UEuropa și noi - DESIGN FOR A NEW EUROPE

February 3rd, 2009 | Critice, Invitat, Politologie |  

Autor: John Gillingham
Rating:

Din ianuarie 2007, de când România a devenit membră a Uniunii Europene, corupției băștinașe i s-a adăugat corupția europeană. Rețelele mafiote care conduc România fură acum dintr-un buzunar mai mare. Pe lângă bugetul statului, pot accesa acum “fondurile comunitare”. “Elita” politico-intelectuală de “dreapta” a țării (partidele și oamenii președintelui), deși pretinde că e de “dreapta”, a devenit, cu rare și secvențiale excepții, gardianul ideologic al noii ordini. Discursul eurosceptic e considerat ilegitim, periculos, fantezist sau demagogic. Chestiuni de amănunt se pot discuta, ni se sugerează, dar în nici un caz nu se poate pune în discuție proiectul UE. Nu avem o opoziție față de abuzurile megastatului UEuropean, ci doar “disidenți”: oameni care nu contestă UE, ci vor doar un EUrosocialism cu față umană, așa cum au vrut, ei sau părinții lor, un comunism cu față umană.

Trebuie să ne întrebăm dacă, prin aderarea la UE, mafia politico-ideologică din România nu a primit, în loc de lovitura de grație, un balon de oxigen. Trebuie să ne întrebăm dacă, dincolo de cifrele vehiculate pe hârtie, prețul plătit de România nu e mai mare (nu doar financiar, ci și cultural, simbolic) decât beneficiile. Sigur, unele mănăstiri ardelene au “accesat cu succes fondurile SAPARD”. Dar doar corupția generalizată a clasei politico-ideologice din România ne-a făcut dependenți de “fondurile SAPARD”. Nu putem socoti “accesarea fondurilor SAPARD”, oricât de utilă în context, coloana verticală a politicii și identității naționale românești. Prioritatea ar trebuie să fie nu “accesarea fondurilor SAPARD”, demnă de lăudat, ci construirea unui climat cultural/teologic/politic care să ne permită selectarea unei clase politice responsabile, care să-i poată ajuta pe români să ducă o viață liberă, demnă și ferită de ispita de a-și vinde sufletul pentru a avea ce pune copiilor pe masă, sau de a-și abandona copiii pentru a le putea trimite, din UE, bani de rechizite școlare.

E deci necesar să discutăm la ce anume am aderat atunci când am aderat la UE. Unii analiști politici, adică oameni care scriu cu dosul la interesele naționale, argumentează că “90% din vulgus” au vrut să adere la UE în 2007. Acestora li s-ar putea obiecta că 88% din români l-au votat pe Ion Iliescu în 1990. Și că, într-adevăr, ambele campanii electorale au avut același grad de transparență. Românii au fost la fel de informați în privința UE pe cât au fost de informați în privința lui Ion Iliescu. În ambele cazuri, opoziției nu i s-a dat “timp de antenă”. Edificator în acest sens e și puținătatea cărților sau materialelor critice la adresa UE apărute la editurile mari sau în ziarele de mare tiraj.

Din rândul cărților netraduse la noi face parte și lucrarea lui John Gillingham, Design for a New Europe, Cambridge, Cambridge University Press, 2006. John Gillingham e profesor de istorie la University of Missouri at St. Louis și autorul a numeroase lucrări despre istoria Uniunii Europene. În Design for a New Europe, Gillingham arată că UE e de fapt captiva unei birocrații corupte, iresponsabile politic sau fiscal, închise și răzbunătoare cu cei care îndrăznesc să atragă atenția asupra neajunsurilor ei. Rupți de țările din care au venit, dând socoteală doar șefilor direcți, care își conduc departamentele ca pe niște domenii feudale (baroni nu locali, ci comunitari), izolați unii de alții și mediocri, funcționarii comunitari constituie o castă mafiotă care are privilegiile unei elite, fără a avea și talentele sau obligațiile ei:

“Acești oficiali câștigă până la 300.000 de dolari pe an, plătesc taxe de până la 16% din salariul de bază și câștigă de trei ori mai mult – și în cazul țărilor mai sărace, cu mult mai mult – decât omologii lor naționali. Până și beneficiile sunt mai bune. Ele includ sporuri în bani gheață (16%) pentru că trăiesc în străinătate, ajutoare pentru chirie și creșterea copiilor (200 de dolari pe lună plus 2% din salariul de bază), școală particulară gratuită pentru copii (până la 8.000 de dolari până la vârsta de 25 de ani), bonusuri pentru a deveni părinte (până la 5.000 de dolari de copil, pe an), plata cheltuielilor de mutare și de instalare. Asigurarea medicală e generoasă, și pensiile sunt de până la 70% din salariul cu care ies la pensie. E un venit pe care un director de corporație multinațională l-ar putea invidia și pe care aproape nimeni nu ar vrea să îl piardă. Acest fapt explică poate ceea ce se numește la Comisia Europeană ‘conspirația politeții’: corb la corb nu-și scoate ochii.”

Rezultatul acestei culturi e persecutarea oricăror funcționari onești, care au încercat să-și facă datoria. Gillingham discută nenumărate cazuri de revizori contabili sau de investigatori OLAF care au fost concediați sumar, ba chiar acuzați de “fascism”, de “Gestapovism”, pentru îndrăzneala de a încerca să dea de urma banilor dispăruți din conturile europene sau de aplica o disciplină fiscală. Descriind corupția din sânul birocrației europene, europarlamentarul Jens-Peter Bonde spunea că: “Nu e vorba de un escroc, de doi, sau de cinci, ci de un întreg sistem paralel de finanțare”.

