Lecția de bună purtare - DESPRE EMINESCU ŞI HASDEU

March 2nd, 2009 | Altele, Silviu Man |  

Autor: Mircea Eliade
Rating:

Motto: “[…] cele mai românești genii creatoare (un Cantemir, un Hasdeu, un Eminescu, un Iorga) s-au realizat tocmai prin asimilarea uneia sau a mai multor culturi europene. Geniul românesc – ca orice geniu etnic - se manifestă rezistând, opunându-se, alegând şi respingând.” (M. Eliade)

În 1987 apărea la editura Junimea, într-o ediţie îngrijită de Mircea Handoca, o selecţie de texte ale lui Mircea Eliade despre Mihai Eminescu şi Bogdan Petriceicu Hasdeu. Cartea, nu mai mare de 130 de pagini, cuprinde articole şi studii publicate între 1933 şi 1985 şi este, credem, un extraordinar document de netrufie intelectuală.

Aplecarea necontenită a lui Eliade asupra celor doi pare stranie astăzi, în vremuri în care exercițiul de admirație este echivalat cu legitimația de intrare într-o clică sau într-un grup de interese (la noi nu mai există “generații”, coteria fiind forma principală de organizare culturală), iar polemica e înțeleasă ca declarație de război sau ca tentativă ilegitimă de afirmare publică “pe umerii altuia”. Conștient de propria-i valoare, tânărul Eliade (și cu atât mai mult bătrânul Eliade) nu a fost tentat vreun moment de a “deconstrui”, de a nega valori sau a le minimaliza pentru a le putea eticheta şi, eventual, contraface. În loc să-l scormonească medico-legal după sifilis sau să analizeze cu mare atenţie părul de pe picioare al lui Eminescu, autorul preferă să-l înţeleagă prin prisma paradoxului:

«Poate că în această „coexistență a contrariilor” stă cheia cu care am putea descifra “enigma” lui Eminescu: faptul că acest „pesimist” în filozofia lui teoretică, era atât de „optimist” când interpreta istoria și politica românească; faptul că acest „tradiționalist” era însetat de culturile occidentale și extrem-orientale; faptul că acest „conservator” a înfăptuit cea mai radicală „revoluție” lingvistică, fundând în bună parte poetica română modernă și contribuind, ca nimeni altul, la purificarea, însănătoșirea și îmbogățirea prozei literare și didactice. Poate că această „coexistență a contrariilor” era cerută chiar de structura omului universal așa cum tindea să-l întrupeze geniul lui Eminescu».

Eliade intuieşte (şi în lucrarea de faţă ne ajută şi pe noi să intuim) că o valoare culturală nu se poate recomanda ca autentică declarând război înaintașilor în numele autonomiei, originalității, și iconoclasmelor de tot felul. A intra în sfera unei culturi înseamnă a intra în rândul unor valori pe care le moștenești și care te obligă să le duci mai departe, să le dăruiești vremurilor tale în forma cea mai potrivită a spiritului tău. Spirit care nu poate se poate regăsi decât printr-un antrenament, printr-o luptă fecundă cu (iar nu “împotriva”) cei consacraţi deja. Iată de ce toți oamenii de seamă care punctează istoria sunt deopotrivă exponenți ai sufletului poporului din care fac parte și ai spiritului universal:

“Eminescu știa foarte bine că Europa nu ar fi interesată de un popor care ar fi maimuțărit ultima modă de la Paris sau de aiurea. A luptat pentru a dovedi în toate manifestările geniul autentic al poporului român; în artă ca și în politică, în filosofie ca și în economie, Eminescu s-a străduit să impună realitățile naționale. Erau, după opinia sa, singurele contribuții fecunde pentru armonia între popoare.”.

Îmbucurător în această carte este faptul că ai mereu senzația că descoperi nu doar pe Eminescu și pe Hasdeu, ci și pe Eliade însuși, ca și cum ai vedea într-un portret și imaginea desenatorului. Nu e greu de înțeles cauza acestui fenomen. Pur și simplu, lăsat liber, spiritul lui Eliade a cules de la cei doi chiar atributele cu care şi-a îmbrãcat el opera: temperatura înaltă a creației, tentația enciclopedismului, imboldul de a căuta și deschide căi noi, patriotismul organic. Nu ar fi, poate, deplasat să ne întrebăm cum ar fi arătat Eliade – şi cei din generaţia sa – dacă nu s-ar fi dedicat cunoaşterii unui Hasdeu, Eminescu, Iorga, Brâncuşi sau Vasile Pârvan.

Dacă acum ar apărea printre noi un nou Hasdeu sau un nou Eminescu sau un nou Eliade, soarta lui ar fi de la bun început pecetluită. În lipsa unui spațiu cultural tonic, aerisit, unde omul valoros poate fi imediat recunoscut și respectat, eventualelor genii le rămân doar câteva „soluţii”: anonimatul neprofitabil, compromisul minim cu “sistemul” sau aderarea completă la cerinţele pieţei. Cred că unul din deliciile ascunse ale acestei cărți este faptul că, de fapt, ne prezintă portretele unor oameni incapabili structural de compromis. Nu ne rãmâne, la finalul lecturii, decât sã ne gândim cum am arãta dacã am fi capabili sa urmãm aceastã formidabilă declarație de independență personală a lui Hasdeu:

“Am ținut totdeauna prea mult la demnitatea individuală pentru a nu suferi disciplina nimănui, și am respectat totdeauna prea mult natura umană, pentru a nu disciplina pe nimeni…”

Scrisă de Silviu Man

Ce rating acorzi cartii?

(7 voturi)

 Loading ...

Ce rating acorzi recenziei?

please wait...

(10 voturi, rating: 4.9)