Despre inițiere. Ce-ar mai fi de spus - INIȚIERE ȘI REALIZARE SPIRITUALĂ
Autor: René Guénon
Rating: 
Motto: „Prostia unui mare număr şi chiar a majorităţii oamenilor, în epoca noastră mai ales, şi din ce în ce mai mult pe măsură ce se generalizează şi se accentuează decăderea intelectuală caracteristică a ultimei perioade ciclice, este poate lucrul cel mai dificil de suportat din lume.” (René Guénon)
Jean Reyor, editorul care a adunat articolele din opera lui Guénon axate pe tema iniţierii, a avut în vedere dorinţa acestuia de a scrie o urmare, un al doilea volum la Scurtă privire asupra iniţierii.
Despre obstacolele mentale şi psihologice
Trebuie spus fără ocolişuri: ceea ce îi împiedică pe cei mai mulţi dintre contemporani să acceadă la iniţiere, adică la naşterea din duh despre care Iisus îi vorbeşte lui Nicodim, este ignoranţa tipică epocii noastre, inconştientă în ceea ce-o priveşte şi adesea combinată cu reaua credinţă. Dacă această prostie, care afirmă cu atât mai multe cu cât ştie mai puţine, ar fi privită în ochi, lucrurile ar fi, într-un anume sens, cu mult mai bune. Din păcate, i se fac tot felul de concesii, este menajată, este elefantul din casă despre care nu vorbeşte nimeni, dar care în felul acesta tinde să ocupe la un moment dat tot spaţiul. Una din metodele alimentării acestei stări este vulgarizarea – soi de propagandă ce vizează punerea la îndemâna tuturor a ceva ce se consideră adevărat, pornind deja de la premiza că cel care primeşte are o capacitate de înţelegere redusă.
Aparent, vulgarizarea are la bază dorinţe pedagogice şi generozitate, în realitate scopul este ratat dintru început de simplificarea şi deci de deformarea inerentă a celor transmise. Învăţământul rudimentar care este vulgarizarea a fost vectorul devastator care a impus tuturor lumea modernă, afirmând peremptoriu ceea ce oamenii de ştiinţă înşişi consideră drept simple ipoteze. Atunci când teosofiştii şi spiritiştii au impregnat publicul cu doctrinele orientale, au făcut-o în aceeaşi manieră vulgarizatoare, distorsionând metafizica până la formele hidoase la care s-a ajuns astăzi. În cazul acesta, răul este chiar mai mare, pentru că ideile false împiedică pe cei mai mulţi să-şi imagineze că există nişte doctrine tradiţionale ale căror adevăruri sunt expuse dincolo de dorinţa de a place publicului sau de a fi „la îndemâna tuturor”.
Un alt obstacol major în calea dobândirii unei iniţieri este cultul pe care lumea noastră îl are pentru logică, în versiunea ei dialectică (atunci când nu se abandonează aberaţiilor infraumanului, iar asta sub titlul de „eliberare”). Or, dacă logica domină legitim tot ceea ce ţine de resortul raţiunii, ceea ce ţine de supra-individual, deci de supra-raţional, îi scapă în mod evident, aşa cum superiorul nu poate fi conceput de inferior. Scopul iniţierii este să-l ia pe individul uman aşa cum este starea lui actuală şi să-i dea mijloacele de a o depăşi.
Angoasa este şi ea o piedică, una caracteristică lumii noastre, în care starea de dezechilibru şi de instabilitate se agravează constant. Neliniştea perpetuă a modernilor este până la urmă o formă de sentimentalism şi de agitaţie, cum altfel?, sterilă. Din păcate, modernitatea nu poate oferi pacea sau echilibrul, putând propune ca leac nimic altceva decât… mai multă angoasă, şi mai multă agitaţie. Celor tentaţi să caute le propune cercetarea fără sfârşit, căutarea fără găsire, deci fără saţ, care nu duce la nimic, care nu găseşte niciun adevăr, în care modernii de altminteri nici n-ar putea crede. Capcana în care cad poate cei mai inteligenţi dintre contemporanii noştri este aceea a falsei cunoaşteri, stare cu mult mai rea decât cea a simplei ignoranţe naturale, pentru că cea din urmă este o formă de aşteptare şi de deschidere, în vreme ce falsa cunoaştere, atât de răspândită, e o fugăreală obtuză.
În cele din urmă, René Guénon reduce neliniştea şi angoasa tot la rădăcina ignoranţei, spunând că dacă ignoranţa s-ar risipi, teama ar dispărea de la sine: „[...] orice cunoaştere implică în mod necesar o identificare; se poate deci spune că, cu cât o fiinţă cunoaşte mai mult, cu atât există pentru el mai puţin « celălalt » şi « exterior », şi că, posibilitatea fricii, posibilitate de altfel complet negativă, este abolită pentru el [...]”. Intrăm aşadar în armonie cu toţi şi cu toate atunci când celălalt (aproapele nostru) este privit ca fiind noi înşine, şi atunci când cele din afară sunt proiecţiile stării noastre intime. Pentru neofit, acestea sunt nişte imperative, în vreme ce pentru cel care a parcurs drumul spiritual până în Centru, nimeni şi nimic nu se mai află în afara lui.
Despre natura iniţierii
Poate nucleul acestui volum este afirmaţia următoare: „[...] iniţierea constă în mod esenţial în transmiterea unei influenţe spirituale, şi [...] această transmitere nu poate fi operată decât prin intermediul unui ritual, care este exact cel prin care se efectuează conectarea la o organizaţie având drept funcţie să conserve şi să comunice influenţa despre care este vorba.” Chiar dacă, atunci când o primeşte, neofitul nu „simte” nimic, influenţa este realmente prezentă şi-i conferă celui care a primit-o anumite aptitudini pe care nu le-ar putea avea fără ea. Ulterior, atunci când trece de la iniţierea virtuală la iniţierea efectivă, apar şi efectele transmiterii spirituale, care nu are nimic „magic”, şi asta pentru că nivelul magic priveşte în mod exclusiv mânuirea influenţelor joase, de tip psihic.
Conectarea la organizaţia care este depozitara influenţei sacre presupune în mod explicit regăsirea Principiului şi restabilirea unei legături care fusese ruptă. „[...] în Principiu, este evident că nimic n-ar putea fi subiectul unei schimbări. Aşadar, nu « Sinele » trebuie să fie eliberat, pentru că n-a fost niciodată condiţionat, nici supus vreunei limitări, ci « eul », şi aceasta nu se poate face decât disipând iluzia care-l face să fie separat de « Sine ». De asemenea, nu legătura cu Principiul trebuie în realitate restabilită, pentru că ea există întotdeauna şi nu poate fi anulată în vreun fel, ci conştiinţa efectivă a acestei legături trebuie realizată pentru fiinţa manifestată. În condiţiile prezente ale umanităţii noastre, niciun mijloc nu este posibil în acest scop în afara iniţierii spirituale.”
Trebuie văzut în acest demers un semn al decăderii ciclice, ştiindu-se că în cazul oamenilor din vremurile primordiale iniţierea ar fi fost inutilă şi chiar de neconceput, dezvoltarea spirituală împlinindu-se în ei într-un mod natural şi spontan, dată fiind proximitatea în care se aflau în raport cu Principiul. Însă, în urma „coborârii” lente, conformă oricărui proces inevitabil al manifestării cosmice, condiţiile în care ne găsim azi sunt departe de a fi cele de atunci, şi de aceea restaurarea posibilităţilor stării primordiale este primul scop pe care şi-l propune iniţierea.
Lingvistic vorbind, trebuie ştiut că initium înseamnă „intrare” şi „început”, adică intrarea pe o cale ce trebuie parcursă mai apoi, începutul unei noi existenţe în cursul căreia vor fi dezvoltate posibilităţi de altă natură decât cele la care este limitată viaţa omului obişnuit. Într-o altă accepţiune, concordantă cu cea precedentă, iniţierea este transmiterea unei influenţe spirituale în stare de germene, care trebuie să aducă rod. De aceea, neofit înseamnă literal „plantă nouă”. Iniţierea privind în sine începutul căii, de înţelege de ce titlul de „mare iniţiat”, atribuit de new age-işti lui Iisus, lui Buddha, şi altor câţiva, nu face decât să trădeze ignoranţa celor ce-l folosesc, atât în ceea ce priveşte ilustrele personaje, cât şi natura iniţierii în sine.
Despre metodă şi diferitele căi de realizare iniţiatică
René Guénon a scris pentru occidentali, mai precis pentru acei dintre occidentali care încă mai au posibilităţi pentru a primi o iniţiere, şi care într-un fel sau altul sunt conştienţi de asta. De aceea, anumite precizări ar putea părea inutile, de la sine înţelese, pentru un oriental crescut şi trăit în paradigma unei tradiţii vii. Numeroasele avertismente împotriva imaginaţiei, a iluziilor „psihologice” şi „subiective” trebuie înţelese în acest context. Iarăşi, punerea în gardă în privinţa cărţilor „iniţiatice” este la fel de seacă – oricât de înalt ar fi conţinutul lor, şi oricât de calificat ar fi studentul pentru primirea unei influenţe spirituale, cărţile nu pot fi vehiculul unei astfel de întâlniri. De fapt, transmiterea orală, din om în om, este una dintre condiţiile inconturnabile ale iniţierii.
Să nu se înţeleagă cumva că René Guénon ar fi fost împotriva asimilării aspectelor doctrinare. Ar fi cum nu se poate mai greşit. De fapt, există grade diferite în acest demers, începând cu cel care se conectează la o tradiţie spirituală, şi care deja vede mult mai multe decât profanul. Acestuia îi este superior cel care vizează asimilarea cât mai completă a nivelului exoteric, şi anume teologul. Cel care posedă câteva cunoştinţe esoterice, cât de teoretice, poate, cu ajutorul câtorva comentarii, să perceapă pluralitatea sensurilor conţinute în textele sacre, având deci acces la spirit dincolo de literă. Înţelegerea acestui din urmă este mai profundă şi mai înaltă decât cea la care poate ajunge cel mai învăţat dintre exoterişti. Studiul textelor sacre constituie o parte importantă din pregătirea doctrinară care trebuie să preceadă orice realizare spirituală, dar acesta, dacă nu este însoţit de o iniţiere, rămâne într-un stadiu exclusiv teoretic, ce nu poate fi depăşit prin el însuşi.
Un lucru care poate părea greu de priceput pentru occidentalul modern este necesitatea, asupra căreia insistă René Guénon, de imersiune a aspirantului la iniţiere într-o formă tradiţională exoterică, ce trebuie urmată în toate prescrierile. Altfel spus, de practicare regulată a unei religii autentice, pe cât posibil în cele mai fine detalii. Este inadmisibil, spune el, ca cineva care are pretenţii la esoterism să ignore exoterismul, fie şi la nivel practic, căci cel care doreşte „mai mult” trebuie să înceapă cu „mai puţin”. „Vom spune dintru început, pentru a exprima lucrul în modul cel mai simplu, că nu se poate nimic construi peste vid. Or existenţa pur profană, din care este exclus orice element tradiţional, nu este în această privinţă decât vid şi neant.”. La fel, dacă adeziunea la un exoterism este o condiţie prealabilă pentru a se ajunge la esoterism, nu trebuie crezut că exoterismul ar putea fi aruncat după ce iniţierea a fost obţinută, la fel cum nimeni nu-şi poate imagina ca fundaţiile ar putea fi suprimate după ce edificiul a fost construit.
Fireşte, dincolo de aceste observaţii cu caracter general, dar nu mai puţin precise, nu trebuie avut în vedere faptul că, deşi orice iniţiere este în mod esenţial aceeaşi, căile care permit atingerea ei sunt multiple, adaptate astfel diversităţii condiţiilor individuale. Dacă punctul de sosire este acelaşi, punctele de plecare diferă, multiplicitate care nu afectează nici unitatea scopului, nici pe cea a doctrinei. Aici unii occidentali comit o eroare, atunci când îşi imaginează că multiplicităţii căilor i-ar corespunde o multiplicitate a doctrinelor. În realitate, există o unitate principială a tuturor formelor tradiţionale, dincolo de o multiplicitate superficială corespunzătoare expresiilor pe care tradiţia unică le adoptă pentru a se adapta la condiţiile diverse de timp şi de loc, la fel cum în fiecare formă tradiţională există metode de realizare diferite, accesibile diversităţii cazurilor individuale.
Sub diferite forme, există în fiecare tradiţie, sau au existat până la un punct, trei căi, sau trei forme iniţiatice. Hinduşii le numesc: Karma – în legătură cu natura expansivă, „rajasică”; Bhakti – în legătură cu aceeaşi natură expansivă, şi Jnânâ – destinată naturii luminoase, sattwică. Primele două corespund deci tendinţei raja, ultima este pentru tendinţa sattwa. Fiinţele în care predomină guna tamas, tendinţa tenebroasă, nu au nicio şansă de elevare spirituală. Calea jnânică este pentru cei care vor atinge Marile Mistere (iniţierea sacerdotală). Căile bhaktică şi karmică duc până la micile mistere (iniţierea cavalerească). În India tradiţională, unde castele sunt o distincţie care corespunde naturii intime a oamenilor, brahmanii (preoţii) sunt destinaţi căii Jnânâ, kşatriya (războinicii) sunt calificaţi pentru calea Bhakti, în vreme ce vaishya (negustorii) urmează calea Karma.
Este greu de spus care e utilitate acestei clasificări, oricât de legitimă ar fi ea. În Occident, datorită amestecului castelor, oamenii îşi pot determina cu mare dificultate adevărata natură, deci disponibilităţile pentru una sau alta dintre căile spirituale. Se poate spune că, date fiind aptitudinile pentru cunoaştere cu mult mai rare decât tendinţa spre acţiune, iniţierea jnânică din cadrul tradiţiei creştine a dispărut demult. În timpul evului mediu subzista încă iniţierea bhaktică, pentru cavaleri, şi iniţierea karmică, pentru artizani. Mai târziu, formele bhaktice au dispărut şi ele. Faptul că practicarea meseriei nu mai este cerută ca o condiţie înainte de a primi iniţierea karmică, trebuie şi el privit ca pe o degenerare. În diferite locuri, în diverse tradiţii, Orientul păstrează intacte toate aceste forme şi în zilele noastre.
Despre nivelurile realizării spirituale
Fiecare tradiţie are denumiri precise pentru oamenii care au trecut dincolo de anumite praguri spirituale. În linii mari, iniţierea îl ia pe om din starea lui actuală şi-l conduce întâi pe calea „micilor mistere”, urcând ciclul parcurs în sensul descendent de către umanitate în cursul actualului ciclu, până la „starea primordială” însăşi. Degenerescenţa spirituală a lumii făcându-se în etape succesive, regenrarea neofitului nu se poate opera decât parcurgând aceleaşi etape în sens invers, într-o apropiere graduală de Paradisul care trebuie recucerit. Cel ajuns acolo, dacă nu şi-a epuizat toate posibilităţile, începe ascensiunea abruptă, dincolo de starea individului uman însuşi, spre tării. Însă între micile mistere şi Marile Mistere se află un pasaj, un punct de trecere, uşa cea îngustă din Evanghelie, poarta dintre ceruri a tradiţiei iudaice, barzakh din islam.
Cei care au trecut pe acolo au fost scumpi la vorbă… Ştim că cel care a parcurs prima parte a căii spirituale, omul în care s-a restaurat condiţia paradisiacă, suferă înainte de a părăsi condiţia individuală un proces de răsturnare, metanoia despre care vorbeşte Platon, în urma căreia raporturile veritabile ale tuturor lucrurilor se restabilesc în el, aşa cum n-au încetat niciodată să fie pentru fiinţa principială. Kabbalişti vorbesc despre „deplasarea luminilor”, în timp ce sfinţii islamici spun: „Corpurile noastre sunt spiritele noastre, iar spiritele noastre sunt corpurile noastre”. Se mai spune în tradiţia islamică faptul că cel care trece dincolo de barzakh este opusul fiinţelor obişnuite: merge pe nisip şi nu lasă urme, calcă pe stâncă şi amprenta piciorului rămâne acolo, la soare nu face umbră, în întuneric luminează…
Hinduismul numeşte capătul căii cu numele de Brahma, realizarea Identităţii supreme, iar cel care îl atinge este sadasat (fiinţa şi non-fiinţa), vyaktâvyakta (manifestat şi non-manifestat), shabdâshabda (sunet şi tăcere). Suma tuturor contrariilor, locul în care se sting toate conflictele, încarnarea metafizicii, omul care atinge Identitatea supremă este numit, în lipsă de altceva mai bun, cu unul din numele lui Dumnezeu. Epoca profeţilor, a fiinţelor care se întorc pline de compasiune pentru această vale a plângerii, generoşi cu lumina pe care o împrăştie pentru nefericiţii de jos, pare să se fi terminat. Vremea e a siluirii limbajului şi a profeţilor mincinoşi. Să fi dispărut însă căile spirituale, sfinţenia şi cunoaşterea, în cel mai înalte accepţiuni ale acestor cuvinte? Un hadith al Profetului spune: „Niciodată, până în Ziua cea din Urmă, nu vor lipsi de pe pământ patruzeci de oameni cu sfinţenia lui Abraham.” Cei patruzeci sunt depozitarii Tradiţiei, cu tot ce are ea mai amplu şi mai profund, mitul lor ne ajunge la urechi pe ici pe colo, sunt printre Rosicrucienii care părăsesc Occidentul corupt pentru a se pierde în Orient, sunt printre malamatyya (oamenii blamului) din Islam – sfinţii imposibil de recunoscut din cauza „deghizărilor” îndărătul cărora trăiesc contopiţi întru Dumnezeu, sunt printre nebunii întru Hristos care şochează şi resping. E stăpâna Ostrovului Zânelor, bătrâna gârbovă ce-i cere milostenie feciorului de împărat din Harap-Alb; dacă ţi se întâmplă s-o vezi pe Sfânta Vineri cerşindu-ţi un coltuc de pâine la colţ de stradă, fă-ţi un bine şi nu-i drămui contabiliceşte obolul!
Scrisă de Radu Iliescu
(11 voturi)
Loading ...Ce rating acorzi recenziei?
![[BizCafe.ro]](http://www.bookblog.ro/poze/bizcafe.gif "BizCafe.ro")
“Să fi dispărut însă căile spirituale, sfinţenia şi cunoaşterea, în cel mai înalte accepţiuni ale acestor cuvinte?”
Nu, nu au dispărut. Din goana Roţii proprii şi universale putem ieşi doar ascultându-i. Sunt lângă noi, la dispoziţia noastră, aşteaptă dor un semn din partea noastră ca să ne iniţieze în a vedea că viaţa este mult mai bună decît cea pe care o trăim acum.
Vreau să vă vorbesc despre un astfel de om, născut pe plaiurile româneşti şi dornic de a CUNOAŞTE.
Octavian Sărbătoare s-a născut la Braşov în 18 decembrie 1952. În anul 1986 a plecat în Austria apoi în anul 1987 în Australia, unde a continuat calea spirituală începută în România.
Şi-a propus ca, începând cu publicarea unor adevărate cărţi iniţiatice, cărţi în limba română, să aducă omenirii speranţa în iubire.
“I: Să înţeleg că aţi urmărit ca ideile ce formează tesătura romanului ca un întreg, legând în mod trainic şi în ordinea cerută părţile lui componente, după un plan prestabilit, Iubire în India, să fie inspiratoare. Credeţi că ele pot fi folosite de către cei ce se iubesc pentru a-şi menţine iubirea, în viaţa de zi cu zi, la fel de proaspătă şi nealterată ca în clipa în care s-a declanşat doar printr-o privire?
