Titlu: Suflete pereche
Autor: Cecelia Ahern
Rating:
Editura: ALL
Anul aparitiei: 2008
Traducere: Marilena Iovu
Numar pagini: 479
ISBN: 978-973-724-046-0

Când doamna Marilena Iovu, traducătoarea romanelor Ceceliei Ahern, mi-a spus că Suflete pereche i-a plăcut cel mai mult, am fost nerăbdătoare să văd despre ce este vorba. Nici măcar nu am ctit ce scria pe coperta patru, ce să mai vorbim de căutat detalii pe Internet. Nu-mi pare rău că am citit-o, mai ales că a fost prima noaptein câteva luni bune în care n-am dormit din cauza (sau mai degrabă datorită) cititului. Însă Suflete pereche nu a detronat Prietenul nevăzut şi parcă nici Mulţumesc pentru amintiri.

Ce e drept însă, romanul de faţă revine în aceeaşi "sferă" cu P.S. Te iubesc, în sensul că nu are nici un element fantastic, aşa cum mă obişnuisem în ultima vreme. Este pur şi simplu viaţa lui Rosie Dunne, împletită de multe ori cu cea a lui Alex Stewart. Deşi mi se pare puţin ciudat să alătur cele două categorii, aş spune că pe lângă un exemplu de literatură contemporană, cartea este şi un "bildungsroman". Scris, e adevărat, într-o manieră foarte modernă, asupra căreia voi reveni puţin mai încolo. Însă nici unul din cele de mai sus nu este motivul pentru care am rămas cu un gust amar atunci când am închis cartea, cândva pe la 4 şi jumătate dimineaţa, în timpul săptămânii.

Pentru a vă putea vorbi despre acest motiv mă văd nevoită să fac ceva ce nu cred că am făcut până acum în poveştile mele despre cărţi: să vă spun cum se termină. Nu cred că voi comite o crimă prea mare, având în vedere că titlul este mai mult decât edificator, drept pentru care vă spun fără reţineri că cele două personaje rămân împreună.

Vă mai dau şi alte detalii: Rosie şi Alex sunt cei mai buni prieteni de la o vârstă foarte fragedă: stau în aceeaşi bancă, o supără pe profesoara lor, fac toate năzbâtiile împreună, vorbesc despre iubiţi şi iubite, se destăinuie unul altuia şi râd unul de altul de multe ori. Până când Alex se mută din Dublin la Boston, în clasa a 11-a. Deşi rămân cei mai buni prieteni, fiecare îşi făureşte propria viaţă. Şi dacă Alex, deşi are o căsnicie eşuată, ajunge un doctor de succes, ei bine- şi aici este motivul nemulţumirii mele- Rosie Dunne... îşi ratează cam toată viaţa.

Asta pentru că la balul de absolvire, la care ar fi trebuit să meargă cu Alex, rămâne însărcinată. Adio deci visul ei de a deveni manager de hotel, adio tinereţe, facultate, mutarea la Boston şi orice altceva. Rosie devine mamă şi întreagă ei viaţă va fi guvernată de acest aspect- o slujbă mizeră, numai pentru orele bune de lucru şi bani, o casă mică, griji, cu o singură prietenă şi la un moment dat, la rândul ei, într-o căsnicie.

Faptul că undeva pe la cincizeci de ani, după ce mama ei moare şi reuşeşte să îi transforme casa într-o pensiune şi după încă o căsătorie a lui Alex, cei doi sfârşesc împreună, nu mă "încălzeste" cu aproape nimic. Desigur, mai bine mai târziu decât niciodată, desigur că ar fi putut nici să nu se întâmple asta, însă... ei bine, eu m-am simţit foarte prost, pentru că tot citind, am simţit-o pe Rosie foarte aproape de mine.

