudiene, critica marxismului, critica feminismului militant sunt abordate cu cea mai mare acurateţe intelectuală.

Mai mult decât o simplă scriere programatică, O perspectivă de dreapta se conturează ca o adevărată trecere în revistă a unei covârşitoare părţi a problemelor ce bulversează lumea postmodernă. Nefăcând doar inventarul maliţioasei debilităţii a stângii, Alain de Benoist încearcă să găsească şi cauzele pentru care dreapta a pierdut vechiul său prestigiu cultural-politic. Astfel, greşelile fundamentale ale “vechii drepte” sunt dezvăluite cu aceeaşi lipsă de simpatie şi reproş filosofic, constatând:

“Există o dreaptă pândită de Mefisto. De grimasa hipercritică. Dreapta acră. Ea a crezut că în noaptea morţii generalului de Gaulle a obţinut o victorie. Sentimentele ei îmi sunt străine [...] Stânga nu e puternică decât prin slăbiciunile dreptei, prin îndoielile şi ezitările ei. Desigur, în lumea actuală, nu lipsesc motivele de nemulţumire. Dar asta nu înseamnă că trebuie să ne mărginim la proteste. Cu lamentările ei, dreapta cade într-o greşeală de stânga: aceea care constă în a atribui celorlalţi responsabilitatea propriei sale sorţi. A te plânge nu înseamnă a analiza, ci doar a nu întelege”.

Analizând o serie de figuri şi contra-figuri reprezentative în evoluţiei conceptuală a dreptei, Alain de Benoist se vede pus în delicata situaţie de a zdrobi sistemul psihanalizei freudiene de pe poziţiile unui nietzscheanism faptic. Trecând prin scrierile unor personalităţi precum Konrad Lorenz, Clausewitz, Alexis de Tocqueville, Ernest Renan, Gustave Le Bon, Alexis Carrel, Teilhard de Chardin, dar şi ale unor intelectuali marginalizaţi de către clasa dominantă a marxismului academic precum Julius Evola şi Joseph de Maistre.

Totodată, O perspectivă de dreapta se dovedeşte o “blasfemie” iconoclastă vis-a-vis de idolii laici ai stângii franceze. Alain de Benoist nu se abţine de la a pângări cu cea mai fină ironie declaraţia lui Roland Barthes conform căreia “limba nu e nici reacţionară, nici progresistă, ea e pur şi simplu fascistă“. Dacă pentru orice alt personaj o asemenea “erezie” intelectuală ar fi reprezentat un suicid public, pentru Alain de Benoist ea nu constituie decât prilejul unui excurs persiflant la adresa marxismului, explicând:

“Barthes înţelegea prin aceasta că limba ne obligă la a spune, că ea constrânge orice vorbitor să îşi muleze gândirea în forma unui limbaj dat. Astfel, ceea ce este specific uman – gândirea conceptuală şi limbajul sintactic – este «fascist». Orice societate, în măsura în care pune în formă un corp social, este «fascistă». Statul e «fascist». Familia e «fascistă». Istoria e «fascistă». Forma e «fascistă». Şi atunci nu mai trebuie depăşită decât o etapă pentru a mărturisi că fenomenul uman este «fascist», de vreme ce dintotdeauna şi pretutindeni el pune sens, formă şi ordine şi se străduieşte să le facă să dureze. Dar în acelaşi timp «teoria critică» nu ajunge decât la o perpetuă frustrare. Dacă orice limbaj este «fascist», nu-ţi mai rămâne decât să taci. Dacă orice putere e «fascistă», nu mai ai decât să renunţi la orice acţiune. Şi dacă «sărbătoarea» însăşi se cristalizează în Veşnica Reîntoarcere, cum se mai regăseşte fiinţa cu sine însăşi? Mai rămâne, atunci, refuzul absolut. Comunităţile orizontale, muzica psihedelică, arta informală, drogul, ruptura cu lumea, accesul – prin toate mijloacele – la universul esenţelor fraterne, al «iubirii» universale şi al abstracţiunilor metafizice. Aşteptând ca omul să dispară, după cum ne învaţă structuraliştii. Aici a ajuns ultra-stânga «avansată»”.

La urma urmei, ceea ce Alain de Benoist săvârşeşte în acest volum e mai mult decât un demers intelectual. E un salt fatal. Un salt de pe sârma îngustă a mediului cultural, în prăpastia fără fund a condamnării iremediabile, a etichetării automate şi a expulzării din Olimpul secularizat al “intelectualităţii”. Şi totuşi Benoist nu se prăbuşeşte. Cu surâsul pe buze, refuză. Precum Zarathustra al lui Nietzsche, autorul învaţă “să danseze pe sârmă” şi să atragă după sine o mare parte a spectatorilor indecişi.

Curajoasa sa iniţiativă marchează prima victorie ideatică a dreptei post-belice, o reabilitare viguroasă a numelor pierdute. Datorită lui, figuri precum Ernst Jünger, Carl Schmitt, Julius Evola, Martin Heidegger sunt absolvite de “păcatele” gândirii lor politice. Anatema este ridicată, iar dreapta autentică nu mai este un tabu spectral. Hegemonia intelectual-academică a stângii se vede iremediabil scuturată din temelii atunci când constată cu stupoare că dreapta nu numai trăieşte nestingherită, dar este şi la fel de ademenitoare. Dincolo de populismul patriotard, stânga descoperă o dreaptă ce o-nspăimântă, o dreaptă ce nu mai poate fi exclusă din nici un calcul. Stânga îşi descoperă failibilitatea când constată “invazia” acestei noi drepte în structurile asupra cărora credea ca deţine exclusivitatea.

Nemaifiind nevoiţi să se adreseze unui public de nişă, marginal, intelectualii aflaţi în dreapta spectrului politic sunt capabili de a se adresa din nou societăţii civile, elitelor culturale în speranţa construirii unei noi paradigme europene, dincolo de materialismul etatic al socialismului şi dincolo de mercantilismul marilor corporaţii multinaţionale. Din acest punct de vedere, publicarea şi prestigioasa premiere a volumului O perspectivă de dreapta a constituit un prim pas al noii drepte in agora politică. Un prim pas al unei drepte ce nu se mai teme de umbra sa. O dreaptă nouă, dar esenţialmente aceeaşi.

Scrisă de Horia Ciurtin

Ce rating acorzi cartii?

(9 voturi)

 Loading ...

Ce rating acorzi recenziei?

please wait...

(10 voturi, rating: 3.8)