R: Este dorinţa care m-a animat în timpul scrierii. Iubire în India nu este o simplă poveste de dragoste, din acelea care se scriu pentru a omorâ timpul celor care nu pot găsi implinire în iubire. Cartea mea îşi propune să fie un ghid de abordare şi menţinere a iubirii între oameni. Oferă prin urmare soluţii practice ce sunt desprinse din filonul de idei al tradiţiei ancestrale spirituale a Indiei. Îndemn astfel pe cititor să acorde importanţa cuvenită explicaţiilor şi să încerce să le aplice în viaţa proprie cu gândul unei reuşite. Următorul citat din carte este revelator, mesajul transmis prin mărturia unuia dintre protagonişti:
„… vom învăţa omenirea să-şi creeze şi să-şi materializeze speranţa în dragoste! Peste tot în lume iubirea sfârşeşte în lacrimi, deoarece oamenii nu sunt conştienţi de potenţialul lor privind trăirea eternă a iubirii. Se vorbeşte şi se scrie despre dragostea eternă ca despre o năzuinţă, dar foarte puţini îşi pun întrebarea şi ştiu cum poate fi ea atinsă, împlinită.” ( pagina 68 - Iubire în India ).”
Vă mulţumesc.
Ileana Speranţa Baciu
http://www. edituraflorispirtuale.com
http://www.geocities.com/awareness88/yotave.htm
Dle Iliescu, ne uneste, vad, dragostea pentru Sf. Vineri. E bine.
Rene Guenon… un autor pe cat de interesant pa atat de dificil.
Nu exista autori dificili, exista doar cititori prea simpli
Guenon e dificil doar pentru omul (post)modern. Ceea ce zice el nu e deloc la indemana dupa ce am fost obisnuiti sa credem orbeste ca traim in cea mai buna lume posibila. Guenon e o gura de aer proaspat in mijlocul acestui smog sufocant.
Nu cunosc vreun autor care să fi reuşit să prezinte cu mai mare limpezime şi claritate aspectele ce ţin de domeniul metafizic. Guenon este o adevărată mană cerească pentru minţile slăbănogite şi confuze ale occidentalilor. A fost cât se poate de conştient de limitele limbajului, de importanţa reală pe care o poate avea o carte şi, astfel, şi-a adaptat perfect mesajul la aceste mijloace. Totul cu o logică fără cusur, dar fără să renunţe la spiritul de fineţe. Mărturie stau interpretările pe care le-a dat unor simboluri tradiţionale fundamentale. În acest sens, nu pot să nu fiu neplăcut surprins de unii intelectuali de la noi, şi de la care eşti tentat să te aştepţi la mai mult, Anca Manolescu de pildă, care niciodată nu uită să-i reproşeze lui Guenon schematismul! Asta în condiţiile în care însuşi Guenon spune mereu că studiile sale sunt schematice, că au doar o funcţie orientativă, că, pentru diferite motive, despre unele lucruri a ales să nu vorbească, iar despre altele pur şi simplu nu…poate să vorbească, acestea din urmă nefăcând obiectul încorporării în cuvinte! Sau de parcă nu orice carte, oricât de “personală”, de “intimă” şi de “vie” în demersul ei, n-ar fi doar o schemă abstractă în raport cu trăirea care a generat-o! Iar acest fapt nu e cu atât mai valabil atunci când “trăirea” ţine de suprauman?! Avem noroc, în schimb, cu oameni ca Radu Iliescu care ne-a oferit o excelentă prezentare şi care ne dovedeşte că încă mai avem de unde alege!
Doua chestiuni:
- 2+3=5 (vezi intrebarea din zona in care se publica comentariul) stiai ca exista oameni care desi stiu ca raspunsul este 5, asta ii enerveaza la culme? acesti indivizi sunt definiti de psihologi ca fiind nevrotici; apoi sunt cei care pur si simplu nu cunosc rapunsul corect; ei cred ca 2+3=6; acestia sunt numiti de psihologi psihotici; prin urmare, de pe lista celor catre trimit comentarii nu ai scapat decat de nevrotici si psihotici; asta sa fi fost intentia ta?
- Desi respect foarte mult munca ta si citesc frecvent blog-urile tale, de mai multa vreme doresc sa-ti spun ca malitiozitatea ta, uneori gratuita (ma refer la raspunsul tau catre Paula) si lipsita de rafinament, iti strica imaginea de persoana elevata atat intelectual, cat si spiritual. Incearca sa mai temperezi avantul cu care uneori le spui oamenilor pur si simplu ca sunt prosti. Intelepciunea ar trebui sa conduca catre acel tip de iubire crestina la care studiile tale cu privire la religii si esoterism indeamna neincetat.
@ Gabriela,
cred ca facem prea des eroarea de a adauga niste etichete “morale” unor realitati imposibil de negat. De exemplu, spunem despre un om inteligent ca este “orgolios”, de ca si cum inteligenta ar fi un viciu pe care handicapatul ar face bine sa-l ascunda, ca nu cumva noi, dobitocii ordinari, sa ne simtim… cum?… niste dobitoci, adica ceea ce suntem.
Imi pare rau sa-ti spun cu “malitiozitate”, dar lumea se imparte inexorabil in oameni cu dotare intelectuala adecvata ideilor inalte si oameni care nu au dotarea respectiva. La fel cum in natura sunt tigri si bivoli. Soarele ne incalzeste pe toti la fel, spune Lao Zi, adica nu trebuie s-o facem pe-a moralistii aici, are si desteptul si prostul dreptul la mila divina.
Iar Paulei i-am spus un adevar pur si dur: nu este greu de citit Guénon in sine. Este doar greu pentru unii. Am prieteni care l-au lecturat fara nici un fel de dificultate, si am care-si dau cu anumite pasaje in cap, ca sa priceapa ceva. Ceea ce tot e bine, am si prieteni care mi-au zis ca “n-are nici o baza” si mi-au returnatcartile cu dispret.
In ceea ce priveste iubirea crestina, nu face parte dintre scopurile mele. Asta nu inseamna ca as cauta ura non-crestina, sa incercam sa gandim dincolo de dihotomiile vulgare…
Draga Radu
Inteligent esti (si nu acesta este viciul ci orgoliul, ego-ul exacerbat), erudit esti pe cale sa fii pentru ca muncesti asiduu la asta, frumos esti (am vazut o poza pe net). Iti urez cu sinceritate sa te atinga si INTELEPCIUNEA in toata frumusetea, splendoarea si minunatia ei.
In ceea ce priveste iubirea crestina, pentru un traditionalist convins ce te afli ma mira ca nu esti in cautarea manifestarii si simtirii ei; eu cand spun iubire nu ma refer la nimic care face ca inima sa tresalte si hormonii sa o ia razna. Ma refer la un concept foarte complex dar ma voi opri numai asupra unui element pe care am sesizat ca nu-l prea manifesti: respectul pentru toate fiintele vii. Iar respectul pentru toate fiintele vii este cerut nu numai de crestinism ci si de alte religii pe care tu le studiezi. Prin urmare, daca nu vrei iubire crestina atunci poate doresti sa incerci iubire sufita sau hindusa…cred ca ai de unde alege.
Mult succes,
Gabriela
@Radu cel Frumos,
Gabriela, care cu vrednicie poartă numele Arhanghelului, ți-a făcut o bunăvestire de nerefuzat. Toată suflarea așteaptă de la tine, dragă Radu, fiat-ul izbăvitor. Nu vrei?
Draga Gabriela,
cand am spus ca nu caut iubirea crestina, n-am avut in vedere vreo aversiune fata de adjectivul “crestin”. Ar fi o eroare grava din partea mea. Cu atat mai mult cu cat in toate religiile, iubirea este aceeasi, si este asa cum o descrii tu.
Totusi, nu fac din iubire scopul meu, ci o asez la locul pe care il are, printre virtutile pe care calea spirituala le poate oferi. Este importanta iubirea, fireste, dar e secundara. Stiu ca unii vor sari in sus, ma vor contrazice, spunandu-mi ca e fundamentala, ca e cruciala, ca e centrul lumii. Eu repet, iubirea este un lucru secundar. Asta nu inseamna ca nu ne putem lipsi de ea, sau ca e ceva in plus. Daca avem o friptura buna, nu inseamna ca salata, garnitura, painea, fata de masa curata, bunele maniere - ne-ar prisosi. Toate au farmecul lor.
Cred, oricat de suparator ar parea, ca iubirea nu trebuie sa faca obiectul vointei noastre. Fara sa fiu sustinatorul “iubirii naturale”, nu pot fi decat reticent in ceea ce priveste “sfortarile” pe calea iubirii. Concomitent, imi repugna pana la repulsie cruzimea in numele unui “asa sunt eu”. In fapt, nimeni nu “este”.
Sa fiu mai explicit. Asociez religia, spiritualitatea autentica si calea spirituala cu Cunoasterea. Sunt convins ca fiecare pas in intelegerea metafizicii si a celorlalte lucruri fundamentale e o batalie castigata, in urma careia nu mai suntem ce-am fost. Cred ca, in masura in care admitem ca toata comedia vietii se joaca intre Dumnezeu si noi, fiecare in parte in fata Domnului, incepem sa ne organizam cu claritate prioritatile. Sunt convins ca cel care intelege ca cel mai mare dusman al lui este el insusi, face un mare pas inainte. Asumarea singuratatii proprii, chiar in cea mai zemoasa baie de multime, prefigureaza starea in care va trebui sa dam socoteala pentru tot, in fata Judecatorului. Pentru ce am facut, si pentru ce n-am facut. Pentru cele mai intime dintre gandurile noastre…
Mai cred ca fiecare mare adevar la care ajungem, pe care-l mancam si-l bem, devine adevarul nostru, in masura in care noi suntem nimic fata de Adevarul. Un adevar impersonal, suprapersonal, care poate curge prin venele noastre. Nobletea suprema la care putem aspira este sa fim destul de buni pentru Sacru. Gloria pe care o poate cobora Harul asupra celor binecuvantati este sa-l emuleze pe Dumnezeu pe pamant. SA fim, deci, fiii lui Dumnezeu, cum spun crestinii. Sau prietenii lui Dumnezeu, cum spun musulmanii.
Atunci cand cineva ajunge acolo, adica la cunoasterea lucrurilor esentiale, la stingerea sinelui in fata Maiestatii divine, la disparitia propriului ego iluzoriu in fata realitatii, atunci vine si iubirea. Mila se invata. Milostenia poate fi ordonata, chiar cuantificata in unele religii (zeciuiala in iudaism, zakatul islamic). Iubirea te viziteaza daca n-o cauti, cand nici n-o astepti. Cel ce iubeste s-a parasit demult pe sine, e iubitor si iubit in toti oamenii si-n toate fapturile. E indragostit de Dumnezeu si e Dumnezeu insusi iubindu-Se pe Sine prin intermediul creaturii.
Eu nu sunt acolo, dupa cum tu insati ai inteles.
Multumesc pentru cuvintele frumoase. Esti prea generoasa.
Radu,
Multumesc pentru raspuns….ca sa zic asa, pe masura propriei tale masuri. Interesanta constructie si admirabila maestrie de manuire a cuvintelor.
Chiar daca pare ciudat, m-a bucurat interventia lui Just Asking; desigur, am inteles mesajul sau ironic dar motivul bucuriei mele este faptul ca mi-a fost furnizata cea mai simpla demonstratie pentru ceea ce am afirmat intr-un mesaj anterior: “fiecare are propria realitate iar intelegerea este pe masura capacitatii de perceptie”. Keep up the good work!!!! pentru ca, nu-i asa, frumusetea umanitatii consta in diversitatea ei.
Cat despre cuvintele frumoase, in general, asa inteleg eu sa tratez semenii…sa le recunosc meritele si/sau calitatile; in ce priveste defectele, le las in grija altora(parinti, profesori, anturaj, societate).
Gabriela
Chiar dacă pare ciudat, îți mulțumesc la rândul meu, Gabriela. E totuși plăcut, în orice manieră ar face-o, să-ți spună cineva că fără tine frumusețea umanității ar fi incompletă.
Referitor la intervenția mea, să știi că n-a fost atât de ironică pe cât a putut să pară. Dimpotrivă, am fost chiar foarte emotikonat, cu toate că n-am lăsat să se vadă asta pe pagina web. Numai că așa sunt eu, un suflet păduros și sălbatic, iar atunci când, leoaică tânără, iubirea îmi sare în față, mă sperii și dau cu copita în oala cu lapte.
Chiar mi-ar fi părut rău ca Radu Iliescu să nu-ți răspundă așa cum a făcut-o, deoarece capacitatea mea de percepție îmi spune că meritai asta. În rest, așa-i cum zici, fiecare cu realitatea proprie, cel puțin câtă vreme uităm că realitățile proprii nu sunt și că, de fapt, Realitatea este una singură. Na-ți-o frântă că ți-am dres-o, nu știu ce-mi veni să vorbesc în halul ăsta, parcă n-aș mai fi eu însumi. Gata.
nu există iniţiere, doar iniţiaţi
Nu exista macarale, doar macaragii.
Nu există nici inițiați, căci nu există nici substantive.
“Cine gandeste in mare necesitate greseste mult.” M.H.
MODURI DE RUGĂCIUNE
Rugăciunea individuală şi cea canonică
Cel mai elementar mod de rugăciune – al contactului dintre om şi Dumnezeu - este fără îndoială rugăciunea în cel mai obişnuit sens al cuvântului, pentru că aceasta este expresia directă a individului, a dorinţelor sale şi a temerilor sale, a speranţelor sale şi a gratitudinii. Această rugăciune este totuşi mai puţin perfectă decât rugăciunea canonică care, la rându-i, are un caracter universal datorită faptului că Dumnezeu este autorul ei şi că subiectul, în recitarea acesteia, o face nu ca un individ particular, ci în calitatea sa de om, specie umană; de asemenea această rugăciune nu conţine nimic care să nu intereseze pe om – orice om – şi se poate spune că ea include „în cel mai înalt grad” sau în plus, toate rugăciunile individuale posibile; Revelaţiile permit sau recomandă rugăciunea individuală, dar nu o impun. Rugăciunea canonică îşi arată universalitatea şi valoarea atemporală fiind foarte des exprimată la persoana întâi plural şi de asemenea prin preferinţa ei de a folosi un limbaj sacru sau liturgic, şi deci simbolic universal, astfel că este imposibil pentru oricine o recită să nu se roage pentru tot şi cu totul.
Bazele existenţei rugăciunii individuale sunt de găsit în natura noastră, deoarece indivizii diferă de fapt unul de altul şi au destine şi dorinţe diferite. Scopul acestei rugăciuni nu e doar de a obţine favoruri personale, ci şi purificarea sufletului: ea slăbeşte nodurile psihologice sau, cu alte cuvinte, dizolvă coagulările subconştiente şi drenează în afară multe otrăvuri secrete; ea exteriorizează înaintea lui Dumnezeu dificultăţile, eşecurile şi deformările sufletului, întotdeauna presupunând că rugăciunea este umilă şi genuină, şi această exteriorizare – îndeplinită în relaţie cu Absolutul – are virtutea de a re-stabili echilibrul şi de a restaura pacea, într-un cuvânt, de a ne deschide către graţie. Toate astea sunt oferite nouă în mod egal şi a fortiori de către rugăciunea canonică, dar spiritul uman este în general prea slab să extragă din ea toate remediile pe care aceasta le conţine.
Caracterul personal al rugăciunii non-canonice nu implică faptul că ea este liberă de reguli, deoarece sufletele umane – aşa cum Psalmii admirabil o arată – sunt întotdeauna asemănătoare în mizeriile şi bucuriile lor, şi de aceea în datoriile lor către Dumnezeu; nu este de ajuns pentru un om să-şi formuleze petiţia, el trebuie să-şi exprime de asemenea şi gratitudinea, resemnarea şi preţuirea.
În petiţia sa, omul este interesat să caute o anume favoare, dată să fie unei naturi agreabile lui Dumnezeu, şi astfel Normei universale; recunoştinţa este conştiinţa că fiecare favoare a destinului este o graţie care nu ar trebui să fie dată; şi dacă este adevărat că omul are întotdeauna ceva de cerut, asta e la fel de adevărat ca faptul că el are întotdeauna motive de gratitudine; fără acest fapt, nici o rugăciune nu e posibilă.
Resemnarea este acceptarea în avans a non-îndeplinirii unei cereri; regretul – a cere iertare – implică conştiinţa a ceea ce ne pune în opoziţie cu Voinţa divină; rezolvarea este dorinţa de a remedia ceva din încălcare, păcat, deoarece slăbiciunea noastră trebuie să nu ne facă să uităm că suntem liberi; în cele din urmă, preţuirea, lauda semnifică nu doar faptul că legăm orice valoare de Sursa sa ultimă, ci şi că vedem fiecare încercare în termenii necesităţii sale sau a utilităţii sale, sau în aspectul fatalităţii sale şi a graţiei. Dacă petiţia este un element capital al rugăciunii, este aşa deoarece noi nu putem face nimic fără ajutorul lui Dumnezeu; hotărârile omului nu oferă nici o garanţie – exemplul Sf. Petru dovedeşte asta – dacă el nu cere acest ajutor.
Meditaţia
Un alt mod de rugăciune este meditaţia; contactul dintre om şi Dumnezeu aici devine unul între inteligenţă şi Adevăr, sau între adevărurile relative contemplate ca apropieri către Absolut. Există o anumită analogie exterioară între meditaţie şi rugăciunea individuală în care omul formulează gândul său în mod spontan în ambele cazuri, diferenţa, care este infinit mai importantă, este aceea că meditaţia este obiectivă şi intelectuală – dacă aceasta nu este o chestiune de reflectări imaginative chiar sentimentale, dar despre care nu este vorba aici – pe când rugăciunea (individuală) este subiectivă şi volitivă.
În meditaţie, scopul este cunoaşterea, deci o realitate care în principiu trece dincolo de ego ca atare; subiectul gânditor este atunci, strict vorbind, inteligenţa impersonală, deci om şi Dumnezeu în acelaşi timp, inteligenţa pură fiind punctul intersecţiei între raţiunea umană şi Intelectul divin.
Meditaţia acţionează pe de o parte asupra inteligenţei, în care „trezeşte” anumite „memorii” consubstanţiale; şi pe de altă parte asupra imaginaţiei subconştiente care ia sfârşit prin incorporarea în ea insăşi a adevărurilor meditate, rezultând un proces organic de convingere. Experienţa dovedeşte că un om poate face lucruri măreţe chiar şi în circumstanţe nefavorabile, dat fiind că el însuşi se crede capabil de a le îndeplini, pe când altul, mai înzestrat poate, dar îndoindu-se de sine, nu va face nimic chiar şi în condiţii favorabile; omul păşeşte fără frică pe pământul plat, dar imaginaţia îl poate împiedica să facă un singur pas atunci când are de trecut între două abisuri. Din asta se vede importanţa meditaţiei chiar din simplul punct de vedere al auto-sugestiei; în viaţa spirituală, ca şi în alte domenii ale vieţii, ea este un ajutor preţios pentru lucrurile spre care tindem şi de asemenea pentru capacitatea de a le atinge, cu ajutorul lui Dumnezeu.
Meditaţia – definită în limbajul Vedantei – este în mod esenţial:
- „investigaţie” (vichara) conducând către asimilarea adevărului teoretic, şi apoi
- discriminare (viveka) între Real şi nereal;
Există două niveluri în ea, unul ontologic şi dualist, şi unul centrat pe Dincolo-de-Fiinţă sau Sine, şi în consecinţă non-dualist, aici stă întreaga diferenţă între bhakti şi jnana.
Pura concentrare este de asemenea o rugăciune, cu condiţia ca ea să aibă o bază tradiţională şi este centrată pe Divin; această concentrare nu este alta decât tăcerea care, într-adevăr, a fost numită un „Nume al lui Buddha” datorită legăturii sale cu ideea de Vid*.