Iar acesta este motivul pentru care cartea de fapt nu este una proastă; motivul pentru care nu m-am oprit până nu am terminat-o şi pentru care nu prea are nici o importantă faptul că v-am făcut rezumatul ei: întregul roman este alcătuit din bileţele, scrisori, e-mailuri şi conversaţii pe messenger. Nici un "spuse", "intră", "se aşeză pe scaun tremurand". Rosie şi cei câţiva parteneri ai ei de discuţii povestesc de fapt direct cititorului. 465 de pagini de dialog, acţiune şi... viaţă pur şi simplu.

Nu are cum să nu îţi pară rău pentru Rosie. Nu ai cum să te mulţumeşti cu această rezolvare atât de târziu, când ştii prin câte nereuşite a trecut întreaga ei viaţă. Şi cu toate astea nu deprimată m-am simţit, cum s-a grăbit cineva să catalogheze- dacă citeşti Suflete pereche nu eşti masochist. Primeşti de fapt nişte lecţii, ca în mai toate cărţile lui Ahern. Şi parcă le înveţi mai bine fiind atât de aproape de personaj, nu?

Autor: Cecelia Ahern
Rating:
Editura: Allfa
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Marilena Iovu
307 pagini
ISBN: 978-973-724-260-0

N-am vrut să vă povestesc despre Cadoul de Crăciun deşi poate aşa ar fi fost mai potrivit. Asta pentru că acţiunea se petrece în aceeaşi perioadă, avem cadouri, spiritul Crăciunului, ideea de "a fi mai bun" şi restul lucrurilor la care v-aţi putea gândi. Însă nu am vrut să consideraţi cartea Ceceliei Ahern drept numai o carte tocmai bună de făcut cadou de Crăciun sau, şi mai, rău, o cărticică uşoară cu care să vă treceţi timpul de Sărbători.

Să nu mă înţelegeţi greşit- este o carte uşoară, însă nu merită să fie citită doar la "ocazii speciale". Asta pentru că, aşa cum ne-am obişnuit de la Cecelia Ahern - sau eu, mai degrabă, având în vedere că am citit toate cărţile ei- subiectele pe care le abordează sunt unele destul de profunde dar de care ne împiedicăm mereu.

De la ce porneşte de data asta? De la faptul că nu avem timp să facem tot ce vrem, că mereu trebuie să prioritizam, să alegem ceva (sau pe cineva) în defavoarea altei activităţi. De la faptul că devine din ce în ce mai evident că nu putem mulţumi pe toată lumea, deşi unii dintre noi sunt destul de curajoşi (sau nebuni) pentru a încerca să facă asta. Sună cunoscut, nu?

Ei bine, în aceeaşi situaţie este şi Lou Suffern. Numai că el nu încearcă să mulţumească pe toată lumea. Are o soţie nemaipomenită, doi copii adorabili şi părinţi care îl iubesc nespus. Însă nici măcar nu se gândeşte să îi mulţumească pe aceştia. Nu, el are o carieră în plin avânt şi întotdeauna aceasta este pe primul loc, evident sub scuza că datorită carierei lui ei îşi permit să trăiască mult mai bine decât majoritatea oamenilor. E adevărat că marea lui dorinţă ar fi să poată fi în două locuri în acelaşi timp. Numai că parcă prea rar din cele două locuri unul este alături de familie.

Ce transformă cartea în "page-turner" (concept pe care l-am găsit şi eu recent pe marele web) este şi descoperirea motivului pentru care Lou ajunge aşa. E clar că ceva s-a întâmplat, şi e trist când afli că de fapt nu este aşa. Lou este mult prea nesuferit (câteodată îţi vine să-l baţi!) mai ales faţă de Ruth, soţia lui, ca să nu speri că de fapt nu a fost aşa mereu. Ca să nu vrei să vezi ce se întâmplă până la urmă: se schimbă sau nu.