Din nefericire, corupția financiară e reflectată și dublată de corupția politică, și aici Gillingham aduce numeroase dovezi care arată natura dictatorială a proiectelor UE. Uniunea Europeană, arată Gillingham, e un “empire by stealth”, un imperiu pe furiș. Politica făcută în numele Europei, arată Gillingham, “e susținută de forță, dar nu e acompaniată de responsabilitate”. De aceea, vorbind despre o posibilă forță militară a UE, Gillingham se întreabă: “Cum pot europenii – care nu pot să controleze nici măcar acțiunile eurocraților civili – să controleze un viitor establishment militar protejat de legi referitoare la secretul operațiunilor și susținut de o industrie militară multinațională lipsită de competiție și de deschidere față de public?” În acest sens deci, vocile care cer o forță militară UEuropeană, în condițiile în care nu există o națiune europeană și niște reguli clare referitoare la cine controloează și față de cine e responsabilă această forță armată, sunt voci periculoase pentru libertatea cetățenilor europeni.

Spre deosebire de guvernele naționale, UE e o “entitate sui generis care nu e responsabilă în fața nimănui”. De aceea, după cum spunea profesorul de la Oxford Vernon Bogdanor, “Europa dă naștere celui mai periculos dintre divorțuri – cel dintre clasa politică și popor.” În condițiile în care noi, în România, avem deja un astfel de divorț, e legitim poate să ne întrebăm cum anume ne va putea ajuta integrarea în Europa, în urmă căreia ne vom alege cu un nou șirag de birocrați îmbuibați și disprețuitori la gâtul României. Cum ne va ajuta deci să responsabilizăm clasa politică românească? Cum va ajuta integrarea într-un organism parazitat de corupție, mafie și iresponsabilitate fiscală și politică să vindecăm clasa noastră politică de aceste defecte?

Întrebarea devine cu atât mai acută cu cât, dacă luăm în considerare soluțiile propuse de liderii UE pentru rezolvarea problemelor politice și economice, ne dăm seama că ne paște despotismul luminat. Astfel, Gillingham ia în discuție proiectul socialistului Dominique Strauss-Kahn, fost ministru de finanțe al Franței. Sub titlul de “Raport asupra Mesei Rotunde despre un Proiect Viabil pentru Europa de Mâine”, Strauss-Kahn propunea în 2003 următoarele:

“Conștient că un demos european nu există încă, Strauss-Kahn nu se așteaptă ca proiectul său să fie popular. Pentru a modifica opinia publică, el susține intensa aplicare a ‘metodei comunitare’. Aceasta presupune dublarea bugetului european, înființarea de avanposturi locale și regionale care să monitorizeze și dirijeze un vast program de educație politică, să organizeze mass-media ‘pan-europeană’, să introducă cursuri obligatorii de îndoctrinare UEuropeană în programa învățământului secundar, să finanțeze partidele politice europene și să le rezerve locuri în Parlamentul European. Procesul de fabricare a unui demos, care se așteaptă să dureze 20 de ani, ar trebui să înceapă, susține Strauss-Kahn, cu adoptarea noii Constituții Europene”.

Respinsă prin referendumuri, Constituția Europeană va fi introdusă pe ușa din spate, pe furiș, de agregatul franco-german care domină UE. După cum notează Gillingham, proiectul lui Strauss-Kahn e “manipulator, autoritar; și consecințele lui ar fi distopice”.

Citind aceste rânduri nu pot să nu mă întreb dacă îndârjirea “elitei” noastre de a susține Constituția Europeană, chiar cu prețul manipulării, precum și actualul zel pro-EUropean al elitelor noastre și al cicisbeilor ei nu face parte din activitatea unor “avanposturi” eurocrate de genul celor prevăzute de Strauss-Kahn. Dă, oare, “elita” românească, o mână de ajutor la fabricarea, în 20 de ani (termen drag și lui Silviu Brucan), unui demos european? Se simte oare “elita”, plătită din banii contribuabilului român, dezlegată de obligații față de statul și față de poporul român pentru că și-a asumat obligații față de un imperiu nevăzut și față de un demos care nu există? Se închină, oare, elita românească, la năluci?

Conform lui Gillingham, singura șansă de succes a Europei nu e în direcția elitismului dirijist și corupt, ci în direcția unei mai mari împlicări a cetățenilor în viața politică națională și continentală, înspre democrație, înspre respectarea voinței cetățenilor. Dirijismul elitist a funcționat atât timp cât UE a fost un club economic al țărilor bogate. Dar modelul autoritar nu poate funcționa în condițiile în care UE vrea să devină un superstat implicat în alterarea identității cetățenilor lui. Direcția Europei trebuie să fie înspre libertate, nu înspre eurosocialism dirijist. Și libertatea merge mână în mână cu responsabilitatea. Un sistem politic iresponsabil produce sclavi: și la vârf, și la bază, manipulați de oamenii-butoane din avanposturi.

Cartea profesorului John Gillingham, curajoasă, doldora de informații, percutantă analitic și memorabilă în finețea tușei portretistice (de la Tony Blair, la Silvio Berlusconi, Romano Prodi sau Gerhard Schroeder, nimeni nu scapă), ar merita tradusă și folosită ca bază de discuție asupra integrării europene a României. Nu de alta dar, abia ieșiți din “Imperiul răului”, nu vrem să petrecem următorii 45 de ani în deșertul “Imperiului nevăzut”, așteptându-i pe “tătari”.

Scrisă de Mircea Platon

Ce rating acorzi cartii?

(12 voturi)

 Loading ...

Ce rating acorzi recenziei?

please wait...

(14 voturi, rating: 5.0)