* - Shunyamurti, „Manifestarea Vidului”, este unul dintre Numele lui Buddha. Rugăciunea tăcută a indienilor nord-americani, care presupune o concepţie simbolistă şi un cadru al unei naturi virgine, oferă uluitoare analogii cu Zen.
A fost făcută mai sus disctincţia între rugăciunea canonică şi cea individuală spunând că în cea individuală este vorba de ceva individual care este subiectul, pe când în cea canonică subiectul este omul ca atare; dar mai există o rugăciune în care Dumnezeu însuşi este într-un sens Subiectul, şi aceasta este pronunţarea Numelui divin revelat.
Pronunţarea Numelui divin revelat
Fundamentul acestui mister este, pe de o parte, faptul că
1. „Dumnezeu şi Numele său sunt una” (Ramakrishna), şi pe de altă parte, acela că
2. Dumnezeu Însuşi pronunţă Numele Său în El-Însuşi, deci în eternitate şi în afara întregii creaţii, astfel că Cuvântul Său unic şi necreat este prototipul rugăciunii spontane şi chiar, într-un sens mai puţin direct, a tuturor rugăciunilor.
Prima distincţie pe care intelectul o concepe în Natura Divină este cea a Dincolo-de-Fiinţă-ei şi Fiinţei; dar deoarece Fiinţa este o „cristalizare” a Dincolo-de-Fiinţă-ei, este ca şi cum „Cuvântul” Absolutului, în care ultimul se exprimă pe EL-Însuşi, se determină pe El-Însuşi, sau se numeşte pe El-Însuşi.
O altă distincţie care este esenţială aici şi care derivă din cea precedentă prin succesiune principială, este cea dintre Dumnezeu şi lume, Creator şi creaţie: aşa cum Fiinţa este Cuvântul sau Numele Dincolo-de-Fiinţă-ei, aşa este şi în cazul lumii – sau Existenţei – lumea este Exprimarea Fiinţei, a „Dumnezeului personal”; efectul este întotdeauna „numele” cauzei.
Dar Dumnezeu, numindu-se pe El-Însuşi, mai întâi se determină pe El-Însuşi ca Fiinţă şi în al doilea rând, pornind de la Fiinţă, se manifestă pe El-Însuşi ca şi Creaţie – asta înseamnă a spune că El se manifestă pe El-Însuşi „în cadrul nimicniciei” sau „în afara Lui Însuşi””, şi astfel „în mod iluzoriu” – omul, la rându-i, descrie mişcarea inversă atunci când pronunţă acelaşi Nume, deoarece acest Nume nu este doar Fiinţa şi Creaţia, ci şi Mila şi Răscumpărarea; în om, acesta nu creează, ci din contră „neface”, şi asta într-o manieră divină deoarece Numele aduce omul înapoi către Principiu.
Numele Divin este un istm metafizic (în sensul cuvântului arab „barzakh”): „văzut de către Dumnezeu”, este o determinaţie, limitaţie, „sacrificiu”; văzut de către om, este eliberare, fără-de-limită, plenitudine.
Acest Nume, invocat de om, nu este mai puţin pronunţat de Dumnezeu; invocaţia umană este doar efectul „exterior” al invocaţiei eterne şi „interioare” de către Divinitate.
Acelaşi lucru se poate spune şi despre orice altă Revelaţie: este sacrificială pentru Sipiritul divin şi eliberatoare pentru om; Revelaţia, indiferent de forma şi conţinutul ei, este „descindere” sau „încarnare” pentru Creator, şi „ascensiune” sau „ex-carnare” pentru creatură.
În Torah, Dumnezeu spune lui Moise: „Eu sunt cel ce sunt” (Eheieh asher Eheieh); aceaste exprimare se referă la Dumnezeu ca Fiinţă, deoarece doar ca Fiinţă Dumnzeu creează, vorbeşte şi legislează, deoarece lumea există doar în relaţie cu Fiinţa. În Qu’ran, aceeaşi exprimare sună astfel: „Eu sunt Dumnezeu” (Ana ‘Llah); asta înseamnă că Fiinţa (Ana, „Eu”) derivă din Dincolo-de-Fiinţă (Allah, Numele său desemnând Divinitatea în toate aspectele Sale fără nici o restricţie); astfel formula koranică se referă la Prototipul divin al pronunţării Numelui lui Dumnezeu, Ana ‘Llah semnifică implicit că „Dumnezeu şi Numele său sunt una” – deoarece Fiinţa „este” Dincolo-de-Fiinţă, fiind „Numele” său – şi din acelaşi motiv „Fiul” este Dumnezeu, nefiind „Tatăl”.
Ceea ce dă forţă formulei ebraice este întoarcerea „fiinţei” către ea însăşi; iar ceea ce dă forţă formulei arabe este juxtapunerea, fără copulă, a „subiectului” şi „obiectului”.
Raţiunea suficientă pentru invocarea Numelui rezidă în faptul că este „reamintirea lui Dumnezeu”; şi aceasta, în ultimă analiză, este conştiinţa Absolutului. Numele actualizează această conştiinţă şi, în final, o perpetuează în suflet şi o fixează în inimă, astfel că ea penetrează întreaga fiinţă şi în acelaşi timp o transmută şi o absoarbe. Conştiinţa Absolutului este prerogativul inteligenţei umane, şi de asemenea scopul ei.
Suntem uniţi cu Unul de către fiinţa noastră, de către pura conştiinţă noastră şi de către simbol. Simbol – Cuvântul – este cel prin care omul, în rugăciunea chintesenţială şi centrală, realizează Fiinţa şi Conştiinţa, ultima în prima şi invers. Perfecţiunea Fiinţei, care este Extincţia, este prefigurată de către somnul adânc (fără vis), şi de asemenea, în alte feluri, de către frumuseţe şi virtute; perfecţiunea Conştiinţei, care este Identitate – sau Uniune, dacă se preferă acest termen – este prefigurată de către concentrare, şi de asemeni, a priori, de către inteligenţă şi contemplare. Frumuseţea, desigur, nu produce virtute dar ea favorizează într-un anumit fel o virtute pre-existentă; în mod egal, inteligenţa nu produce contemplare, dar ea lărgeşte sau adânceşte o contemplare care este naturală. Fiinţa este perfecţiune pasivă iar Conştiinţa este perfecţiune activă. „Eu dorm, dar inima mea e trează”.
„Vălul” este o noţiune care evocă ideea de mister, deoarece ascunde ceva de la vedere, ceva care ori este prea sacru or prea intim; dar de asemenea dezvăluie un mister în propria-i natură şi atunci devine simbolul văluirii universale.
Vălul cosmic şi metacosmic este un mister deoarece îşi are rădăcina în adâncurile Naturii Divine. Conform Vedanta, este imposibil a explica Maya, chiar dacă nu ne putem abţine în a admite prezenţa sa; Maya, asemeni lui Atma, este fără origine şi fără sfârşit.
Noţiunea hindusă de „Iluzie”, Maya, coincide de fapt cu simbolismul islamic al „Vălului”, Hijab: Iluzia universală este o putere care pe de-o parte ascunde şi pe de alta dezvăluie; este Vălul înaintea Feţii lui Allah sau, conform unei extensii de multiplicitate a simbolismului, seria celor 66.000 văluri de lumină şi întuneric care ori prin iertare ori prin rigoare dau radianţa fulgurantă a Divinităţii.
Vălul este un mister deoarece aşa e Relativitatea. Absolutul, sau Necondiţionatul, este misterios prin transparenţa evidenţei sale, dar Relativul sau Condiţionatul este misterios în virtutea neinteligibilităţii. Dacă este imposibil de a înţelege Absolutul, asta este deoarece luminozitatea sa orbeşte; din contră, dacă este imposibil a înţelege Relativul, asta este din pricina obscurităţii sale care nu oferă nici o referinţă. Cel puţin este aşa când considerăm Relativitatea în arbitrariul ei, deoarece ea devine inteligibilă în măsura în care este vehiculul Absolutului, sau în măsura în care apare ca o emanaţie a Absolutului. A fi vehiculul Absolutului, în timp ce îl văluie, este chiar scopul Relativului.
Rădăcina Relativului nu este alta decât Infinitul, deci rădăcina este în Absolutul însuşi, Infinitul fiind inseparabil de Real care, fiind absolut, este în mod necesar infinit.
Această Infinitate implică Radiaţie, deoarece binele tinde să se comunice pe el însuşi, aşa cum observa Sf. Augustin; Infinitatea Realului nu este alta decât puterea sa de Iubire, Şi misterul Radiaţiei explică totul: radiind, Realul o face ca şi cum s-ar proiecta El Însuşi „în afara lui Însuşi”, şi în separarea Lui Însuşi de El Însuşi, El devine Relativitate în măsura, gradul acestei separări. Este adevărat că acest „în afară” este în mod necesar situat în Realul Însuşi, dar totuşi există qua exterioritate şi de o manieră simbolică, care se poate spune că este „gândită” de către Infinit în virtutea tendinţei Sale de Radiaţie şi deci de a se extinde într-un vid care în realitate nu există. Acest vid nu are nici o realitate cu excepţia aceleia date prin Razele care sunt proiectate în el; Relativitatea este reală doar prin conţinuturile sale care, la rândul lor, aparţin în mod esenţial Absolutului. Astfel că spaţiul nu are nici o existenţă cu excepţia celei prin conţinuturile sale; un spaţiu gol nu ar mai spaţiu, ar fi nimicnicie.
Prototipul principial al Vălului este dimensiunea divină a Infinităţii, care radiază din Necondiţionat rămânând însă o calitate intrinsecă în mod riguros; în Absolut, Şiva şi Şakti sunt identici. Separativa şi jucăuşa Maya care creează iluzia, nu emerge inexplicabil din nimicnicie, ci procede din chiar natura lui Atma; deoarece binele are prin definiţie tendinţa de a se comunica pe sine, „Binele Suveran” nu poate decât să se radieze pentru sine şi în Esenţa sa, şi atunci – şi ca o consecinţă – de la el însuşi şi în afara lui însuşi; fiind Adevăr, „Dumnezeu este Iubire”.
Asta înseamnă a spune că există în Dumnezeu un prim Văl, şi anume tendinţa esenţială şi principială pură către comunicare şi deci către contingenţă, o tendinţă care rămâne strict în Esenţa Divină.
Al doilea Văl este efectul extrinsec al primului Văl: acesta este Principiul ontologic, Fiinţa creatoare, care concepe Ideile sau Posibilităţile lucrurilor. Fiinţa dă naştere celui de-al treilea Văl, Logosul creator care produce Universul, şi acesta de asemenea, şi într-o anumită măsură a fortiori, este Vălul care disimulează dar şi transmite comorile Binelui Suveran.
Dincolo-de-Fiinţa este Absolutul sau Necondiţionatul, care prin definiţie este infinit şi deci nelimitat.
Conform Vedanta, Atma este îmbrăcat în trei mari văluri (sau „anvelope”, koshas), care corespund analogic, prin prefigurarea lor cauzativă, stărilor de veghe, vis şi somn profund: aceste trei văluri say stări sunt:
- Vaishvanara
- Taijasa
- Prajna
Ceea ce văluiesc ele, este necondiţionata şi inefabila Realitate, Turiya, care în microcosmul uman este Prezenţa Divină din adâncul inimii. Această realitate, sau această a patra „stare” în sens ascendent, este Dincolo-de-Fiinţa (Atma) în ea însăşi; se spune despre ea că nu este „nici manifestată (vyakta) nici nemanifestată (avyakta)”.
Ideea de nemanifestat are două înţelesuri: există absolut nemanifestatul, Parabrahma sau Brahma nirguna („necalificat”), şi relativ nemanifestatul, Ishvara sau Brahma saguna („calificat”); acest relativ nemanifestat, Fiinţa ca principiu existenţiatic sau matrice a arhetipurilor, poate fi numită „potenţial manifestat” în relaţie cu „efectiv manifestat” (adică lumea); în ordinul divin însuşi, Fiinţa este „manifestarea” Dincolo-de-Fiinţă-ei, altfel manifestarea numită aşa în mod propriu, sau Existenţă, nu ar fi nici posibilă nici conceptibilă.
A spune că absolut nemanifestatul este principiul ambelor: manifestatul – lumea – şi relativ nemanifestatului – Fiinţa – ar fi o tautologie: ca principiu al Fiinţei, Dincolo-de-Fiinţa este implict principiul Existenţei. Din punctul de vedere al absolut nemanifestatului, distincţia între potenţial manifestat – care este relativ nemanifestat şi creativ – şi efectiv manifestat sau creat, distincţie adică între Fiinţă şi Existenţă, nu are nici o realitate; dpdv al Dincolo-de-Fiinţă-ei nu este nici o complementaritate, nici o alternativă.
Trebuie luat în considerare, în ordinul principial sau divin, mai întâi Absolutul în el însuşi, în al doilea rând Absolutul desfăşurat în Maya, sau în modul Maya-ei; în acest al doilea aspect, „toate lucrurile sunt Atma”.
Într-o manieră analoagă, dar în contextul Maya-ei înseşi, trebuie luat în considerare mai întăi lucrurile în ele însele, şi deci dpdv al existenţei separate care le determină ca fenomene, şi în al doilea rând, în Fiinţă, şi deci ca arhetipuri. Orice aspect al relativităţii – chiar principial – sau de manifestare, este vyakta, şi fiecare aspect de absoluitate – chiar relativ – sau de non-manifestare, este avyakta.
Pentru a realiza Dincolo-de-Fiinţa, care este Sinele absolut, este necesar, conform Katha Upanişad, să se „treacă dincolo de obscuritate”; această „dincolo de obscuritate” este luminozitatea intrinsecă a Sinelui, care este revelată după obscuritatea dată de nemanifestat în relaţie cu luminozitatea iluzorie a manifestatului.
Deoarece „extremele se întâlnesc”, maximum de cunoaştere „interioară” va avea ca şi complement maximum de cunoaştere „exterioară”, desigur nu în sensul cunoaşterii ştiinţifice, ci în sensul că omul care îl vede perfect pe Dumnezeu în şi dincolo de fenomene, ÎL va vedea perfect în exterior sau în fenomene; deci „ascensiunea” spiritului către Dumnezeu necesită în mod subiectiv o „descindere” a lui Dumnezeu în lucruri. Această „viziune divină” a lumii poate purta cu ea un „mandat din Ceruri” sau o misiune spirituală indiferent de gradul ei de importanţă, care va varia conform profunzimii sau totalităţii cunoaşterii interioare. Invers, un mandat particular predestinat în mod providenţial coincide cu cunoaşterea supremă; dar nu se poate afirma faptul că un grad de cunoaştere sau realizare ipso facto necesită o misiune profetică de înmânare a legii; altfel orice înţelept perfect ar fi fondatorul unei religii.
Ridicarea vălului în dimensiunea interioară şi intelectivă este acompaniată de o iluminare sau o transparenţă a vălurilor în care şi prin care trăim; şi din care suntem făcuţi, din chiar faptul existenţei noastre.
Vălul poate fi dens sau transparent, unic sau multiplu; el văluie sau dezvăluie, violent sau blând, subit sau progresiv; include sau exclude, şi separă astfel două regiuni, una interioară şi una spre interior şi una spre exterior. Toate aceste moduri sunt manifestate în microcosm precum şi în macrocosm, sau în viaţa spirituală precum şi în ciclurile cosmice.
Vălul impenetrabil acoperă de la vedere ceva care este ori prea sacru ori prea intim; vălul lui Isis sugerează cele două relaţii, deoarece corpul Zeiţei coincide cu Sfânta-Sfintelor. Termenul „sacru” din fraza precedentă se referă la aspectul divin, Jalal, „Maiestate”; „intimul” la rându-i se referă la Jamal, „Frumuseţe”; Maiestate orbitoare şi Frumuseţe ameţitoare. Vălul transparent, din contră, comunică ambele: sacrul şi intimul, asemeni unui sanctuar care îşi deschide poarta, sau unei mirese care se oferă pe sine, sau unui mire care întâmpină şi ia în posesie.
Când vălul este dens, el ascunde Divinitatea: este făcut din forme care constituie lumea, dar acestea sunt de asemenea pasiunile din suflet; Vălul dens este însărcinat din lumea senzorială din jurul nostru şi fenomenele pasionale din noi; o eroare este un element pasional în măsura în care este serios şi în măsura în care omul este ataşat de el. Densitatea Vălului este şi obiectivă şi subiectivă, în lume şi în suflet: este subiectivă în lume în măsura în care minţile noastre eşuează în a penetra esenţa formelor, şi este obiectivă în suflet în sensul că pasiunile şi gândurile sunt fenomene.
Când Vălul este transparent, el revelează Divinitatea: este făcut din forme, acestea comunicând conţinuturile lor spirituale, indiferent dacă le înţelegem sau nu; într-o manieră analoagă, virtuţile permit Calităţilor Divine să strălucească prin ele, în timp ce viciile indică absenţa lor, sau opusele lor, care înseamnă acelaşi lucru.
Transparenţa Vălului este obiectivă şi subiectivă, pe de o parte formele sunt transparente, nu cu privire la existenţa lor ci cu privire la mesajul lor, pe de altă parte mintea noastră e cea care le face transparente prin penetrarea sa.
Transcendenţa îngroaşă Vălul; imanenţa îl face transparent, fie în lumea obiectivă fie în noi înşine, prin conştienţa noastră cu privire la Spiritul din spatele tuturor lucrurilor. Dintr-un punct de vedere complet diferit, înţelegerea transcendenţei este un fenomen de transparenţă, pe când din contră, brutala delectare cu ceea ce este oferit nouă de virtutea imanenţei, este în mod evident un fenomen de îngroşare.
Ambiguitatea Vălului este exprimată în islam prin două noţiuni: cea a „abstracţiei” (tanzih) şi cea a „asemănării” (tashbih). Din primul punct de vedere, lumina sensibilă nu este nimic din punctul de vedere al Luminii Divine care doar ea „este”; nimic nu se aseamănă Lui”, spune Coranul, proclamând astfel transcendenţa. Din al doilea punct de vedere, lumina sensibilă „este” Lumina Divină – sau „nu este alta” decât ea – dar manifestată pe un plan particular de existenţă, sau printr-un văl particular existenţial; „Dumnezeu este Lumina Cerurilor şi a pământului”, spune de asemenea Coranul; deci lumina sensibilă se aseamănă Lui, ea „este El” într-un anumit aspect, acela al imanenţei.
„Abstracţiunii” metafizice (tanzih) îi corespunde „solitudinea” mistică, khalwah, expresie rituală a căreia, este retragerea spirituală; „asemănarea”, la rându-i, dă naştere graţiei „radianţei”, Jalwah, expresie rituală a căreia este „contracţia” interioară (qabd) pe de o parte, şi misterul imanenţei sau „dilatarea” (bast) pe de altă parte; khalwah ne retrage de la lume, jalwah o transformă într-un sanctuar.
Dacă se înţelege prin Maya manifestarea cosmică globală a sa, se poate spune că Atma este reflectat în Maya şi îşi asumă o funcţie profetică şi centrală, Buddhi, şi se poate spune că Maya la rându-I este prefigurată în Atma şi anticipă şi pregăteşte de aici, proiecţia creativă. În mod similar, este vorba de Maya conţinută în Atma – şi deci Creatorul Ishvara – care produce Samsara, sau macrocosmul, ierarhia lumilor şi concatenarea ciclurilor; şi că Atma este cel conţinut în Maya – în Mantra sacramentală – care neface Samsara ca şi microcosm. Misterul prefigurării şi misterul reintegrării: primul este cel al Creaţiei şi de asemenea cel al Revelaţiei; al doilea este cel al Apocatastazei şi de asemenea cel al Salvării.