Ah, iar un alt motiv este Gabe, un cerşetor pe care Lou îl descoperă într-o zi în faţa clădirii lui de birouri şi căruia îi oferă o slujbă, gândind că spiritul de observaţie al cerşetorului i-ar putea fi de folos. Lăsând la o parte faptul că Gabe chiar pare că poate fi în două locuri în acelaşi timp, că pune întrebări care "lovesc" exact în locurile dureroase şi că pare să ştie cam multe despre Lou, vă daţi seama că cerşetorul nu este de fapt doar un simplu cerşetor, nu?

A doua temă pe care o abordează Ahern este cea a straturilor (sau a măştii, a zidurilor, cum vreţi să îi spuneţi)- chiar îl numeşte pe Lou "bărbatul-ceapă". Sunt straturile în care ne învelim pentru a ne apăra. Sau pentru că pur şi simplu nu vrem să se vadă cum suntem cu adevărat. Sau, în cazul şi mai rău, sunt straturile care ne acoperă fără să vrem- iar în ceea ce îl priveşte pe Lou, fiecare serbare ratată, fiecare convesrsatie cu familia la care nu este atent, fiecare promisiune de "a fi acolo" pe care nu şi-o ţine, sunt tot atâtea straturi care aşteaptă să fie date la o parte.

De aici şi titlul cărţii- atunci când reuşeşti să dai la o parte poleiala, cutia şi ambalajul, descoperi cadoul- omul adevărat, omul bun, atent şi iubitor. Tot ce este nevoie este persoana potrivită care să facă asta. Iar mesajul autoarei este tocmai acesta: fiecare suntem cadouri care aşteaptă să fie "desfăcute" de cineva. Atenţie însă, să nu fie prea târziu.

Scris de Raluca Alexe

Titlu: Mulţumesc pentru amintiri
Autor: Cecelia Ahern
Rating:
Editura: ALL
Anul aparitiei: 2009
Traducere: Marilena Iovu
Numar pagini: 420
ISBN: 978-973-724-194-8

Trebuie să recunosc că am fost rea. Am început să citesc Mulţumesc pentru amintiri în tren, în drum spre team-building-ul plin de aventură de săptămâna trecută, iar comentariile mele şi ale ¼ din echipa prezentă în tren au fost foarte răutăcioase. Asta din cauză că subiectul mi se părea prea melodramatic. Cred că este evident, din categoria în care am încadrat cartea, cât de mult m-am înşelat.

Mi-e clar însă că Cecelia Ahern "umblă" după subiecte profunde. Fie că este vorba de soţul mort care îi trimite scrisori de încurajare fostei sale soţii, fie femeia obsedată de muncă ce ajunge să aibă un prieten imaginar (despre care se ştie că se arată doar copiilor) sau o tânără obsedată de căutarea oamenilor şi lucrurilor dispărute. Recitind recenzia Măriucăi, îmi dau seama că ea a găsit o exprimare şi mai bună: "Temele pe care le alege această autoare precoce (prima nuvelă publicată la 21 de ani) sunt sensibile. Acesta e lucrul care îţi sare în ochi din prima."

Subiectul sensbil de azi este legătura profundă care se formează între doi oameni atunci când unul primeşte sângele donat de celălalt. Desigur, eu nu am auzit să se întâmple aşa ceva, însă este ficţiune, aşa că Joyce, care tocmai a pierdut sarcina (după care se desparte şi de soţul ei), primeşte odată cu transfuzia de sânge al lui Justin şi amintiri, cunoştinţe, dorinţe şi stări ale acestuia. Şi dntr-odată nici unul dintre ei nu mai este singur.

Până aici, cartea este una drăguţă, lejeră- sensibilă, aşa cum spuneam mai sus. Sunt însă două lucruri care au făcut diferenţa de două stele, de la trei la cinci. Primul ar fi porţiunile de "filosofare". Nu vă gândiţi că Cecelia Ahern a descoperit sensul vieţii sau că are o părere nouă despre Dumnezeu. Nu, aşa cum se întâmplă de obicei, nu spune lucruri complicate. Însă le spune. Şi, la fel cum se întâmplă cu lucrurile dureroase pe care nu vrei să le pomeneşti cu voce tare pentru că atâta timp cât rămân nepomenite poţi încă să te prefaci că nu există, lucrurile care par simple îşi dovedesc importanţa atunci când le rosteşti.