Toate acestea evocă simbolismul taosit al Yin-Yang: un câmp alb şi unul negru, primul conţinând o pată neagră şi al doilea una albă; în contextul de mai sus aceasta înseamnă că relaţia dintre Faţă şi Văl este repetată de ambele părţi ale Vălului, mai întâi pe dinăuntru, in divinis, şi apoi pe dinafară, în inima universului. În termeni sanskriţi: există Atma şi Maya, dar există de asemenea – deoarece Realitatea este una şi natura lucrurilor nu ar putea implica un dualism fundamental – Maya în Atma şi Atma în Maya.
Un rit, o formulă sacră, un Numele Divin aparţin ordinului formal, şi deci sunt Maya, dar este o Maya care eliberează deoarece este în mod esenţial vehiculul lui Atma, este „Atma în Maya”, pe când Cuvântul creator, sau Logosul, este „Maya în Atma”.
Ca folosire pământească, adică ca obiect material şi simbol uman, Vălul pe de o parte ascunde sacrul pur şi simplu, şi pe de altă parte ascunde ambiguul şi periculosul. Din acest ultim punct de vedere, se poate spune că Maya posedă un caracter de ambiguitate prin virtutea faptului că ea văluie şi dezvăluie şi de asemenea, din punctul de vedere al dinamismului său, prin virtutea faptului că ea separă de la Dumnezeu deoarece ea creează, în timp ce aduce aproape de Dumnezeu deoarece reabsoarbe şi eliberează. Frumuseţea în general şi muzica în particular constituie o imagine elocventă a puterii de iluzie, în sensul că ele posedă ambele, o calitate de exteriorizare şi interiorizare şi se comportă într-o direcţie sau alta în funcţie de natura şi intenţia fiecărui om: o natură pasională şi o intenţie de plăcere, sau o natură contemplativă şi o intenţie de „reamintire” în sensul platonic al cuvântului. Femeia este văluită aşa cum în islam vinul este interzis, şi ea este dezvăluită – în anumite rituri sau anumite dansuri rituale – cu scopul operării unui fel de magii prin analogie, dezvăluirea frumuseţii cu o evocare a vibraţiei erotice, în maniera unui catalizator, revelaţia Esenţei eliberatoare şi beatifice. Cunoaşterea în forma de Laila, sau uneori Salma, o personificare care în plus este concretizată, din punctul de vedere al realităţii umane şi în lumea semitică, în Fecioara Binecuvântată, care combină în persoana sa substanţa sanctităţii şi umanitatea concretă; sanctitate orbitoare şi inviolabilă şi frumuseţe plină de milă pe care o comunică cu puritate şi gingăşie. Ca orice fiinţă cerească, Maria manifestă Vălul universal în funcţia sa prin transmitere: ea este Vălul deoarece ea este o formă, dar ea este esenţă prin conţinutul său şi în consecinţă prin mesajul său. Ea este închisă şi deschisă, inviolabilă şi generoasă; ea este „îmbrăcată în soare” deoarece ea este îmbrăcată în Frumuseţe, „splendoarea Adevărului”, şi ea este „neagră dar frumoasă” deoarece Vălul este închis şi transparent, sau deoarece, după ce este închis prin virtutea inviolabilităţii, se deschide prin virtutea milei. Fecioara este „îmbrăcată în soare” deoarece, ca Văl, ea este transparentă: Lumina, care este deopotrivă Frumuseţe, este comunicată cu asemenea putere încât pare să consume Vălul şi să abolească văluirea, astfel încât Interiorul, care este scopul formei, pare să înfăşoare forma transubstanţiind-o. „Acela care m-a văzut, l-a văzut pe Dumnezeu”: aceste cuvinte, sau echivalentul lor, se găsesc în cele mai diverse lumi tradiţionale, şi ele se aplică în special, de asemenea „Mariei divine”, „îmbrăcată în soare” deoarece a reabsorbit în ea, ca şi cum era conţinută înăuntru. A vedea pe Dumnezeu prin vederea Divinului în forma umană, înseamnă într-un fel a vedea Esenţa înaintea formei: înseamnă a trece prin urma Conţinutului divin împreună cu cea a conţinătorului uman, şi „înaintea” ultimei din cauza pre-eminenţei Divinului. Vălul a devenit Lumină, nu mai există nici un Văl.
Nu este nimic altceva decât Lumină; vălurile de necesitate îşi au originea în Lumina însăşi, ele sunt prefigurate în ea. Ele nu vin din luminozitatea Luminii, ci din radiaţia sa; nu vin din claritatea sa ci din expansiunea sa. Lumina străluceşte pentru ea însăşi, apoi radiază pentru a se comunica pe sine, şi prin această radiere, ea produce Vălul şi vălurile; prin radiere şi răspândire, ea creează separaţie, văluri, gradaţii. Tendinţa intrinsecă de a radia este primul Văl, cea care apoi se defineşte pe sine ca şi Fiinţă creatoare, şi apoi se manifestă pe sine ca şi cosmos.
Avatarii sunt „conţinuţi” în Logosul ceresc, pe care ei îl reprezintă pe pământ, Logos din care ei manifestă o funcţie, ca şi cum sunt de asemenea conţinuţi preexistenţial în Numele Divine, care diversifică misterele nediferenţiate ale Esenţei şi ale cărui aspecte sunt nenumărate. În sufism, Fecioara Binecuvântată personifică pre-existenţiala şi existenta Sophia: Logosul deoarece „concepe” creaturile, apoi le „produce” şi în final le „formează” sau „înfrumuseţează”; dacă Maria reprezintă Logosul nemanifestat şi tăcut – nigra sum sed formosa – Iisus este Logosul manifestat şi cel care înmânează legea.
REVELAŢIE ŞI INTELECŢIE
Revelaţia este ca o intelecţie – sau intelect – al colectivităţii, în sensul că ea compensează absenţa intuiţiei intelectuale, nu într-un individual, ci într-o colectivitate umană în condiţiile date. În contrast, intuiţia intelectuală este ca o Revelaţie în individual, adică acea Revelaţie cu privire la „o umanitate” va fi, în mod analog, intelecţie pentru individual, şi invers. Intelectul este infailibil în el însuşi; Intelecţia pură este o Revelaţie imanentă şi subiectivă aşa cum Revelaţia este o Intelecţie transcendentă şi obiectivă; Intelecţia este garantată în măsura în care Intelectul este capabil să opereze fără obstacole, şi asta presupune condiţii care nu sunt doar intelectuale ci şi morale în cel mai adânc sens al cuvântului, cu privire la virtuţile şi nu doar la comportarea socială.
A afirma că Biblia este simbolică şi revelată, înseamnă pe de-o parte că ea exprimă adevăruri complexe într-un limbaj care este indirect şi plin de imegerie şi pe de altă parte că sursa sa nu e nici lumea senzorială, nici planul psihologic sau raţional, ci sfera realităţii care transcende aceste planuri şi le înfăşoară imens, fiind în acelaşi timp în principiu accesibilă omului prin centrul său intelectiv şi mistic, sau prin „inimă”, sau „intelectul” pur.
Intelectul este cel care cuprinde în propria sa substanţă dovada sferei realităţii. Prejudecata „clasică” a scientismului, sau greşeala în metodele sale, este de a nega modul de cunoaştere care este suprasenzorial şi suprapersonal, şi în consecinţă de a nega planurile realităţii la care se referă aceste moduri ale realităţii şi care constituie în mod precis sursele revelaţiei şi intelecţiei.
Intelecţia în principiu este pentru om ceea ce este revelaţia pentru colectivitate; în principiu, deoarece de fapt omul nu poate avea acces la intelecţia directă – sau gnoză –excepţie, prin virtutea revelaţiei scripturale pre-existente. Ce descrie Biblia ca şi cădere a omului sau pierdere a paradisului coincide cu separaţia noastră de inteligenţa totală; de aceea se spune că „împărăţia lui Dumnezeu este în tine”, şi „Bateţi, şi vi se va deschide”. Biblia însăşi este obiectivarea misterioasă şi multiplă a acestui intelect sau LOGOS. Este aşa prin intermediul imaginilor şi enigmelor proiecţiilor a ceea ce purtăm într-o adâncime cvazi-accesibilă în adâncul inimii noastre, iar fapturile istoriei sacre – unde nimic nu e lăsat şansei – sunt ele însele proiecţii cosmice ale adevărului divin impenetrabil.
Despre sfinţii „eliberaţi”
Discuţia asupra chestiunii de a şti dacă Sfinţii „eliberaţi” sunt „aneantizaţi” în Dumnzeu sau dacă rămân „separaţi” în El este fără obiect deoarece ea se reduce la aceea de a şti dacă Numele divine sunt distincte sau indistincte în Dumnezeu; or orice Nume divin este Dumnezeu, însă niciunul nu este celelalte, şi mai ales, Dumnezeu nu se reduce la niciunul dintre ele. Omul care „întră” în Dumnezeu nu ar putea să-I adauge nimic lui Dumnezeu, nici să modifice ceva în El, Dumnezeu fiind Plenitudinea imuabilă; totuşi, chiar fiinţa ce a realizat Parinirvana (adică nu mai este limitată de niciun Aspect divin exclusiv, ci s-a „identificat” cu Esenţa divină) este încă şi întotdeauna – sau mai degrabă „veşnic” - „Ea însăşi”, deoarece Calităţile divine nu pot evident să nu fie în vreun fel inerente Esenţei (dacă ar fi altfel ar trebuie să se admită că „Fiul” cunoaşte lucruri pe care „Tatăl” le-ar ignora, ceea ce e absurd); ea poate deci să se „stingă”, dar nu să se „piardă”.
Sfinţii „preexistă” veşnic în Dumnezeu, realizarea lor spirituală nefiind decât o întoarcere la ei înşişi; şi într-un fel analog, orice calitate, orice bucurie terestră n-ar putea fi decât un reflex finit al unei Perfecţiuni sau Beatitudini infinite.
Prin urmare, nimic nu se poate pierde; simplul fapt că ne bucurăm de ceva, dovedeşte că această bucurie se află infinit în Dumnezeu.
Întruparea şi Trinitatea
Înţelegerea creştină a Întrupării se bazează pe Trinitate. Dintr-o perspectivă, Ipostasurile Trinităţii sunt Relative, iată perspectiva: Dumnezeu este Absolut, El este singura Esenţă, pe când cele 3 Persoane sunt primele Relativităţi, acestea actualizează caracteristicile indivizibile ale Esenţei.
Dintr-o altă perspectivă, Tatăl este Absolut şi Fiul şi Spirtul Relative: Tatăl este Dincolo-de-Fiinţă, Fiul este Fiinţă şi Spiritul este Beatitudine şi Manifestare.
Dintr-o anumită perspectivă, ele sunt Absolute: Persoanele sunt prezente în Âtmâ pur, altfel ele nu s-ar putea actualiza în Mâyâ. În acest sens, Persoanele ipostatice sunt deasupra Relativităţii, ele sunt aspecte intrinseci ale Absolutului.
De aici ambiguitatea relaţiei Tatălui cu Fiul: Fiul este şi egal şi subordonat, în funcţie de perspectiva luată: Fiul este şi subordonat şi egal Tatălui, iar această antinomie deschide calea către misterul Relativităţii in divinis.
Ipostasurile nu sunt „relative” deoarece ele sunt „conţinute” în Esenţă. Ele sunt relative deoarece ele „emană” de la El, dacă nu ar fi fost „conţinute” în El, ele nu ar fi putut „emana”. La nivelul esenţialităţii, ele coincid cu Absolutul pur şi simplu.
Pe planul cel mai înalt al înţelegerii Trinităţii este multiplicitatea in divinis – multiplicitatea nu este alta decât unitatea Absolută din care nimic nu este absent. Absolutul transcende distincţia dintre simplex şi complex, nu e nici una şi e amândouă. Doctrina Trinităţii este ezoterică şi metafizică.
Orice om obişnuit poate concepe într-o anumită măsură Unitatea divină, dar Trinitatea poate fi înţeleasă doar de cei care sunt capabili să se mişte în dimensiunea metafizică.
Chiar dacă Trinitatea poate fi abordată din câteva perspective, asta nu înseamnă că acestea epuizează misterul Trinităţii. Suntem aici la limita a ceea ce poate fi exprimat, nu e nici o greşeală dacă rămân întrebări fără un răspuns, şi probabil fără nici un răspuns posibil, cel puţin la nivel dialectic. Ştiinţa inimii nu este subiect de discuţie.
Ce este Căderea? Ce este Păcatul?
„Căderea din Graţie” determină condiţiile din care aderentul creştin caută salvare. Condiţia căderii şi a păcatului originar sunt cele mai importante şi frecvent distorsionate învăţături ale Creştinismului, învăţături care trebuie înţelese pentru a scăpa din această condiţie şi care nu poate fi „vindecată”, printr-o moralitate exclusiv mecanică, impusă din afară.
Dacă dorim a da cuvântului „păcat” sensul său cel mai larg şi adânc, atunci trebuie spus că el exprimă mai presus de toate o atitudine a inimii, deci a „fiinţei” şi nu un simplu „fac” sau „nu fac”.
Orizontalitatea înseamnă a păcătui împotriva transcendenţei, deci a uita de Dumnezeu şi în consecinţă semnificaţia vieţii; şi exteriorizarea înseamnă a păcătui împotriva imanenţei, deci a uita sufletul nostru nemuritor şi în consecinţă vocaţia sa. Dacă se presupune că păcatul originar a fost un act – indiferent de forma dată lui de către o mitologie particulară – trebuie spus atunci, pe de o parte, că acest act a avut ca efect al său cele două feluri de neglijare menţionate (orizontalitatea şi exteriorizarea) şi, pe de altă parte, că această neglijare predispune către indefinita repetiţie a transgresiunii originare; orice acţiune păcătoasă repetă drama fructului interzis.
În ceea ce priveşte Căderea însăşi, Eva şi Adam au cedat tentaţiei de a dori să fie mai mult decât puteau fi. Constructorii Turnului Babel, precum şi Titanii, Prometeus şi Icar, au vrut să se pună pe ei înşişi impropriu în locul lui Dumnezeu; ei au suferit de asemenea pedeapsa umilitoare a căderii. Conform Bibliei, copacul interzis era unul al discernerii între „bine” şi „rău”, sursa sa nu ar putea fi în creatură; a o revendica pentru tine însuţi înseamnă a dori să fii egal Creatorului, şi asta e chiar esenţa păcatului – a întregului păcat.
Căderea, totuşi, nu descrie separarea ontologică de la Dumnezeu, ci o separare epistemologică, una care se manifestă voliţional.
Păcătosul decide ce este bine, ia în considerare natura obiectivă a lucrurilor, el se amăgeşte pe el însuşi despre lucruri şi despre el însuşi, de aici căderea, care nu este altceva decât reacţia realităţii. Căderea a fost tocmai ruptura între raţiune şi Intelect, ego şi Sine.
În Persoana Spiritului Sfânt, Dumnezeu este prezent – imanent – în toate lucrurile: de aici posibilitatea Transfigurării şi Revenirii.
——–
Sunt convins ca fiecare pas in intelegerea metafizicii si a celorlalte lucruri fundamentale e o batalie castigata, in urma careia nu mai suntem ce-am fost.
——–
când nu mai suntem ce am fost înseamnă că am devenit ceea ce suntem…
Despre Frumuseţe
Arhetip
Arhetipurile reprezintă în mod unic perfecţiuni şi totalităţi şi nu manifestări privative şi astfel fragmentare, în consecinţă există fenomenele pământeşti care nu sunt de găsit ca atare în mod precis în ideile platoniciene deoarece ele sunt fie privative fie în mod existenţial fragmentare prin virtutea aspectului lor privativ.
Frumuseţea
Frumosul nu este ceea ce iubim şi deoarece iubim, ci este ceea ce prin valoarea sa obiectivă ne obligă să-l iubim.
„Frumuseţea este splendoarea adevărului” (Platon). Frumuseţea este asemeni soarelui: acţionează fără să devieze, fără intermediari dialectici, căile sale sunt libere, incalculabile; asemeni iubirii, cu care este strâns legată, poate vindeca, uşura, linişti, uni sau elibera prin simpla sa radianţă.
Frumuseţea este o cristalizare unui anumit aspect al bucuriei universale; este ceva fără limită exprimat prin intermediul unei limite.
Arhetipul frumuseţii
Arhetipul frumuseţii, sau modelul său Divin, este supraabundenţa şi echilibrul calităţilor Divine, şi deopotrivă revărsarea potenţialităţilor existenţiale din Fiinţa Pură. Într-un sens mai degrabă diferit, frumuseţea provine din Iubirea Divină, această Iubire fiind voinţa de a se desfăşura şi de a se da pe sine, de a se realiza pe sine în „altul; astfel se face că „Dumnezeu a creat lumea prin iubire”. Rezultanta Iubirii este totalitatea care realizează un echilibru perfect şi o beatitudine perfectă şi din acest motiv este o manifestare a frumuseţii, prima dintre aceste manifestări în care toate celelalte sunt conţinute, şi anume, Creaţia, sau lumea care în dezechilibrele sale conţine urâţenie, dar este frumoasă în totalitatea sa. Această totalitate pe care sufletul uman n-o realizează, se salvează în sfinţenie.
Funcţia frumuseţii
Funcţia cosmică sau mai particular: funcţia pământească a frumuseţii este de a actualiza în creatura inteligentă amintirea platoniciană a arhetipurilor, până spre Noaptea luminoasă a Infinitului. Această funcţie cosmică sau mai particular: pământească, a frumuseţii este de a actualiza în creatura inteligentă şi sensibilă amintirea esenţelor, de a deschide astfel calea către noaptea luminoasă a singurei şi Infinitei Esenţe.
Frumuseţea interioară
A vorbi despre „frumuseţea interioară” nu este o contradicţie în termeni. Frumuseţea interioară înseamnă faptul că accentul este plasat pe aspectul contemplativ şi existenţial al virtuţilor şi în acelaşi timp pe transparenţa lor metafizică, ea este substratul ataşamentului lor la Sursa Divină, care prin reverberaţie le investeşte cu calitatea de a fi un „sfârşit în ele însele”, sau o maiestate; deoarece frumosul are această calitate care relaxează şi eliberează.
Iubirea frumuseţii nu înseamnă ataşament către aparenţe, ci o înţelegere a aparenţelor în ceea ce priveşte esenţa lor şi în consecinţă o comunicare cu calităţile lor de adevăr şi iubire. Pentru a înţelege complet frumuseţea, şi asta ne invită să facem frumuseţea, trebuie să trecem dincolo de aparenţă şi să urmăm vibraţia interioară înapoi către rădăcinile sale; experienţa estetică, atunci când este adecvată, îşi are sursa în simbolism şi nu în idolatrie. Această experienţă trebuie să contribuie la uniune şi nu la dispersare, trebuie să aducă o dilatare contemplativă şi nu o compresie pasională, trebuie să liniştească şi să aline şi nu să excite şi să ardă.
Mesajul frumuseţii
Dincolo de orice problemă de „consolare sensibilă” mesajul frumuseţii este deopotrivă intelectual şi moral: intelectual deoarece ne comunică, în lumea accidentalităţii, aspecte ale Substanţei, fără a trebuie să se adreseze pe sine doar gândului abstract; şi moral, deoarece ne reaminteşte ce trebuie să iubim, şi în consecinţă să fim.
Frumuseţea percepută
Aceasta nu este doar mesagerul unui arhetip divin şi celest, este de asemenea, proiecţia exterioară a unei calităţi divine imanente în noi, şi în mod foarte evident mai reală decât egoul nostru imperfect şi empiric în căutarea identităţii sale.
Percepţia frumuseţii
Percepţia frumuseţii, care este o adecvare riguroasă şi nu iluzie subiectivă, implică în mod esenţial o satisfacere a inteligenţei pe de o parte, şi pe de altă parte un simţământ deopotrivă de securitate, infinitate şi iubire.