Al doilea mare plus este faptul că am râs în hohote, şi nu ţin minte ultima carte la care s-a întâmplat asta. Este adevărat că n-au fost decât câteva pagini (ceea ce da, arată că este puţin forţată categoria "comedie") însă la finalul celor câteva pagini nu-mi venea să cred că într-o carte ce înclină mai degrabă spre trist decât spre amuzant poate fi inserat un moment atât de savuros. Aşa că felicitări autoarei pentru "asezonarea" de succes.

Mulţumesc pentru amintiri nu o să primească un loc pe noptiera mea, aşa cum s-a întâmplat cu Prietenul nevăzut. Însă mă gândesc să o recomand cuiva care citeşte doar thrillere- aşa pentru diversificare; cine ştie, poate începe să citească şi altceva după asta :D .

Autor: Cecelia Ahern
Rating:

Iniţial am vrut să scriu câteva paragrafe de "minunată" şi asta să fie toată recenzia mea. Aţi fi înţeles fără îndoială cât de mult mi-a plăcut Prietenul nevăzut. Însă mi-am dat seama că măcar o fărâmă din carte tot trebuie să vă ofer. Aşa că mi-am învins teama- teama că orice v-aş spune ar fi prea mult şi v-ar da ocazia să construiţi un scenariu propriu, mi-am învins teama şi am început să scriu. Ce a ieşit, aţi citit în primul paragraf.

Sunt câteva din întrebările pe care mi le-am pus în timp ce citeam cartea. Nu la sfârşit, mai ales dacă citeşti ultimele o sută de pagini fără întrerupere, ca mine. Ştiţi cum este momentul în care închizi cartea? Este... un moment de linişte, în care se opreşte totul. Este ca şi cum te-ai trezi deodată deasupra norilor, la răsăritul soarelui. Atunci nu poţi să îţi pui întrebări, atunci doar savurezi momentul.

Pe parcurs însă, te tot minunezi de ideea genială pe care a avut-o Cecelia Ahern- nu faptul că schimbă perspectiva şi planurile ca şi cum ar jongla la circ, asta s-a mai văzut. Eu însă nu am mai pomenit ca naratorul la persoana întâi să fie o persoană atât de... ieşită din comun. Ca şi voi, ştiu că nu există o astfel de persoană. Aş fi putut să accept explicaţia "Există, dar numai pentru unii." Dar nici în ruptul capului nu m-aş fi gândit că are o conştiinţă, că are iniţiativa. Că are sentimente!

M-am hotărât să nu văd vreun defect la Prietenul nevăzut. La carte adică. Chiar- oare ar trebui să facem mofturi la prieteni? Când sunt atât de puţini, contează de unde sunt (fie ea şi Emul Aranigami) ce vârstă au, cum arată şi ce mănâncă? Contează că nu eşti singur, nu? Că este cineva alături de tine, care te înţelege, care te ajută, care te întreabă dacă te simţi bine. Nu, să caut defecte nu e nici pe departe activitatea mea preferată, aşa cum ar spune Ivan.

Dacă aveţi nevoie totuşi şi de nişte "date tehnice", vă voi dezvălui câteva. Totul în viaţa lui Elizabeth este aranjat cu o precizie de ceasornic, însă trecutul zbuciumat revine în viaţa ei periodic, odată cu sora ei Saoirse. O mamă la fel de statornică precum vântul, plecată definitiv la puţin timp după ce a născut-o pe sora mai mică a lui Elizabeth. În urma ei un soţ marcat pe viaţă şi o fetiţă de 13 ani care a ridicat-o pe un piedestal fără să ştie adevărul şi i-a luat locul în casă. O fiică ce i-a urmat prea devreme exemplul şi una care, adoptându-l pe Luke, fiul surorii ei, încearcă să îşi demonstreze că nu este vinovată pentru stilul de viaţă al mamei acestuia.

Nu există loc de greşeală, de scame, de culori, de îmbrăţişări sau de zâmbete. Nu când ai trăit atâtea dezamăgiri. În această harababură ordonată Luke îşi găseşte un prieten. Întrebarea este: ce va face Elizabeth?

Scrisă de Raluca Alexe

Autor: Cecelia Ahern
Rating:
Editura: Allfa

Ai grijă ce-ţi doreşti....

Câteodată ne dorim să avem parte de mai multă magie în vieţile noastre. Ne dorim să avem parte de taine care abia aşteaptă să fie descoperite, secrete numai bune de aflat sau mistere ce ne aşteaptă pe noi să le dezlegăm. Cu atât mai mult astăzi, când lumea care ne înconjoară nu mai conţine în sine nicio necunoscută. Este "dezvrăjită". Nu mai avem ce să decoperim pentru că au făcut-o alţii înaintea noastră. Cei care ne-au precedat, aveau tocmai scopul opus în minte: să cunoască prin puterea cu care au fost înzestraţi, cea a raţiunii, tot ceea ce se poate cunoaşte.

Uneori, copiii pot fi mici tirani. E bine ştiut cu cât sadism se pot chinui unii pe alţii şi ce lanţ de umilinţe sunt în stare să pună cap la cap. Sunt războaiele din curtea şcolii, în care lupta pentru supremaţie se dă în mod curios pentru prietenia unui băiat sau respectul celorlalţi colegi de clasă. O fetiţă de doar 10 ani - Jenny-May Butler -, care o chinuie de ceva timp pe vecina si colega ei Sandy Shortt, o provoacă la un joc pe aceasta din urmă. Un joc al copilăriei, dar la care ea se pricepe foarte bine, şi pe care nu are nicio şansă să îl piardă.

Aşa că micuţei Sandy nu-i mai rămâne altceva de făcut decât să îşi dorească eventual ca vecina ei, a.k.a. acest mic torţionar iscusit, să dispară pur şi simplu. Cu atât mai mult şi mai intens îşi doreşte asta, cu cât se apropie o zi decisivă. Aceea în care va trebui să o înfrunte pe Jeny şi cel mai probabil să piardă în faţa ei din nou. Aşadar prin mintea lui Sandy trece acest gând pasager. Toţi ne gândim într-un moment sau altul la o astfel de rezolvare "convenabilă" a unei situaţii stresante. Numai că, surpriză sau nu, Jeny-May chiar dispare. Ca prin farmec, un mic truc de magie, puf! şi a dispărut. Nu e atât de greu de crezut, nu?

Acesta este debutul cărţii Dispăruţi fără urmă, semnată de Cecelia Ahern. Un gând inofensiv al unei fetiţe speriate că va fi umilită declanşează o serie de aventuri incredibile, pe care autoarea le relatează cu destul talent scriitoricesc, dând tiparului încă o cărţulie din cele "drăguţe", uşor de citit, uşor digerabile. Pe scurt, ne povesteşte cum din acea zi, sentimentul de vinovăţie îi declanşează lui Sandy un sindrom obsesiv-compulsiv (mania de a căuta) şi îi aşează viaţa pe un drum sinuos. Sandy îşi exasperează părinţii când îşi caută, chiar şi după ce trec ani de la dispariţia lor, obiecte precum şosete, ursuleţul preferat etc. Nici măcar psihologul preferat/viitorul amant, nu o poate ajuta să renunţe la această dependenţă. Devenită adultă, Sandy îşi alege meseria de detectiv, anchetând ani la rând cazuri ale persoanelor dispărute. Aici se simte cel mai bine. Cei mai apropiaţi oameni ai ei sunt aceşti dispăruţi, pe care îi cunoaşte îndeaproape prin relatările membrilor familiilor lor, cei rămaşi în urmă.