De securitate: deoarece frumuseţea este unitivă şi exclude, cu un fel de evidenţă muzicală, fisurile dubiului şi anxietăţii; de infinitate: deoarece frumuseţea, prin muzicalitatea sa, topeşte îngreunările şi limitaţiile şi astfel eliberează sufletul de îngustimea sa; de iubire: deoarece frumuseţea cheamă către iubire, altfel spus ea invită către uniune şi astfel către extincţie unitivă.
Frumuseţea terestră
Frumuseţea, fiind în mod esenţial o desfăşurare, este o „exterioarizare” chiar in divinis, unde misterul impenetrabil al Sinelui este „desfăşurat” în Fiinţă, care la rându-i este desfăşurat în Existenţă; Fiinţa şi Existenţa, Işvara şi Samsara sunt ambele Maya, dar Fiinţa este încă Dumnezeu, pe când Existenţa este deja lumea. Întreaga frumuseţe terestră este astfel o reflectare a misterului iubirii. Este, „fie că place sau nu” iubire coagulată sau muzică transformată în cristal, dar ea reţine pe faţa sa amprenta fluidităţii interne, a beatitudinii sale şi a generozităţii sale; este măsură în revărsare, în ea nu este nici disipare nici contractare.
Frumuseţe/Bunătate
Frumuseţea şi bunătatea sunt cele două feţe ale uneia şi aceleiaşi realităţi, una în afară şi alta spre interior; astfel bunătatea este frumuseţe interioară, şi frumuseţea este bunătate exterioară. Din alt punct de vedere, totuşi, bunătatea şi frumuseţea sunt situate la acelaşi nivel, faţa lor spre interior fiind atunci Beatitudinea; şi Beatitudinea este inseparabilă de cunoaşterea lui Dumnezeu. „Extremele se întâlnesc”: se vede de aici că noţiunea de frumuseţe, care este ataşată a priori aparenţei sau exteriorităţii lucrurilor, dezvăluie din acest motiv un aspect profund a ceea ce este situat la antipozii aparenţelor. Într-un anumit sens, frumuseţea reflectă o realitate mai profundă decât dezvăluie bunătatea, deoarece este dezinteresată şi senină asemeni naturii lucrurilor, şi fără obiectiv, asemeni Fiinţei sau Infinitului. Ea reflectă, acea slobozire spre interior, acea detaşare, acel fel de grandoare gentilă care corespunde contemplaţiei, şi de asemeni înţelepciunii şi adevărului. Frumuseţea este inferioară bunătăţii aşa cum exteriorul este inferior interiorului, dar este superioară bunătăţii aşa cum „fiinţarea” este superioară „înfăptuirii”, sau aşa cum contemplaţia este superioară acţiunii, în acest sens Frumuseţea lui Dumnezeu apare ca un mister chiar mai profund decât Mila Sa.
Frumuseţe/Cunoaştere
Unii oameni fără dubiu gândesc că frumuseţea, indiferent ce merite poate ea posibil poseda, nu este necesar a fi cunoscută. Lor li se poate răspunde că, strict vorbind, nu există nici o contingenţă care este în principiu indispensabilă de a fi cunoscută ca atare, dar nici nu există nici o contingenţă total separată de ea; în al doilea rând, li se poate spune că noi trăim printre contingenţe, forme şi aparenţe şi în consecinţă nu putem scăpa lor, şi nu mai puţin important: noi înşine aparţinem aceluiaşi ordin ca ele; în al treilea rând in principiu cunoaşterea pură depăşeşte orice altceva, şi că de fapt frumuseţea, sau compreheniunea cauzei sale metafizice, poate dezvălui multora un adevăr, astfel încât poate fi un factor în cunoaştere pentru acela care posedă darurile necesare; în al patrulea rând, noi trăim într-o lume în care aproape toate formele sunt saturate cu erori, astfel încât ar fi o mare greşeală să ne privăm pe noi înşine de un „discernământ al spiritelor” pe acest plan. Nu poate exista nici o problemă în a introduce elemente inferioare în intelectualitatea pură; din contră, este un caz de introducere de inteligenţă în aprecierea formelor, printre care trăim şi din care suntem, şi care ne determină mai mult decât ştim noi.
Frumuseţe/Iubire
Frumuseţea este cea care determină iubirea, nu invers: frumosul nu este ce iubim şi fiindcă iubim acel ceva, ci cea care prin valoarea sa obiectivă ne obligă să-l iubim; noi iubim frumosul deoarece este frumos, chiar dacă de fapt se poate întâmpla să ne lipsească judecata, fapt care nu invalidează principiul relaţiei normale între obiect şi subiect. De asemenea, faptul că cineva poate iubi din cauza unei frumuseţi interioare în pofida unei urâţenii exterioare, sau că iubirea se poate amesteca cu compasiunea sau alte motive indirecte, acest fapt nu poate invalida nici natura frumuseţii nici a iubirii. Tot ce spune Sf. Pavel în pasajul magnific despre iubire (Corinteni 13) este în mod egal aplicabil frumuseţii, într-un sens transpus.
Frumuseţe/Virtute
Virtutea este frumuseţea sufletului aşa cum frumuseţea este virtutea formelor.
———gabriela———-
Multumesc pentru raspuns….ca sa zic asa, pe masura propriei tale masuri. Interesanta constructie si admirabila maestrie de manuire a cuvintelor.
Chiar daca pare ciudat, m-a bucurat interventia lui Just Asking; desigur, am inteles mesajul sau ironic dar motivul bucuriei mele este faptul ca mi-a fost furnizata cea mai simpla demonstratie pentru ceea ce am afirmat intr-un mesaj anterior: “fiecare are propria realitate iar intelegerea este pe masura capacitatii de perceptie”. Keep up the good work!!!! pentru ca, nu-i asa, frumusetea umanitatii consta in diversitatea ei.
Cat despre cuvintele frumoase, in general, asa inteleg eu sa tratez semenii…sa le recunosc meritele si/sau calitatile; in ce priveste defectele, le las in grija altora(parinti, profesori, anturaj, societate).
————–
Adevăr/Realitate (Schuon)
Termenii „adevăr” şi „realitate” nu trebuie confundaţi: cel din urmă se referă la „fiinţă” şi semnifică aseitatea lucrurilor, iar primul termen se referă la „faptul de a cunoaşte” – la imaginea realităţii reflectată în oglinda intelectului – şi semnifică adecvarea „fiinţei” şi „faptului de a cunoaşte”; este adevărat că realitatea este adesea desemnată prin cuvântul „adevăr”, dar acest lucru este o sinteză dialectică care urmăreşte să definească adevărul în relaţie cu virtualitatea „fiinţei”, a „realităţii”. Dacă adevărul este deci făcut să cuprindă realitatea ontologică, aseitatea, inexprimabilul, şi de asemenea realizarea „personală” a Divinului, nu există în mod clar nici un „adevăr total” pe planul gândului, dar dacă prin „adevăr” se înţelege gând în măsura în care este o reflectare adecvată, în planul intelectual, a „fiinţei”, există un „adevăr total” pe acest plan, dar cu condiţia ca nimic cantitativ să un fie considerat în această totalitate, şi în al doilea rând să fie clar faptul că această totalitate poate avea un sens relativ, conform ordinului gândului de care aparţine. Există un adevăr total care este aşa deoarece cuprinde, în principiu, toate adevărurile posibile: aceasta este doctrina metafizică, chiar dacă enunţarea este simplă sau complexă, simbolică sau dialectică; dar există de asemenea un adevăr total care este total pe planul realizării spirituale, şi în acest caz „adevăr” devine sinonim cu „realitate.”
Adevărul în sensul obişnuit al cuvântului, acela al concordanţei între o stare de fapt şi conştiinţa noastră, este într-adevăr situat pe planul gândului, sau cel puţin se aplică a priori acestui plan. Însă în cazul Intelecţiei, obiectul său este „realitatea” a cărui haină conceptuală este „adevărul”. Dar în practică termenii „realitate” şi „adevăr” trec de obicei unul în altul.
Manifestarea salvatoare a Absolutului este Adevăr sau Prezenţă, dar nu e una sau alta de o manieră exclusivă, Adevărul cuprinde Prezenţă, şi ca Prezenţă cuprinde Adevăr. Aceasta e natura dublu împăturită a tuturor teofaniilor, astfel Christos este în mod esenţial o manifestare a Prezenţei Divine, dar el este de asemenea Adevăr: „Eu sunt Calea, Adevărul, şi Viaţa”. Nimeni nu intră în proximitatea salvatoare a Absolutului decât printr-o manifestare a Absolutului, care e a priori Prezenţă sau Adevăr.
Bun, şi acum să spunem lucrurilor pe nume:
Adevăratul iniţiat este doar acela ai cărui zei* sunt iniţiaţi.
* zei=puterile sufletului, suflurile
———-
Nu cunosc vreun autor care să fi reuşit să prezinte cu mai mare limpezime şi claritate aspectele ce ţin de domeniul metafizic.
———-
mai caută…
———radu iliescu——–
cand am spus ca nu caut iubirea crestina, n-am avut in vedere vreo aversiune fata de adjectivul “crestin”. Ar fi o eroare grava din partea mea. Cu atat mai mult cu cat in toate religiile, iubirea este aceeasi, si este asa cum o descrii tu.
Totusi, nu fac din iubire scopul meu, ci o asez la locul pe care il are, printre virtutile pe care calea spirituala le poate oferi. Este importanta iubirea, fireste, dar e secundara. Stiu ca unii vor sari in sus, ma vor contrazice, spunandu-mi ca e fundamentala, ca e cruciala, ca e centrul lumii. Eu repet, iubirea este un lucru secundar. Asta nu inseamna ca nu ne putem lipsi de ea, sau ca e ceva in plus. Daca avem o friptura buna, nu inseamna ca salata, garnitura, painea, fata de masa curata, bunele maniere - ne-ar prisosi. Toate au farmecul lor.
————–
hmmmm….
Porunca Supremă (Schuon)
„Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn. Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta.” (Deuteronom VI,5)
Această expresie fundamentală a monoteismului sinaitic conţine cei doi stâlpi ai întregii spiritualităţi umane, şi anume: discernământul metafizic pe de o parte şi concentrarea contemplativă pe de altă parte. Cu alte cuvinte: doctrina şi metoda, sau adevărul şi calea. Al doilea element este prezent sub 3 aspecte: conform unei interpretări rabinice, omul trebuie mai întâi „să se unească cu Dumnezeu” în inima sa, în al doilea rând „să contemple pe Dumnezeu” în sufletul său, şi în al treilea rând „să lucreze în Dumnezeu” cu mâinile sale şi prin corpul său.
Evanghelia oferă o versiune uşor modificată a cuvintelor sinaitic, în sensul că face explicit un element care în Torah era implicit, şi anume „mintea”. Acest cuvânt este găsit în fiecare dintre Evangheliile sinoptice, pe când elementul „putere” este găsit doar în versiunile după Marcu şi Luca, care pot indica o anumită schimbare de accent sau perspectivă cu privire la „Vechea Lege”: elementul „minte” este detaşat de elementul „suflet” şi câştigă în importanţă asupra elementului „putere”, care se referă la lucrări, aici observându-se o un semn de tendinţă către interiorizare a activităţii. Cu alte cuvinte, în timp ce pentru Torah „sufletul” este activ sau operativ şi pasiv sau contemplativ, Evanghelia pare să denote prin termenul „suflet” elementul contemplativ pasiv şi prin termenul „minte”, elementul operativ activ. Se poate presupune de aici că acest lucru marchează superioritatea activităţii interioare asupra lucrărilor exterioare.
Astfel elementul „putere” sau „lucrări” pare să aibă altă importanţă în creştinism decât în iudaism: în iudaism, „mintea” este într-un anumit fel concomitenţa observării interioare şi exterioare, pe când în creştinism, lucrările apar mai degrabă ca exteriorizarea, sau confirmarea exterioară, a activităţii sufletului. Evreii contestă legitimitatea şi eficacitatea acestei interiorizări relative, în mod contrar, creştinii cred uşor că complicaţia prescripţiiilor exterioare (miţvoth) afectează virtuţile interioare.
Porunca Supremă cuprinde 3 dimensiuni:
1. afirmarea Unicităţii Divine - dimensiunea intelectuală
2. obligaţia de a-L iubi pe Dumnezeu - dimensiunea volitivă sau
afectivă
3. obligaţia de a iubi aproapele - dimensiunea socială şi activă
Prima dimensiune
Enunţarea fundamentală a Iudaismului prefigurată în martorul
ontologic al boschetului care arde şi nu se mistuie, are 2 aspecte:
- unul ce ţine de intelecţie
- unul ce ţine de credinţă
A doua dimensiune
Cuprinde 3 aspecte:
- primul ţine de inimă
- al doilea de suflet sau de elementul „minte”, sau de virtuţi şi de
gând
- al treilea de corp
A treia dimensiune
- iubirea aproapelui derivă din generozitatea care este în mod necesar produsă de cunoaşterea şi de iubirea de Dumnezeu
Frumuseţe/Cunoaştere
Unii oameni fără dubiu gândesc că frumuseţea, indiferent ce merite poate ea posibil poseda, nu este necesar a fi cunoscută. Lor li se poate răspunde că, strict vorbind, nu există nici o contingenţă care este în principiu indispensabilă de a fi cunoscută ca atare, dar nici nu există nici o contingenţă total separată de ea; în al doilea rând, li se poate spune că noi trăim printre contingenţe, forme şi aparenţe şi în consecinţă nu putem scăpa lor, şi nu mai puţin important: noi înşine aparţinem aceluiaşi ordin ca ele; în al treilea rând in principiu cunoaşterea pură depăşeşte orice altceva, şi că de fapt frumuseţea, sau compreheniunea cauzei sale metafizice, poate dezvălui multora un adevăr, astfel încât poate fi un factor în cunoaştere pentru acela care posedă darurile necesare; în al patrulea rând, noi trăim într-o lume în care aproape toate formele sunt saturate cu erori, astfel încât ar fi o mare greşeală să ne privăm pe noi înşine de un „discernământ al spiritelor” pe acest plan. Nu poate exista nici o problemă în a introduce elemente inferioare în intelectualitatea pură; din contră, este un caz de introducere de inteligenţă în aprecierea formelor, printre care trăim şi din care suntem, şi care ne determină mai mult decât ştim noi.
Frumuseţe/Iubire
Frumuseţea este cea care determină iubirea, nu invers: frumosul nu este ce iubim şi fiindcă iubim acel ceva, ci cea care prin valoarea sa obiectivă ne obligă să-l iubim; noi iubim frumosul deoarece este frumos, chiar dacă de fapt se poate întâmpla să ne lipsească judecata, fapt care nu invalidează principiul relaţiei normale între obiect şi subiect. De asemenea, faptul că cineva poate iubi din cauza unei frumuseţi interioare în pofida unei urâţenii exterioare, sau că iubirea se poate amesteca cu compasiunea sau alte motive indirecte, acest fapt nu poate invalida nici natura frumuseţii nici a iubirii. Tot ce spune Sf. Pavel în pasajul magnific despre iubire (Corinteni 13) este în mod egal aplicabil frumuseţii, într-un sens transpus.
Frumuseţe/Virtute
Virtutea este frumuseţea sufletului aşa cum frumuseţea este virtutea formelor.
Epistola 1 - Corinteni 13:
„Chiar daca as vorbi in limbi omenesti si ingeresti, si n-as avea dragoste, sunt o arama sunatoare sau un chimval zanganitor. Si chiar daca as avea darul prorociei, si as cunoaste toate tainele si toata stiinta; chiar daca as avea toata credinta asa incat sa mut si muntii, si n-as avea dragoste, nu sunt nimic. Si chiar daca mi-as imparti toata averea pentru hrana saracilor, chiar daca mi-as da trupul sa fie ars, si n-as avea dragoste, nu-mi foloseste la nimic. Dragostea este indelung rabdatoare, este plina de bunatate: dragostea nu pizmuieste; dragostea nu se lauda, nu se umfla de mandrie, nu se poarta necuviincios, nu cauta folosul sau, nu se manie, nu se gandeste la rau, nu se bucura de nelegiuire, ci se bucura de adevar, acopera totul, crede totul, nadajduieste totul, sufera totul. Dragostea nu va pieri niciodata. Prorociile se vor sfarsi; limbile vor inceta; cunostinta va avea sfarsit. Caci cunoastem in parte, si prorocim in parte; dar cand va veni ce este desavarsit, acest “in parte” se va sfarsi. Cand eram copil, vorbeam ca un copil, simteam ca un copil, gandeam ca un copil; cand m-am facut om mare, am lepadat ce era copilaresc. Acum, vedem ca intr-o oglinda, in chip intunecos; dar atunci, vom vedea fata in fata. Acum, cunosc in parte; dar atunci, voi cunoaste deplin, asa cum am fost si eu cunoscut pe deplin. Acum dar raman aceste trei: credinta, nadejdea si dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.”
„La început (agre) (la origine) nu exista nici un lucru. Acest-Tot (idam) era văluit de Moarte (mrtyu), prin Privaţiune (asanâyâ): Privaţiunea e Moartea. Acela (tad) făcu (akuruta) Intelectul (manas), „Să–mi atribui Sine” (âtmanvî syâm). El (sah), Sinele, manifestă Lumina (arcan acarat). De la El, strălucind, fură Apele (âpah) născute (jâyanta). „Într-adevăr, pe când străluceam, era Încântare” (kam), spuse El (iti). Aceasta este Strălucirea (arkatva) Lucitorului (arka). Într-adevăr, fu încântare pentru el care ştia strălucirea lucitorului.” Brhadâranyaka Upanişad, I.2
Textul tratează originea Luminii din Întuneric, Vieţii din Moarte, Actualităţii din Posibilitate, Sinelui din Fără-de-Sine, saguna din nirguna Brahman, „Eu sunt” din Inconştienţă, Dumnezeu din Dumnezeire (Deitate, vezi Meister Eckhart). „Cea dintâi atribuire formală în Dumnezeire este…. Dumnezeu”, Eckhart, I.267. „Nimicul purtat într-o Voinţă”, Boehme, XL, Questions concerning the Soule, I.178: „o voinţă eternă apare în nimicul, pentru a introduce nimicul în ceva, ce voinţa ar putea găsi, simţi şi vedea ea însăşi”, Signatura Rerum, I,8, „Tao deveni Unu”, Tao Te Ching, II.42.(*)
(*)- O distincţie a existenţei de fiinţa pură este uşor făcută: „fiinţa” în ea însăşi este fără moduri, „existenţa” este într-un mod. Esenţa şi natura, per se, sunt în mod evident non-existente: de-abia dacă este nevoie de adăugat că această „non-existenţă”, viz., absenţa proprietăţilor, nu are nimic în comun cu non-existenţa absurdului sau self-contradictoriului, de exemplu, un cerc pătrat; nu este ilogic, ci alogic, sau inefabil, tot ce se poate spune despre el fiind pur analogic. Totuşi, folosirea practică a termenilor Non-fiinţă, Fiinţă, şi Existenţă, prezintă reale dificultăţi.
Înţelegem Non-fiinţa şi Fiinţa ca fiind aspecte corelative, Natură inseparabilă şi Esenţă, a lui Brahman, Identitatea Supremă, nu încă existentă, antecedentă purcederii, solus ante principium, apravartin, Kauşâtaki Upanişad, IV.8: şi înţelegem Existenţa ca incluzând întreaga multiplicitate, fie nominală şi informală, fie reală şi formală. Non-fiinţa este principiul permisiv, cauza primă, a Fiinţei: Fiinţa principiul permisiv, cauza primă, a Existenţei.