Îm timpul unei anchete, Sandy se rătăceşte prin padure. Acest fapt, aparent accidental, este de fapt închiderea cercului pentru ea, menit să o aducă în acel loc al destinului unde să i se ofere mult aşteptata "closure"- cum o numesc vorbitorii de limbă engleză. În pădure Sandy cade şi suferă o uşoară comoţie cerebrală. Din acest moment pătrundem pe un tărâm fantastic. Un loc numit AICI, acesta fiind şi titlul original al cărţii de faţă (A place called here). AICI întruneşte toate persoanele dispărute, fie de bună voie, fie silite de alţii, deopotrivă cei care mai sunt în viaţă şi cei care au murit, precum si absolut toate obiectele, senzaţiile (râsetele, mirosuri specifice, atingeri ş.a.) care s-au pierdut vreodată. AICI e un loc care pulsează de viaţă, oamenii trăiesc după reguli bine stabilite, muncesc şi se distrează, se îndrăgostesc şi întemeiază familii.

Aventurile prin care trece Sandy cât timp trăieşte AICI sunt numeroase. Esenţialul este că ea e deocamdată în vizită, nu se ştie dacă va fi sau nu găsită, iar în timpul alocat operaţiunilor de căutare se comportă asemeni unui mesager care oferă veşti despre cei dragi celor dispăruţi, în ideea că dispăruţii fără urmă şi cei dragi lor sunt deopotrivă neconsolaţi. En fin, Sandy o găseşte aici şi pe Jeny-May cu care se împacă, adevăratul motiv pentru care toate astea par să i se fi întâmplat.

Aşadar nimic nu e întâmplător, totul are un sens, există o lege a compensaţiei în toate. Pentru că a dorit ca rivala ei să dispară, Sandy a suferit un şir de ani. Dar într-un final capătă izbăvirea, în urma acestui accident. Sigur că aş fi putut povesti la nesfârşit acţiunea din cartea Ceceliei Ahern. Dar mie una mi s-a părut irelevantă aici. Temele pe care le alege această autoare precoce (prima nuvelă publicată la 21 de ani) sunt sensibile. Acesta e lucrul care îţi sare în ochi din prima. Prin cărţile ei pare că încearcă să ofere consolare celor rămaşi singuri, care suferă. De aceeaşi autoare menţionez şi celebrul P.S. I love you, mai cunoscut poate datorită ecranizării. Cecelia povesteşte despre ceea ce toţi ne dorim să auzim, dar despre care se vorbeşte tot mai rar în zilele noastre: sentimetele. Se pare că jena tot mai crescândă a exprimării directe a sentimentelor face bine la vânzări. Ea ne confirmă totodată că cea mai mare maladie a secolului al XXI-lea pare să fie lipsa de comunicare.

În final, concluzia este una simplă. Va fi interesant să urmărim maturizarea acestei scriitoare. Dacă va renunţa la stilul sentimental în favoarea altora sau nu. Până atunci, ea rămâne o autoare prolifică, cu o rată de succes însemnată şi traduceri în numeroase limbi. Aşa că probabil este o lectură bună pentru mulţi dintre noi.

Scrisă de Măriuca Macovei

Autor: Cecelia Ahern
Rating:
Editura: All

Îmi pare rău că nu am citit P.S. Te iubesc mai în timpul verii. Plaja, zgomotele, sigur mi-ar fi distras atenţia şi poate nu aş mai fi privit romanul cu un ochi atât de critic. Deşi subiectul sună promiţător, dacă ar fi să compar cu cele mai multe din romanele pe care le-am citit, ar trebui să spun că tehnica lasă destul de mult de dorit. Desigur, ar putea fi invocată lipsa de experienţă a scriitoarei, acesta fiind romanul sau de debut, însă un redactor bun ar fi trebuit să rezolve anumite probleme.

Spuneam că subiectul sună promiţător şi chiar aşa este: Holly şi Gerry sunt căsătoriţi de şapte ani şi probabil că sunt visul oricărei persoane căsătorite. Au o căsnicie perfectă şi nu le lipseşte nimic. Până când rămân fără un lucru esenţial: timp. Gerry află că are o tumoare pe creier şi după aproape un an moare. Însă lasă în urmă 10 scrisori, pe care Holly trebuie să le deschidă la începutul fiecărei luni care urmează după moartea sa. Distrusă, devastată, deşi cu o familie şi prieteni care îi sunt alături, Holly face tot ce îi spun scrisorile şi reuşeşte într-un final să îşi facă ordine în viaţă.

Ce m-a surprins în mod plăcut este felul în care toată acţiunea se învârte în jurul lui Holly, mai exact faptul că nu deranjează în nici un fel. Îmi lăsa impresia că Cecelia Ahern şi-a propus să disece situaţia căreia trebuie să îi facă faţă protagonista şi o urmăreşte pe fundul celor mai adânci abisuri ale disperării. Nu ştiu dacă tânăra autoare a trecut printr-o astfel de experienţă şi nici eu nu am un termen de comparaţie, însă nu cred că a exagerat în vreun fel, ba mai mult, cred că am citit o descriere autentică a ceea ce trebuie să însemne să pierzi cea mai importantă persoană din viaţa ta.

Revenind însă la problemele despre care vorbeam mai sus, prima este legată de tehnica narativă. Mult timp nu mi-am dat seama ce mă deranja la dialoguri (pe lângă faptul că sunt folosite ghilimelele- dar asta se trage de la traducătorul roman probabil), până când am realizat că după aproape fiecare replică exista câte un verba dicendi:

Ce faci aici? întrebă Denise. Sunt în vacanţă, explica Sharon. Şi nu ţi-ai luat haine? chicoti Holly. Ba da, rosti ea în cele din urmă.

Desigur, nu se poate să dai la o parte verbele de genul ăsta, dar când cartea are 400 de pagini, devine de-a dreptul enervant.

Un alt neajuns este felul în care este construit personajul lui Holly. Dacă la sfârşit am admirat-o pentru faptul că a reuşit să îşi ia viaţa în propriile mâini, până acolo nu m-am gândit decât la faptul că este... o ratată ar fi prea mult spus, oare? Adică: şcoala nu i-a plăcut, facultate nu a făcut, a schimbat posturile de secretară ca pe ciorapi pentru că nu îi plăcea nicăieri, nu are nici un fel de pergatire, nici un fel de pasiune, copii nu are, tot ce ştia era să fie soţia lui Gerry. Şi acum el e mort. Înţeleg că toate lucrurile astea susţin greutatea cu care îşi revine şi e cu atât mai mult de admirat, dar după mine este puţin cam neverosimil ca o astfel de persoană să îşi revină vreodată.

Ultima dintre probleme ar fi glumele. Nu ştiu dacă în realitate Cecelia Ahern este o persoană amuzantă, dar ca scriitoare se străduieşte mult şi nu îi iese decât abia pe la sfârşit. De multe ori am citit explicaţiile în care personajele "se ţineau cu mâna de burtă de râs" gândindu-mă că mi-a scăpat ceva. De exemplu una din fete stă prea mult cu fundul la soare şi de abia mai poate sta jos, iar prietenele ei râd câteva ore bune, încheind apoteotic seara cu replica "Vezi să dormi pe burtă!" (după care mai râd puţin). Sau poate nu am eu simţul umorului prea dezvoltat, cine ştie...

Punând însă totul cap la cap, cum vara s-a terminat, P.S. Te iubesc devine o lectură de metrou puţin mai solicitantă decât cele pe care le-aş recomanda de obicei. Cum se pare că în curând vine şi în România filmul apărut deja în State (cu Hillary Swank în rolul lui Holly), o să mă duc să îl văd cu siguranţă. Chiar sunt curioasă să văd cum a fost romanul transformat în scenariu.

Scrisă de Raluca Alexe