Înseamnă că asat poate fi interpretat corect fie ca Non-fiinţă fie ca Non-existenţă: sat fie ca Fiinţă fie ca Existenţă, aşa cum se potriveşte cel mai bine contextului. Problema apare doar în conexiune cu „Fiinţa”: dacă interpretăm asat ca Non-fiinţă şi Fiinţă, atunci, sat trebuie să acopere ambele: fiinţa în ea însăşi şi Fiinţa într-un mod.
Compară Taittirîya Upanişad, II.7 svayam akurut’ âtmânam „din sine atribui Sine”, şi svayambhu, „self-devine”, Upanişade passim: Maitrî Upanişad, V.2 şi II.5, „La început această lume era doar un Inert-Întunecat (tamas)… care purcede întru diferenţiere (vişamatva)… aşa cum se trezeşte un adormit”. Acesta este „pasivul care se iveşte” al lui Eckhart: „începutul Tatălui este aspectul prim, nu purcederea”, „Tatăl este manifestarea Deităţii”, I.268, 267 şi 135. La fel cum de asemenea, microcosmic, „Fără nici un dubiu, conştiinţa este derivată din inconştient” (Wilhelm şi Jung).
Acum despre „Unu”: o distincţie inteligibilă poate fi făcută între Unitatea lui Dumnezeu „fără al doilea”, Uniformitatea Dumnezeirii, şi Identitatea, Deitatea, lui Dumnezeu şi Dumnezeirii, murta şi amurta Brahman: „între stâlpii conştientului şi inconştientului… toate fiinţele şi toate lumile”, Kabîr, Bolpur ed. II.59;, „Una şi Una care uneşte, asta e Fiinţa Supremă”, Eckhart, I.368. Că acestea sunt aici „raţionale, nu reale” distincţii (Eckhart, I.268) reiese din faptul că „Unul” poate fi rostit în mod egal de Unitate, Uniformitate, şi Identitate: Dumnezeu, Dumnezeire, Deitate, nu este vorba aici despre o distincţie de Persoane.
Pe de altă parte, „Unu” nu se poate spune despre Trinitate ca atare. Aceste distincţii, în mod necesar şi clar făcute în exegeză, când sunt interpretate literal, devin definiţii de puncte de vedere sectare, teist, nihilist, şi metafizic: în bhakti-vâda Unitatea, în sunya-vâda Uniformitatea, în jnâna-vâda Identitatea, semnifică în cele din urmă pâramârthika.. În cultele Şâkta suprevieţuieşte o ontologie care antedatează modurile patriarhale de gândire, iar relaţia principiilor unite este inversată (viprîta) în gen: aici Şiva, inert, nefăcând nimic de la sine, reprezintă Dumnezeirea, în timp ce Şakti, Mama Tuturor Lucrurilor, este puterea activă, înzestrând, menţinînd, şi hotărând, lîlâ nu este „al lui” ci ”al ei”. În „misticism” există o realizare emoţională a tuturor sau a oricăruia dintre aceste puncte de vedere. În realitate, „calea oamenilor de pretutindeni este a mea”, Bhagavad Gîtâ, IV.11, „În oricare fel aflaţi pe Dumnezeu cel mai bine şi aflaţi cel mai bine seamă de el, acel fel urmaţi”, Eckhart, I.482.
Trebuie observat mai departe că în timp ce vorbim în teologie de Prima, A Doua, şi a Treia Persoană, Persoanele fiind conectate (bandhu, Rgveda, X.129.4, Brhadâranyaka Upanişad, I.1.1) prin relaţie opusă, ordonarea numerică a Persoanelor este pur convenţională (samketita), nu în ordine cronologică sau reală de venire întru fiinţă: deoarece Persoanele sunt connăscute, itaretarajanmâna, Trinitatea (tridhâ) este un aranjament (samhitâ), nu un proces. De exemplu, Fiul crează Tatăl în aceeaşi măsura cum Tatăl crează Fiul, deoarece nu poate fi nici o paternitate fără filiaţie, şi vice versa, şi asta este semnificat prin „relaţie opusă”. În mod similar, nu poate fi o Persoană (Puruşa) fără Natură (Prakrti), şi vice versa. De aceea în „mitologia” metafizică întâlnim „inversiuni”, ca de exemplu, atunci când în Rgveda, X.72.4, Dakşa (un nume personal al Progenitorului, vezi Satapatha Brâhmana, II.4.4.2) este născut din Aditi ca fiul său, şi ea însăşi din el ca fiica sa; sau X.90.5 unde Virâj este născut din Puruşa, şi vice versa. Metafizica este coerentă, dar nu sistematică: sistemul este găsit doar în extensiile religioase, unde o ordine dată a Persoanelor devine o dogmă, şi din chiar asemenea „chestiuni de credinţă”, şi nu dintr-o indiferenţă pe bază metafizică, acea religie se distinge de alta. Aceasta este cu adevărat o „distincţie fără o diferenţă”.
Trebuie observat că connaşterea (sahajanma) Tatălui-esenţă şi Mamei-natură, cele „două forme” ale lui Brahman, deşi metaforic rostite ca „naştere” (janma), nu este o procreere-sexuală, nu o generare din principii unite, maithunya prajanana: în acel sens ambii sunt în mod egal ne-procreaţi, ne-născuţi, ca în Svetâsvatara Upanişad, I.8, dvâvajau, sau precum în Brhadâranyaka Upanişad, I.4.3 unde originarea principiilor unite numită o „despărţire” sau karyokineză, dvedhâ-pâta. „Unu deveni Doi”, viz., Yin şi Yang, Tao Te Ching II.42.
Pe de altă parte, Fiul lor comun, Agni Brahmâ-Prajâpati, etc., fiind consubstanţial cu Spiritul (prâna) este deopotrivă nenăscut în acelaşi sens, şi născut printr-o generare din principiile unite. Doar această ultimă naştere poate fi gândită ca pe un „eveniment” având loc în zorii ciclului creativ, la început, agre.
În ceea ce priveşte termenul kam, „Încântare”, „Afirmarea”: Voinţa (kâma) sau Fiat (syâd) sunt puterea mişcătoare (dakşa, reriva) în întreaga purcedere (krama, prasarana), kâma este voinţa-de-viaţă, „aşa de mare într-adevăr este kâma”, Brhadâranyaka Upanişad, I.4.17. Voinţa, kâma, este un nume esenţial al lui Dumnezeu; prin Voinţă, forma-intrinsecă (svarupa) a sa semnează şi pecetluieşte natura-intrinsecă (svabhâva), Natura dorind din partea sa forma. Astfel, Voinţa singură în Deitate poate fi văzută din două puncte de vedere, cu privire la esenţă ca Voinţă-spirit, şi cu privire la natură ca Poftă: ca Gandharva şi Apsaras (=Urvasî, Rgveda, VII.33.11, şi Apyâ, X.13.4, Kâmadeva şi Rati, Eros şi Psyche; cf. Vişnu Purâna, I.8.20 şi 33, unde Nârâyana este „dragoste” (kâma, lobha, râga) şi Şrî-Lakşmî este „dorinţă” (icchâ, trşnâ, rati).
Aceste două aspecte ale Voinţei sunt pe deplin observate în „legenda” vedică a Naşterii lui Vasiştha, şi în pasajul din Pancavimsa Brâhmana. În primul caz Mitra-Varunau este de-a dreptul sedus de fascinaţiile Apsaras Urvasî; în cel de-al doilea caz, Apele sunt literalmente „înfierbântate”. Dumnezeu se afirmă astfel deoarece cea care reiese este natura sa: existenţa este cunoaşterea sa despre sine însuşi, adică este mâncatul său din fructului copacului, deoarece a mânca înseamnă a exista. Cu alte cuvinte, posibilitatea existenţei în mod necesar implică faptul existenţei: acesta este chiar omnipotenţa Sa care este fără (nerealizată) potenţialităţi şi nu este niciodată inactivă deşi nu lucrează nicicând. Nici nu acţionează neintenţionat, soarbe otrava (vişa) şi obiectivitatea (vişamatâ) existenţei precum încântările sale; gâtlejul fiindu-i ars şi înnegrit.
Se va vedea că nu se poate trasa nici o distincţie reală în principiu între Cădera lui Dumnezeu şi cea a Omului: ambele sunt consecinţele necesare ale naturii divine comune ambelor. Păcatul şi ruşinea, virtutea şi gloria existenţei sunt ale sale precum şi ale noastre.
Înainte de purcedere:
Persoană (Tată) – Spirit (Voinţă) – Natură (Mamă)
După purcedere:
Persoană (Tată) – Natură (Mamă)
|–> Spirit (Fiu, Viaţă) <–|
@ dhruva,
ceea ce faci tu aici se cheama spam. Te-am cunoscut pe diferite forumuri, aceeasi manie a postarilor de texte, multe-multe, fara prezentare, fara discutii, covarsind capacitatea de lectura a eventualilor cititori.
Am sa te rog sa-ti revizuiesti metodele de interactiune. Daca ma intelegi ce vreau sa spun. Daca nu, stergem tot ce ai pus aici, si primesti ban pe IP. Nu te intreb daca ai priceput… Esti la fel de respingator ca un pastor protestant care rage cu corzile vocale sparte ca vom muri cu totii si ca vine apocalipsa. Da, ai dreptate. Si ce daca?
1. Da, dar e un spam care înalţă!
2. Da, ne-am „cunoscut” pe diferite forumuri, ştiu, eşti sigur?
3. consideră că sunt vocea care rage în pustie
4. nici un ban nu ma poate impiedica, mă-nţelegi…
5. cândva ai spus că te apropii de cei care se mişcă in universul tradiţional, am impresia, şi nu doar eu, că ţi-i îndepărtezi
6. nu mă judeca după cum interacţionez pe forumuri, acolo nu am chef de vorbă, iar aici văd că sunt oi prea novice pt. a nu se exalta până dincolo de soare la posturile tale
Deci… hotărăşte-te! Facem ceva valoros împreună? sau fiecare cu şuetele sale?
Eu pun o întrebare scurtă:
Poate fi „perpetuată”, obiectivată o iniţiere din altă existenţă?
Te-aş ruga, indiferent de răspuns, să argumentezi răspunsul şi să-l faci cât mai inteligibil şi celorlalţi care au scris mai sus.
Mulţam
Ce inseamna “alta existenta”? Reincarnarile anterioare, in care toti, fara exceptie, am fost regi, regine, printi, printese, zani, zane, sau, in cel mai rau caz, Napoleon Bonaparte?
care e diferenţa între reîncarnare şi transmigraţie?
Daca bine tin eu minte, te-am scos de pe un forum pe acelasi motiv, al postarilor de texte fara noima, fara nicio dorinta de dialog, fara sursa, fara explicatii. Fara. Am avut niste discutii in care ti-am explicat ca nu se pot taia diferite fragmente fara asumarea unor repere care sa lamureasca cititorul, cele mai multe de natura obiectiva.
Am mai avut cateva discutii in privat in care ti-am zis ca te aventurezi in zone care tin de fanteziile egoului, si nu de practica traditionala a unei Cai Spirituale. Am intrerupt insa discutiile atunci cand am priceput ca fiecare o tine pe a lui, nefiind vorba de altceva decat de schimburi de-a surda intre noi.
Te-ai lamurit ulterior, sper, ca nu vreau sa pierd timpul cu cineva care nu are nimic in comun cu ceea ce fac eu, cu parcursul recomandat de maestrii autentici ai Traditiei.
Acum vii si-mi spui daca “facem ceva valoros impreuna”. Ce?
———R. iLIESCU———-
Am mai avut cateva discutii in privat in care ti-am zis ca te aventurezi in zone care tin de fanteziile egoului, si nu de practica traditionala a unei Cai Spirituale.
…
nu vreau sa pierd timpul cu cineva care nu are nimic in comun cu ceea ce fac eu, cu parcursul recomandat de maestrii autentici ai Traditiei.
—————————–
nu arunca vorbe mişeleşti pe care nici tu nu le-nţelegi!
Practica spirituală „parcursul recomandat de maestrii autentici ai Traditiei”? Poftim? Tu vorbeşti Radule? Tu care l-ai făcut pe Schuon beţiv şi ai spus că a luat-o raza, necitindu-i decât vreo 2 cărţi? Tu vii şi spui asta?
Ţi-o spun direct: Guenon a fost izvorul, Schuon - oceanul.
Care sunt străine acei maeştri „autentici”?
Te-ai întrebat vreodată de ce Guenon avea fraza tip de tipul: „dar această explicaţie ne-ar lua prea mult timp şi nu e locul aici”?
Da ştiu, o să zici că fiecare a avut funcţia sa, Guenon de a îndepărta erorile Vestului, iar Schuon de a dezvolta… Hmmm nu sunt de acord 100% cu asta! E şi asta o explicaţie dar nu e singura, nu mă satisface complet…
Deci aştept lista aia fabuloasă de maeştri „autentici”…
Diferenţa, marea diferenţă între Guenon şi Schuon a fost următoarea: Schuon ducea întotdeauna explicaţiile până la capăt, până la rădăcina conceptului însuşi, ceea ce arareori am văzut la Guenon. Şi încă ceva: oare de ce cei care l-au cunoscut în carne şi oase pe Schuon au spus contrariul a ceea ce mişeleşte susţii tu?
Think about it…
———-
nu vreau sa pierd timpul cu cineva care nu are nimic in comun cu ceea ce fac eu
———–„
„nimic în comun” zici? hmmmmm…
Bun. M-ai bunghit. Sunt o frauda. In mod evident, n-ai ce discuta cu mine. De ce pierzi totusi timpul?
Radule nu poţi veni să spui că nu avem nimic în comun dacă crezi că mă cunoşti cât de cât…
Şi îţi spun asta gândindu-mă că porţi după tine în gaşca acelui grup de pe yahoo, oamenii care fac mari deservicii Tradiţiei… sper că înţelegi la cine mă refer în mod exact…
ps: timpul e tot ceea ce putem pierde la urma urmei, deşi şi aici sunt multe nuanţe de discutat…
Radule, cunoşti legenda lui Narada? Dar a lui Markandeya?
Aş vrea să discutăm despre ele, e o chestiune extrem de importantă aici: Maya!
Şi nu întâmplător aduc în discuţie numele lor, poate lămurim inteligibil şi chestiunea cu „iniţierea” şi ceea ce spuneam mai sus când mă refeream la „altă existenţă”…
Uite mai jos episodul dintre Narada si Vişnu, relatat de Zimmer în capitolul său despre Apele Fiinţei şi Maya lui Vişnu (Fiinţa Supremă):
Ascetul semidivin, Nârada, i-a cerut cândva dirct Fiinţei Supreme să-l înveţe secretul Mâyei sale. Acest Nârada, în mitologia hinduismului, este un model favorit al discipolului aflat pe „calea evlaviei”(bhakti-mârga). Ca răspuns la prelungita şi ferventa sa austeritate, Vishnu îi apăruse în sihăstrie şi-I făgăduise satisfacerea unei dorinţe. Când el îşi exprimă smerit dorinţa sa adâncă, zeul îl învaţă nu cu vorbe, ci supunându-l unei întâmplări teribile. Versiunea literară a poveştii ne-a parvenit în Matsya-Purâna, o culegere sanscrită care şi-a căpătat forma actuală în timpul perioadei clasice a hinduismului medieval, aproximativ în sec. al IV-lea d. Cr. Ea ne este prezentată ca fiind povestită de către un sfânta pe nume Vyâsa.
În jurul sihastrului Vyâsa, în singurătatea sa din pădure, se adunase un grup de bărbaţi sfinţi. „Tu înţelegi ordinea eternă şi divină”, îi spuseră ei, „prin urmare, dezvăluie-ne secretul Mâyei lui Vishnu”.
„Cine poate oare înţelege Mâyâ Zeului Suprem, afară de el însuşi? Mâyâ lui Vishnu îşi exercită vraja sa asupra noastră. Mâyâ lui Vishnu e visul nostru al tuturora. Nu vă pot spune decât o poveste, care a ajuns până la noi din zilele vechimii, despre felul în care această Mâyâ şi-a făcut simţit efectul într-o anumită împrejurare aparte şi neobişnuită.”
Vizitatorii erau dornici să-l asculte. Vyâsa a început:
„A fost odată ca niciodată, un tânăr prinţ, Kâmadamana, adică „Îmblânzitorul Dorinţelor”, care, purtându-se în deplină potrivire cu înţelesul numelui său, îşi petrecea viaţa petrecând cele mai aspre şi mai ascetice austerităţi. Tatăl său, dorind să-l însoare, îi vorbi însă într-o anumită împrejurare cu următoarele cuvinte: „Kâmadamana, fiule, ce se întâmplă cu tine? De ce nu-ţi iei o soţie? Căsătoria aduce împlinirea tuturor dorinţelor unui bărbat şi prin aceasta, îngăduie atingerea unei fericiri desăvârşite. Femeile sunt însăşi rădăcina fericirii şi a bunăstării. Prin urmare du-te fiule drag, şi însoară-te.”
Tânărul rămase tăcut din respect pentru tatăl său. Dar când regele stărui mai departe şi-l îndemnă necontenit, Kâmadamana îi răspunse: „Dragă tată, îmi însuşesc purtarea pe care mi-o arată numele meu. Mi-a fost revelată puterea divină a lui Vishnu, care ne susţine şi ne ţine ca într-o plasă atât pe noi, cât şi toate cele ce sunt pe lume.”
Regescul tată făcu o pauză de o clipă ca să cugete, apoi îşi mută cu dibăcie argumentarea de la atracţia plăcerii personale la aceea a datoriei. Bărbatul trebuie să se căsătorească, declară el, pentru a zămisli urmaşi, astfel încât spiritele sale ancestrale de pe tărâmul strămoşilor să nu fie lipsite de jertfele de bucate ale urmaşilor şi ameninţate să se cufunde în mizerie şi deznădejde de nedescris.
„Iubite tată, spuse tânărul, am trecut prin mii de vieţi. Am suferit moartea şi bătrâneţea de multe sute de ori. Am cunoscut unirea cu soţiile şi pierzania. Am existat sub chip de iarbă şi de tufe, de liane şi de arbori. M-am mişcat printre vite şi animale de pradă. De multe sute de ori am fost brahman, femeie, bărbat. M-am împărtăşit din binecuvântarea lăcaşelor cereşti ale lui Shiva; am trăit printre nemuritori. Într-adevăr, nu e nici un fel de fiinţă, nici chiar supraomenească, a cărei formă eu să nu o fi îmbrăcat de mai multe ori; am fost demon, spiriduş, paznic al comorilor pământeşti; am fost spirit al apelor fluviilor; am fost prinţ ceresc; am fost şi rege printre şerpii-demoni. De fiecare dată când cosmosul a dispărut spre a fi sorbit din nou în esenţa fără formă a Divinului, am dispărut şi eu; iar când universul şi-a făcut din nou apariţia, am reapărut şi eu întru fiinţă, spre a trăi o nouă serie de renaşteri. În repetate rânduri am căzut pradă amăgirilor existenţei, şi totdeauna atunci când mi-am luat o soţie.
Dă-mi voie să-ţi povestesc, continuă tânărul, ceva ce mi s-a întâmplat în timpul penultimei mele întrupări. Numele meu în timpul acestei existenţe era Sutapas, „Cel-Ale-Cărui-Austerităţi-sunt-Bune”; eram ascet. Şi fierbintea mea credinţă în Vishnu, Stăpânul Universului, mi-a atras bunăvoinţa sa. Încântat de felul în care îmi împlinisem numeroasele-mi legăminte, el mi s-a arătat în faţa ochilor mei trupeşti, călare pe Garuda, pasărea cerească.
„Îţi fac un hatâr”, spuse el. „Orice doreşti ţi se va împlini.”
I-am dat următorul răspuns Stăpânului Universului: „Dacă eşti mulţumit de mine, îngăduie-mi să-ţi înţeleg Mâyâ.”
„Ce poţi face tu cu înţelegerea Mâyei mele?” răspunde Zeul. „Îţi voi da mai degrabă îmbelşugare în viaţă, împlinirea datoriilor şi misiunilor tale obşteşti, toate bogăţiile, sănătate şi plăcere ca şi fii eroici.”
„Tocmai de lucrurile acestea”, spusei eu, „doresc să fiu scăpat şi să trec dincolo de ele.”
Zeul continuă: „Nimeni nu-mi poate înţelege Mâyâ. Nimeni nu mi-a înţeles-o vreodată. Nu va exista nicicând cineva în stare să-I pătrundă taina. Demult, tare demult, trăia un profet asemănător zeilor, pe nume Nârada, şi el era un fiu bun al zeului Brahmâ însuşi, şi era plin de evlavie fierbinte faţă de mine. Ca şi tine, el şi-a atras bunăvoinţa mea şi eu I-am apărut aşa cum îţi apar şi ţie acum. I-am făgăduit împlinirea unei dorinţe, şi el a dat glas dorinţei căreia şi tu I-ai dat glas. Apoi, deşi l-am prevenit să nu cerceteze mai departe taina Mâyei mele, el a stăruit, întocmai ca şi tine. Şi atunci I-am spus: „Aruncă-te în apa de colo şi vei trăi taina Mâyei mele.” Nârada s-a aruncat în iaz. A ieşit din nou la suprafaţă sub forma unei fete.
Nârada a păşit pe uscat din apă ca Sushilâ, „cea virtuoasă”, fiica regelui din Benares. Şi curând, ea fiind în floarea tinereţii, tatăl ei I-o dădu de nevastă fiului regelui învecinat din Vidarbha. Profetul şi ascetul ce sfânt, sub forma unei fete, a trăit din plin toate desfătările iubirii. La sorocul cuvenit, bătrânul rege din Vidarbha muri, iar soţul Sushilei îi urmă la tron. Frumoasa regină avea mai mulţi fii şi nepoţi şi era peste seamăn de fericită.
După trecerea mai multor ani izbucni însă o ceartă între soţul Sushilei şi tatăl ei, ceartă care ajunse în cele din urmă la un război sângeros. Într-o singură bătălie uriaşă mulţi dintre fiii şi nepoţii ei, tatăl şi soţul ei au fost ucişi cu toţii. Şi când ea află despre măcel, o porni adânc mâhnită din capitală spre câmpul de bătălie, pentru a înălţa acolo o jeluire solemnă. Şi porunci să se ridice un rug funerar uriaş pe care aşeză leşurile rudelor ei, fraţii, fiii şi nepoţii, iar apoi, unul lângă altul, trupurile soţului şi tatălui său. Cu propria-I mână apropie torţa şi dădu foc rugului; când flăcările urcară spre cer, ea strigă din toate puterile: „Fiule, fiule!”, iar când rugul începu să trosnească, se aruncă şi ea în vâlvătaie. Pojarul se răci şi se limpezi numaidecât; rugul se prefăcu într-un iaz. Şi Sushilâ în mijlocul apelor se regăsi, dar tot ca Nârada cel sfânt. Şi zeul Vishnu, ţinându-l pe sfânt de mână, îl ajută să iasă din lacul de cleştar.
După ce zeul şi sfântul ajunseră pe mal, Vishnu îl întrebă cu un zâmbet cu două înţelesuri: „Cine este acest fiu a cărui moarte o jeleşti?” Nârada rămase confuz şi ruşinat. Zeul continuă: „Aşa se înfăţişează Mâyâ mea, jalnică, ursuză, blestemată. Nici Brahmâ cel născut din lotus, nici oricare altul dintre zei, nici Indra şi nici chiar Shiva nu se pot adânci în abisul ei fără fund. De ce sau cum crezi că tocmai TU ai putea cunoaşte acest lucru de necunoscut?”
Nârada îl rugă să-i dăruiască credinţă desăvârşită şi evlavie, precum şi harul de a-şi aminti această experienţă în viitor. Mai mult, ceru ca iazul în care pătrunsese, ca într-o sursă de iniţiere, să devină u loc sacru de pelerinaj, iar apa lui – mulţumită prezenţei tainice şi necurmate într-însa a zeului care intrase acolo ca să-l scoată pe sfânt din adâncul magic – să fie înzestrată cu puterea de a spăla orice păcat. Vishnu îi împlini dorinţele pioase şi pe loc, în aceeaşi clipă, se făcu nevăzut, retrăgându-se în locuinţa lui cosmică din Oceanul de Lapte.
„Ţi-am spus această poveste”, încheie Vishnu, înainte de a se retrage tot astfel din faţa ascetului, „ca să te învăţ că secretul Mâyei mele e de nepătruns şi nu poate fi cunoscut. Dacă doreşti, poţi şi tu să te arunci în apă, şi vei şti de ce anume lucrurile stau aşa cum îţi spun.”
După care Sutapas (sau prinţul Kâmadamana în penultima sa întrupare) plonjă în apa iazului. Ca şi Nârada, el ieşi la suprafaţă sub înfăţişarea unei fete, fiind astfel învăluit în ţesătura altei vieţi.”
Radule, ce crezi? Crezi că te trece vreun comentariu la cele spuse de mine mai sus?
Nu, nu ma trece. Si e din ce in ce mai evident ca tu n-ai ce sa discuti cu mine.
Ok. baftă! Un singur CE ţine oamenii în individuaţie, eu am încercat să vin la mijloc…
Tu ai preferat greşeala lui Adam…
Era chiar un punct extrem de interesant legat de cum se poate trece de Maya… şi lămuream şi treaba cu „iniţierea” şi multe altele…
„Chiar daca as vorbi in limbi omenesti si ingeresti, si n-as avea dragoste, sunt o arama sunatoare sau un chimval zanganitor. Si chiar daca as avea darul prorociei, si as cunoaste toate tainele si toata stiinta; chiar daca as avea toata credinta asa incat sa mut si muntii, si n-as avea dragoste, nu sunt nimic. Si chiar daca mi-as imparti toata averea pentru hrana saracilor, chiar daca mi-as da trupul sa fie ars, si n-as avea dragoste, nu-mi foloseste la nimic. Dragostea este indelung rabdatoare, este plina de bunatate: dragostea nu pizmuieste; dragostea nu se lauda, nu se umfla de mandrie, nu se poarta necuviincios, nu cauta folosul sau, nu se manie, nu se gandeste la rau, nu se bucura de nelegiuire, ci se bucura de adevar, acopera totul, crede totul, nadajduieste totul, sufera totul. Dragostea nu va pieri niciodata. Prorociile se vor sfarsi; limbile vor inceta; cunostinta va avea sfarsit. Caci cunoastem in parte, si prorocim in parte; dar cand va veni ce este desavarsit, acest “in parte” se va sfarsi. Cand eram copil, vorbeam ca un copil, simteam ca un copil, gandeam ca un copil; cand m-am facut om mare, am lepadat ce era copilaresc. Acum, vedem ca intr-o oglinda, in chip intunecos; dar atunci, vom vedea fata in fata. Acum, cunosc in parte; dar atunci, voi cunoaste deplin, asa cum am fost si eu cunoscut pe deplin. Acum dar raman aceste trei: credinta, nadejdea si dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.”
Radule eu îţi spun doar atât, adu pe oricare dintre prietenii tăi care consideri sau consideră că au înţeles cum stă treaba cu Atotposibilitatea. Cu acea proiecţie a Esenţei pe fondul imposibilităţii şi realizarea într-un anumit grad a ei.
Vreau să văd 1 (Unu) care pretinde că a înţeles asta, şi să nu fie ipocrit! Te poţi include şi pe tine în rândul prietenilor tăi. Ba mai mult, nici măcar Guenon nu a dat semne că ar fi ajuns să înţeleagă treaba cu acele „determinaţiuni negative” (vorba lui Lovinescu) care „rămân” în Principiu datorită obiectivării manifestării.
Aş vrea să văd deci 1 care pretinde că a înţeles asta şi „secretul” Maya-ei şi să nu fie ipocrit!
———-
Avem noroc, în schimb, cu oameni ca Radu Iliescu care ne-a oferit o excelentă prezentare şi care ne dovedeşte că încă mai avem de unde alege!
———–
nu e nici o chestiune de alegere, ci doar de vocaţie, o ai sau nu, cântăreşte mai greu vocaţia proprie sau nu. Ezoterismul nu e o chestiune de alegere…
———-
Nu cunosc vreun autor care să fi reuşit să prezinte cu mai mare limpezime şi claritate aspectele ce ţin de domeniul metafizic.
———-
dar ia spune-mi sincer amice: ţi-a vorbit Guenon în vreo carte de-a sa despre cum poţi trece de Maya? Ţi-a vorbit el despre Maya altfel decât iluzie sau putere de manifestare a Fiinţei Pure?
Ţi-a vorbit cumva Guenon despre secretul depăşirii Maya-ei prin sinteza contrariilor aşa cum a făcut-o un biet gânditor „obscur” de secol XIV precum Cusanus?
———-
Nu cunosc vreun autor care să fi reuşit să prezinte cu mai mare limpezime şi claritate aspectele ce ţin de domeniul metafizic.
———-
dar ia spune-mi sincer amice: ţi-a vorbit Guenon în vreo carte de-a sa despre cum poţi trece de Maya? Ţi-a vorbit el despre Maya altfel decât iluzie, artă a lui Atma sau putere de manifestare a Fiinţei Pure?
Ţi-a vorbit cumva Guenon despre secretul depăşirii Maya-ei prin sinteza contrariilor aşa cum a făcut-o un „biet gânditor obscur” de secol XV precum Cusanus?
Ţi-a spus cumva Guenon de ce Maya rămâne STRICT în Principiu ca tendinţă intrinsecă de comunicare de sine?
Eu îţi spun doar atât: există autori care au atins mult mia bine ca Guenon multe puncte pe care el nu le-a atins sau adâncit. Şi totuşi nu înţeleg de ce unii, îl ridică atâta în slăvi pe Guneon, când el este doar un început…
la fel ca gramatica limbii române de mai sus…
———-
Anca Manolescu de pildă, care niciodată nu uită să-i reproşeze lui Guenon schematismul! Asta în condiţiile în care însuşi Guenon spune mereu că studiile sale sunt schematice, că au doar o funcţie orientativă, că, pentru diferite motive, despre unele lucruri a ales să nu vorbească, iar despre altele pur şi simplu nu…poate să vorbească, acestea din urmă nefăcând obiectul încorporării în cuvinte!
———–
da aşa e! Anca are dreptate la fel cum şi Guenon are dar nici unu în mod absolut!
Şi totuşi au fost alţii care au vrut (putut) să vorbească despre acele lucruri!
Dar să nu pierdem din vedere că Guenon era „tributar” unui „limbaj al simbolurilor” împrumutat din matematici… deci, vezi că şi „încorporarea” aia nu e chiar aşa de îndatorată limitelor limbajului mai ales că nu mai departe de Scrima, s-a arătat cum e cu „limitele” limbajului topite în ilimitat (vezi cartea sa despre experienţa spirituală şi limbajele ei)…
Radule uite mai jos cea mai bună încarnare a Satanei:
http://www.youtube.com/watch?v=H8oQBYw6xxc
Evoluţie? Muahahahah… my ass!
Tu ce zici? Mimica e învăţată sau deliberată?
Tough question isn’t it?
Parcă Schuon în al său Ochiul Inimii spunea că cel mai diabolic animal e de departe caracatiţa… Confruntarea cu Vrăjmaşul nu e una de forţă, cum bine observa Lovinescu, ci una de a-l recunoaşte din spatele măştii, mască „confecţionată” din reziduurile psihice ale celor pe care Spiritul i-a părăsit…
Din cădere te mai poţi înălţa, însă ignoranţa te poate ţine captiv mulţi eoni… şi mia ales nu uita: Intelectul nu cade niciodată!
Şi din iad poţi evada dacă posezi cheile (cunoaşterea)… or ştii şi tu că de fapt iadul nu e altceva decât o fază de transmigraţie…
legat de caracatiţă: o asemenea capacitate de camuflare, mimică şi inteligenţă din spatele acestora, numai de la diavol poate veni!
şi încă ceva: nimeni nu scapă „confruntării” cu El! Nu poţi scăpa de rău până nu ştii ce este, nu ştii să-l recunoşti şi să-l trimiţi acolo unde-i e locul (adică mult mai sus!)…
acolo unde răul nu mai e rău…
„This animal is so intelligent that it is able to discern which dangerous sea creature to impersonate that will present the greatest threat to its current possible predator. For example, scientists observed that when the octopus was attacked by territorial damselfishes, it mimicked the banded sea snake, a known predator of damselfishes.”
Îţi dai seama că creatura asta ştie frica a 15 animale pe care le poate impersonaliza deghizându-se în duşmanul lor? Crezi că e ceva orb aici? Eu nu cred! Le ştie f. bine frica fiecăruia! De aceea le poate stăpâni… apărându-se prin deghizare în duşmanul fiecăruia! Nu cunoaşte doar frica individului speciei, ci frica ce caracterizează întreaga specie! Cât de diabolic!
şi totuşi eu văd în această impersonalizare, un aspect mult mai înalt decât cel diabolic, unul care atinge chiar acele „determinaţiuni principiale”…
apofaze…
———
Un alt obstacol major în calea dobândirii unei iniţieri este cultul pe care lumea noastră îl are pentru logică, în versiunea ei dialectică (atunci când nu se abandonează aberaţiilor infraumanului, iar asta sub titlul de „eliberare”). Or, dacă logica domină legitim tot ceea ce ţine de resortul raţiunii, ceea ce ţine de supra-individual, deci de supra-raţional, îi scapă în mod evident, aşa cum superiorul nu poate fi conceput de inferior. Scopul iniţierii este să-l ia pe individul uman aşa cum este starea lui actuală şi să-i dea mijloacele de a o depăşi.
———–
nu prea sunt de acord, asta e privire fragmentară… Logica ţine de transcendent, nu e neapărat, ptin definiţie divorţată de transcendent…
Dar desigur, fraze ca asta citată aici „sună bine” pentru novici. Îţi recomand cartea „LOGICĂ ŞI TRANSCENDENŢĂ” a lui Schuon…
———
Un alt obstacol major în calea dobândirii unei iniţieri este cultul pe care lumea noastră îl are pentru logică, în versiunea ei dialectică (atunci când nu se abandonează aberaţiilor infraumanului, iar asta sub titlul de „eliberare”). Or, dacă logica domină legitim tot ceea ce ţine de resortul raţiunii, ceea ce ţine de supra-individual, deci de supra-raţional, îi scapă în mod evident, aşa cum superiorul nu poate fi conceput de inferior. Scopul iniţierii este să-l ia pe individul uman aşa cum este starea lui actuală şi să-i dea mijloacele de a o depăşi.
———–
nu prea sunt de acord, asta e privire fragmentară… Logica ţine de transcendent, nu e neapărat, prin definiţie, divorţată de transcendent…
Dar desigur, fraze ca asta citată aici „sună bine” pentru novici. Îţi recomand cartea „LOGICĂ ŞI TRANSCENDENŢĂ” a lui Schuon…
——–
Scopul iniţierii este să-l ia pe individul uman aşa cum este starea lui actuală şi să-i dea mijloacele de a o depăşi.
———
greşit… iniţierea nu vizează individul uman… ci inţierea acelor puteri ale sufletului, acei zei căzuţi care au asamblat individul când acesta a venit să fiinţeze în lume… dar desigur… pt. novici termenul „iniţiere” dă bine… e la modă…
ar fi multe de spus… dar e de-ajuns pt. o zi… vorba aia: cică cine vorbeşte multe ştie şi mai multe… baftă!
btw… ce s-a „scremut” Guenon să arate în cărţile sale despre iniţiere, a făcut-o mult mai elegant şi la direct Coomaraswamy într-un capitol sau două…
Eliberarea este pentru zei nu pentru oameni!
Adevăratul iniţiat nu este decât acela care are zeii iniţiaţi…
———-
Atunci cand cineva ajunge acolo, adica la cunoasterea lucrurilor esentiale, la stingerea sinelui in fata Maiestatii divine, la disparitia propriului ego iluzoriu in fata realitatii, atunci vine si iubirea. Mila se invata. Milostenia poate fi ordonata, chiar cuantificata in unele religii (zeciuiala in iudaism, zakatul islamic). Iubirea te viziteaza daca n-o cauti, cand nici n-o astepti. Cel ce iubeste s-a parasit demult pe sine, e iubitor si iubit in toti oamenii si-n toate fapturile. E indragostit de Dumnezeu si e Dumnezeu insusi iubindu-Se pe Sine prin intermediul creaturii.
————-
Mila se învaţă zici? hmmmm… păi hai să-ţi spun: Iubirea lui Dumnezeu este Mila Sa infinită… tu ce înveţi de fapt? să dai zeciuală… asta am înţeles şi asta e la tine Mila lui Dumnezeu? huh…
——-
Atunci cand cineva ajunge acolo, adica la cunoasterea lucrurilor esentiale, la stingerea sinelui in fata Maiestatii divine
——-
nu ajunge nimeni acolo… şi încă ceva: realizarea spirituală a cuiva nu prea mai are de-aface cu egoul său… egoul nu dispare…
ci devine slujitor fidel Sinelui…
nedivorţat de Sine
acea stingere de care pomeneşti, se referă nu la „cunoaşterea lucrurilor esenţiale” ci la stingerea în Brahma… una e cunoaşterea lucrurilor aşa cum sunt în ele însele şi alta aşa cum sunt ele în Sine…
——
Cel ce iubeste s-a parasit demult pe sine, e iubitor si iubit in toti oamenii si-n toate fapturile. E indragostit de Dumnezeu si e Dumnezeu insusi iubindu-Se pe Sine prin intermediul creaturii.
——
părăsire de sine zici? hmmm… păi aici cum pui tu problema zace un pericol teribil… ştii care nu?
- Nu poţi iubi pe nimeni dacă nu te iubeşti în primul rând pe tine, la modul înţelept.
- Dzeu nu te anulează ci te ia la sân
- acea „părăsire” dacă nu mi-o legi de alchimie înseamnă că vorbeşti de autodamnare…
Aştept nuanţele…
desigur te consideri „prea-înţelept” să poţi răspunde nu-i aşa? mda…
Nu, nu-i chestia de intelepciune, sau alte motive. Ma chinuiam sa invat care-i diferenta dintre conditia suspensiva si conditia rezolutorie in actul juridic civil. Dupa care am inceput sa joc eRepublik. Despre ce vorbeam?
rămăsesem la Narada şi Markandeya… şi nu insist degeaba pe poveştile lor…
http://www.worldwisdom.com/public/library/videos/default.aspx?ID=10H&sid=19&iid=18&p1id=0&p2id=0
mai nene drujba, vii si bagi texte aici, dar nu pricepi, esti probabil mult prea sufocat de propriul ego ca sa intelegi niste chestii de baza.
atunci cand am discutat, mult-putin, te-am intrebat niste lucruri de baza, si ai raspuns prost pe toata linia, descalificandu-te pe moment. nu-mi amintesc sa fi revenit asupra acestor repere de baza, care fac din tine un partener de dialog, in conditiile in care le indeplinesti, sau o pura pierdere de vreme, in conditiile in care le ratezi.
te-am intrebat atunci daca esti intr-o religie ortodoxa, altfel spus, care este relatia ta cu “legea exterioara”. ai spus ca nu-i cazul. normal, nici un maestru viu, mostenitor al unei traditii autentice initiatice nu ai, primul raspuns il presupune si pe al doilea, pentru ca niciun maestru autentic nu ar accepta un ucenic care nu se supune rigorilor religioase.
in schimb, tu pretinzi ca ai fost initiat intr-o inalta viata, si ca azi nu mai ai nevoie de nimic din ce a zis rené guénon. iar daca tu n-ai nevoie, atunci rené guénon e musai inutil. satanist cum esti, spui ca ananda k. coomaraswamy a spus mult mai clar acelasi lucru, facandu-te ca uiti legatura intelectuala dintre cei doi, si datoria pe care indianul o avea fata de francezul rené guénon. mai spui, cu acelasi iz satanic, de frithjof schuon. bine, mai, diavole, dar schuon in chiar linkul pe care-l pui, te infirma pe toata linia.
el vorbeste despre rugaciunea canonica. asta e rugaciunea traditionala, e liturghia crestina, este as-salat din islam. apoi mai vorbeste despre rugaciunea inimii, care este invocatia Numelui, este isihasmul ortodox, este oratio mentis al catolicilor, este dhikr al musulmanilor. ESTE IMPOSIBIL sa te rogi astfel daca nu esti sub obladuirea unui maestru initiator, adica daca nu indeplinesti conditiile de baza: participarea deplina la o religie autentica si primirea unei influente spirituale de la un transmitator (adica ceea ce rené guénon numeste initiere).
aaa, de fapt, am uitat, tu ai fost initiat de ingerul belzebut intr-o alta viata, si acum ai venit printre noi cu level 12 preformatat.
vade retro, mai lache!
de asemeni, viata lui frithjof schuon te contrazice cap-coada. nu numai ca a fost interesat de aspectele teoretice ale spiritualitatii, dar a ales sa intre in islam, si sa se supuna disciplinei aride a acestei religii. de pe pozitia particulara a practicianului s-a ridicat la pozitia generala a celui de dincolo de religie, a initiatului, a adoratorului lui Dumnezeu.
asa si ananda keneth coomaraswamy, si titus burckhardt, si toti cei care au mers in urma lui rené guénon. au fost musulmani (cei mai multi), hindusi si buddhisti (ca Marco Pallis), crestini ortodocsi. NIMENI DIN SCOALA NUMITA PHILOSOPHIA PERENNIS N-A PRETINS VREODATA C-A FOST INITIAT INTR-O VIATA ANTERIOARA.
aaa, si uite apari tu. care spui ca “nu exista initiere, doar initiati”. iti dai seama ce jalnica tentativa ai facut?
a dat Domnu’ să răspunzi?
Desigur că ai dreptate ce spui tu acolo, atenţie la nuanţe, eu nu am pretins ce spui acolo…
Eu vroiam să vedem dacă chestiunea cu „iniţierea” se poate pune şi altfel… Offf, şi tu ce ai înţeles…
Mă întorc din nou la întrebarea:
Diferenţa între transmigraţie şi reîncarnare este: ………………. (?)
Eu când spuneam “nu exista initiere, doar initiati” ştiam eu ce spun! Şi aici ai luat-o mot-a-mot… offf măi Radule!
——–
te-am intrebat atunci daca esti intr-o religie ortodoxa, altfel spus, care este relatia ta cu “legea exterioara”. ai spus ca nu-i cazul. normal, nici un maestru viu, mostenitor al unei traditii autentice initiatice nu ai, primul raspuns il presupune si pe al doilea, pentru ca niciun maestru autentic nu ar accepta un ucenic care nu se supune rigorilor religioase.
——–
Ai înţeles greşit…
——–
in schimb, tu pretinzi ca ai fost initiat intr-o inalta viata, si ca azi nu mai ai nevoie de nimic din ce a zis rené guénon. iar daca tu n-ai nevoie, atunci rené guénon e musai inutil. satanist cum esti, spui ca ananda k. coomaraswamy a spus mult mai clar acelasi lucru, facandu-te ca uiti legatura intelectuala dintre cei doi, si datoria pe care indianul o avea fata de francezul rené guénon. mai spui, cu acelasi iz satanic, de frithjof schuon. bine, mai, diavole, dar schuon in chiar linkul pe care-l pui, te infirma pe toata linia.
——–
1. damnt it! Nu am pretins iniţierea dintr-o altă viaţă omule, nu eşti capabil să înţelegi că vroiam să vedem unde putem ajunge cu discuţia privind nişte chestiuni de fineţe?
2. unde am zis eu că nu mai am nevoie de guenon? huh!
3. evident măi radule că toţi cei de după guenon îi sunt tributari… off doamne! ce aiurea m-ai înţeles!
4. am pus linkul acela să-ţi arăt ceva, ei, tu exact pe dos (sau prin dos) ai înţeles…
———-
el vorbeste despre rugaciunea canonica. asta e rugaciunea traditionala, e liturghia crestina, este as-salat din islam. apoi mai vorbeste despre rugaciunea inimii, care este invocatia Numelui, este isihasmul ortodox, este oratio mentis al catolicilor, este dhikr al musulmanilor. ESTE IMPOSIBIL sa te rogi astfel daca nu esti sub obladuirea unui maestru initiator, adica daca nu indeplinesti conditiile de baza: participarea deplina la o religie autentica si primirea unei influente spirituale de la un transmitator (adica ceea ce rené guénon numeste initiere).
——–
evident că ştiu toate astea, nu e nevoie să-mi explici…
1. Intelectul nu decade
2. există influenţe spirituale şi dacă eşti în preajma unui maestru al altei tradiţii, influenţele se pot transmite şi da roade. La mine s-a întâmplat să fie din mediul taoist.
——-
aaa, de fapt, am uitat, tu ai fost initiat de ingerul belzebut intr-o alta viata, si acum ai venit printre noi cu level 12 preformatat.
——-
vezi? aşa eşti tu: mârlan!
crezi că eşti capabil să-mi îngâni semnificativ adagiul alchimic „Christus est verus Luciferus”?
——–
vade retro, mai lache!
——–
radule, nu mă subestima!
şi încă ceva: ca să manifeşti perfecţiunea divină trebuie să o separi de Dzeu, răul (o necesitate metafizică) trebuie integrat în fiinţa ta pe anumite trepte, poţi vehicula anumite influenţe aşa-zis „întunecate” şi totuşi să le menţii integrate pe un anumit nivel fiinţail al tău. Oricum ştii prea bine că Lucifer este „ingredientul” necesar în Athanor…
Şi totuşi ai preferat să spui orice altceva decât să fii obiectiv: vorbeam de apofaze, de Mâyâ şi altele, în schimb ai preferat să te menţii în păreri proprii preformate… păcat!
———
in schimb, tu pretinzi ca ai fost initiat intr-o inalta viata
———
1. procedezi ca securiştii
2. îţi repet: arată-mi unde am pretins asta şi mai ales ce vroiam să spun când am spus asta…
Crezi că eşti capabil să fii obiectiv?
Şi încă o mică lămurire:
de pe acel grup de pe yahoo, am luat EU hotărârea să-l părăsesc, nu tu m-ai banat! Poate m-ai banat pe urmă, însă eu m-am dezabonat de la el, după ce ai ameninţat cu banarea şi după ce am ajuns la concluzia că pe acel grup sunt oameni care aduc deservicii Tradiţiei… cu alte cuvinte nu am vrut să fiu în aceeaşi hazna cu cei care se perindă pe la Oreste prin emisiune şi se dau mari cunoscători…
——–
satanist cum esti, spui ca ananda k. coomaraswamy a spus mult mai clar acelasi lucru, facandu-te ca uiti legatura intelectuala dintre cei doi, si datoria pe care indianul o avea fata de francezul rené guénon.
——–
satanist? bueey rădule suntem de vârste apropiate, nu te crede mai sus decât eşti!
Da! Coomaraswamy a spus-o mult mia la obiect: Guenon s-a ocupat de tot felul de chestiuni „tehnice” legate de lanţul iniţiatic, influenţe etc dar Coomaraswamy a spus direct:
pănă nu-ţi iniţiezi zeii (suflurile, „puterile sufletului”) te poţi crede iniţiatul lui peşte…
să redai auzul Auzului, văzul Văzutului, mintea Minţii etc… asta „re-face” esenţa zeului „împărţit” la asamblarea ta la venirea în lume: sacrificiul.
Prin asta devii nemuritor…
——–
uiti legatura intelectuala dintre cei doi, si datoria pe care indianul o avea fata de francezul rené guénon.
——–
pui problema foarte grosolan…
nu, nu uit dar asta nu înseamnă că trebuie să ne menţinem într-un lanţ „cauzal” strict spaţio-temporal… să spunem că fiecare a manifestat câte ceva dintr-un „mănunchi”, şi au manifestat ce trebuia să se manifeste în lumea occidentală în secolul trecut… aici nu e vorba de meritul lui guenon sau mai nu ştiu cui…
uite măi mârlane munca mea de când nu am mai vorbit:
http://frithjofschuon.blogspot.com/
auzi… dar ia zi: te-ai apucat să studiezi dreptu ca să împarţi dreptatea cu sabia prin Palestina?
http://www.youtube.com/watch?v=yrxabPBu4gM&fmt=18
ed2k://|file|emission%20France%20Culture%20Une%20Vie%20Ananda%20K.%20Coomaraswamy%201877-1947.rm|14291269|A6079DAE2DAC031C84014960F7576293|/
cam cat de papagal poate fi un om? adica exista un concurs de papagalime pe care îl poţi câştiga?
nu subestima papagalul! fără posibilitatea de repetare, Absolutul nu ar fi absolut.
auzi… da tu de ce te bagi într-o discuţie care nu te priveşte?
Iti cer iertare. N-aveam de unde sa stiu ca ma vei aborda intr-un final si pe mess, sa-mi demonstrezi … chestii.
Maturul de tine …
totuşi nu prea m-am edificat: tu eşti piticul porno cu acelaşi id de 20 de ani din hluj?
http://www.youtube.com/watch?v=PfO3tBjZHZk&feature=related&fmt=18
“mai marlane” a incercat sa se uite azi la “munca ta” si am primit urmatorul mesaj:
Acest blog este deschis doar cititorilor invitaţi
http://frithjofschuon.blogspot.com/
Se pare că nu aţi fost invitat să citiţi acest blog. Dacă credeţi că este vorba de o greşeală, v-aţi putea gândi să luaţi legătura cu autorul blogului şi să-i solicitaţi o inviaţie.
Dar lasa, ca m-am delectat cu ultimul link postat, cel cu avionul care lanseaza jerbe de artificii. Foarte frumos.
saluturi şi şuturi!
Alea nu-s artificii!
Blogul „mărlănică” a fost la vedere muuultă vreme pe când tu nu te sinchiseai să-l vizitezi… Uite acum l-am făcut la liber…
http://www.pelasgians.bigpondhosting.com/
http://turiya.vidya.hu/konyvtar/
Totuşi… nu prea m-am lămurit: tu ai ajuns la Zimmer doar că ai dat peste o carte a sa cu numele: „Filozofiile Indiei”. Remarcile tale cu privire la Zimmer, de genul „o surpriză plăcută”, mă fac să cred că l-ai descoperit din întâmplarea care a fost titlul unei cărţi a lui. Hmmm… Zimmer a fost „huge” man! La mine nu a fost întâmplare, a fost un parcurs prin Campbell… până la Zimmer… puţini de anvergura şi statura lui Zimmer, îi poţi număra pe degete…
btw… un citat din Zimmer:
“The only man who gives me a genuine inferiority complex is Ananda K. Coomaraswamy.”
http://frithjofschuon.blogspot.com/2008/12/gospel-of-john-part-1.html
nefârtache, ce faci mă? te-ai înecat în apele fiinţei?
gogăl, goagăl, gagăl: Hero.dot… cunoşti domeniu ăsta evanghielistic?
vade in vitro, parpalache!
Dhruva, acesta este ceea ce se cheama in mod ezoteric un avertisment. Daca insisti, vei primi ceea ce se cheama in mod exoteric cartonas rosu. Sper ca nu am fost prea ermetic.
desigur! hai să-ţi bucur inima cu o voce măiastră până una-alta:
http://www.youtube.com/watch?v=BoXsxYf2UMA&fmt=18
Noi suntem Verb graţie existenţei noastre, trebuind a ne supune Verbului, în Esenţa sa pură precum şi în manifestările Sale, noi trebuie să ne supunem şi Verbului în măsura în care El este noi înşine. Însă, în noi înşine este Verb ceea ce, în EGO-UL nostru, este inevitabil şi destin, însă omul participă deopotrivă la destinul său într-un mod activ, asta în măsura în care este el însuşi Verb prin afirmarea lui existenţială. Un destin oarecare este o manifestare a Verbului în măsura în care acesta se identifică cu lumea, însă un destin ce afectează individul ca atare, independent de lumea ce ne înconjoară, este o manifestare a Verbului, nu în lume, ci în EGO, astfel este vorba despre 2 destine: un destin exterior şi aparent evitabil şi un destin interior şi aparent inevitabil: un destin care se întâlneşte şi un destin care este. Nu putem nicicum evita nici natura noastră fizică, nici vârsta, nici moartea, deoarece toate astea SUNTEM NOI ÎNŞINE, şi nu ne-am putea evita pe noi înşine, cel puţin ca indivizi.
Dacă ne supunem astfel EGO-ULUI nostru, ne supunem tot VERBULUI şi nu negării care este determinarea noastră individuală, deoarece, în măsura în care suntem negare datorită acestei determinări, noi trebuie să ne evităm: asta nu este posibil pe planul individualităţii noastre, ci doar în extincţia* în Dumnezeu.
http://www.youtube.com/watch?v=8j1lBFaYv70&feature=related7fmt=18
http://www.youtube.com/watch?v=LtNFQ7RJbaQ&feature=related&fmt=18
Ce ar mai fi de spus?
@ dhruva,
hai sa-ti traduc ce-a zis Silviu Man, pentru ca aparent n-ai priceput. Sectiunea de comentarii la Bookblog (Stiinte Umanite si Religie) este dedicata… hm… ador tautologiile… comentariilor la textele publicate. Intelegi?
Ca sa fiu mai explicit, este bine, frumos si politicos, sa ramanem centrati pe afirmatiile facute de recenzenti, sau pe textul cartii recenzate. Cand e un articol, e chiar mai simplu, lovim si ideile, si autorul lor (putem sa ne prefacem ca-l menajam, te asigur ca tot il lovim, dar e politicos s-o facem cu un aer candid).
Altfel spus (ma mai urmaresti?) n-are rost sa postezi nici texte fara autor (stilul tau), nici linkuri spre youtobe, nici alte mascari.
Uitandu-ma in urma, si vazand ca sunt peste 100 de comentarii, multe dintre ele iesite din teava ta cu repetitie, ma tem ca cel mai judicios este sa se purceada la o deratizare, ramanand strict ceea ce este legat de recenzie. Adica, mai nimic.
P.S. Nu te simti dator sa raspunzi. Incearca sa bagi la cap. Ai putea castiga la capitolul maniere. Ti-ar prinde dureros de bine. Si lumea toata s-ar bucura.
desigur! Dacă observai am ridicat nişte chestiuni punctuale. Răspunsul a fost…
Totuşi nu mi-ai răspuns la nişte chestiuni:
1. diferenţa între transmigraţie şi reîncarnare
2. diferenţa dintre Narada şi Markandeya în abordarea Mâyâ-ei
Adică ca să pricepeţi ce tot vreau să spun:
De ce Narada plonjând în apele iazului s-a „trezit” femeie în altă existenţă iar celălalt…nu…
——–
Aşadar, nu « Sinele » trebuie să fie eliberat, pentru că n-a fost niciodată condiţionat, nici supus vreunei limitări, ci « eul », şi aceasta nu se poate face decât disipând iluzia care-l face să fie separat de « Sine ».
———–
eliberarea e pentru zei, atunci despre ce vorbim aici?
„disiparea” asta de care zici se face doar redând zeii lor însişi şi reîntregindu-i intr-o unica esenţă. Iluzia ţine de modul de a nu înţelege sacrificiul. Având impresia că noi vedem, auzim, gustăm etc, credem că aceste porţi care ne-au fost lăsate deschise, aceste deschideri, ne aparţin împreună cu fucţionarea organelor aferente, când de fapt Viaţa imanentă care a dorit să vadă, audă, miroasă, guşte „experimentează” prin noi miracolul sacrificiului din care apare şi eul…
Şi repet (ca un papagal):
Dacă ne supunem astfel EGO-ULUI nostru, ne supunem tot VERBULUI şi nu negării care este determinarea noastră individuală, deoarece, în măsura în care suntem negare datorită acestei determinări, noi trebuie să ne evităm: asta nu este posibil pe planul individualităţii noastre, ci doar în extincţia în Dumnezeu.
http://www.youtube.com/watch?v=hwyuQbIb0Xs&fmt=18
eidolonul… şi da! într-adevăr trebuie urcat un munte doar că acest munte care ne „separă de Dumnezeu” este o pojghiţă foarte subţire… nu una orizontală care ar colapsa sub propria noastră greutate, ci una oblică, ca un versant muntos, dar una foarte subţire…
———
omul care atinge Identitatea supremă este numit, în lipsă de altceva mai bun, cu unul din numele lui Dumnezeu.
———
Discuţia asupra chestiunii de a şti dacă Sfinţii „eliberaţi” sunt „aneantizaţi” în Dumnzeu sau dacă rămân „separaţi” în El este fără obiect deoarece ea se reduce la aceea de a şti dacă Numele divine sunt distincte sau indistincte în Dumnezeu; or orice Nume divin este Dumnezeu, însă niciunul nu este celelalte, şi mai ales, Dumnezeu nu se reduce la niciunul dintre ele. Omul care „intră” în Dumnezeu nu ar putea să-I adauge nimic lui Dumnezeu, nici să modifice ceva în El, Dumnezeu fiind Plenitudinea imuabilă; totuşi, chiar fiinţa ce a realizat Parinirvana (adică nu mai este limitată de niciun Aspect divin exclusiv, ci s-a „identificat” cu Esenţa divină) este încă şi întotdeauna – sau mai degrabă „veşnic” - „Ea însăşi”, deoarece Calităţile divine nu pot evident să nu fie în vreun fel inerente Esenţei (dacă ar fi altfel ar trebui să se admită că „Fiul” cunoaşte lucruri pe care „Tatăl” le-ar ignora, ceea ce e absurd); ea poate deci să se „stingă”, dar nu să se „piardă”.
Sfinţii „preexistă” veşnic în Dumnezeu, realizarea lor spirituală nefiind decât o întoarcere la ei înşişi; şi într-un fel analog, orice calitate, orice bucurie terestră n-ar putea fi decât un reflex finit al unei Perfecţiuni sau Beatitudini infinite. Prin urmare, nimic nu se poate pierde; simplul fapt că ne bucurăm de ceva, dovedeşte că această bucurie se află infinit în Dumnezeu.
cel care realizează tad ekam nu se mai identifică cu nici un aspect divin ci cu Âtmâ (Esenţa divină)
frumoasa melodia, ce-i drept. dar tu ai cartonas galben. one more.
Asa. Deci ai ales sa ne torturezi. Nu te superi daca nu-si da nimeni seama, ocupati fiind cu cele trebi, nu?
Esti suparator ca un barzaune, si la fel de inofensiv. Plici.
amici diseară sunteţi ai mei…
amice nu incetezi?
Daca v-ati elibera mintea de totce stiti si ati sta asa in repaos, lasand-o sa curga, faraa o opri sau fara a va opri la ceva anume, ce stare ati trai? Ati mai sti canoane si ingradiri ale ei si ale vietii cotidiene ce o duceti cu abnegatie in acelasi fel, zi dupa zi?
Pentru faza asta e nevoie de o lobotomie sau se poate si chimic, eventual fara reteta de la medicul de familie?
Radule, da, se poate. Iei ciupercute din padure. Am vazut Amanita muscaria prin muntii de la noi.
Apoi, mai exista si Datura stramonium (ciumafaia) care da exact efectele pe care le doreste domnul.
E suficient vidul beatific.