Este de aşteptat ca, la un moment dat în istoria scrisului lor, marii povestitori să îşi restrîngă Povestea, aşa încît aceasta să poată încăpea într-o coajă de nucă şi să fie la fel de bogată şi captivantă. Paul Auster a arătat tendinţa aceasta – pe lîngă reţeaua de relaţii construită între cărţile sale, repetarea unor personaje, coincidenţe, formule – cel mai clar în Travels in the Scriptorium. Călătoriile acestea reprezintă un index interesant al personajelor şi motivelor austeriene, un instrument cu puţine şanse de a trece drept fermecător în faţa unui cititor care se află pentru prima oară în faţa unei cărţi de Paul Auster.
Man in the Dark explorează, de asemenea, infinitul mic: adîncime, nu întindere, vertical mai mult decît orizontal. Un insomniac foloseşte o poveste pentru a aluneca spre odihnă, un şir de întîmplări dintr-o lume distopică. În mintea acestui scriitor, un personaj, Brick, se trezeşte absorbit din lumea lui şi aruncat în mijlocul unui război civil (american, desigur). Mintea scriitorului creează sinuozităţile poveştii, întrecerea măsurii, absurdul în aş fel, încît pare că doar le observă, că le urmăreşte la fel ca un cititor care se amăgeşte cu o poveste de adormit…cititorii. (more…)
Am citit Moon Palace la scurtă vreme după ce am terminat The Book of Illusions fiindcă sunt un mare fan al stilului acestui autor. Prima întâlnire cu romanele lui Auster a fost prin Trilogia New York-ului, un roman poliţist care mi s-a părut excelent, deşi nu sunt un fan al acestui gen. Stilul lui Auster m-a atras încă de la început, prin modul în care reuşeşte să lege cele trei povestiri şi prin temele generale ale căutării identităţii şi înstrăinarea faţă de societate, teme ce se regăsesc şi în celelalte romane ale sale pe care le-am citit.
Ca şi Trilogia New York-ului, Moon Palace nu încearcă să fie un roman subtil, ci se axează pe firul narativ şi pe legăturile din cadrul acestuia. Aceste legături neaşteptate şi uşor neverosimile care apar între personaje distanţează romanul de literatura realistă obişnuită. De fapt, stilul lui Auster este dificil de pus într-o anumită categorie – poate traversa graniţa realismului în aşa fel încât este greu să ne dăm seama, aşa cum o face aici, sau poate crea distopii aşa cum o face în romanul În ţara ultimelor lucruri.
În orice caz, Auster se foloseşte de simboluri şi motive pentru a-şi crea atmosfera. (more…)
Tocmai asta face povestea lui atît de incredibilă (…) Faptul că mi-a spus adevărul, e replica unui personaj din Cartea iluziilor. Mi se pare cea mai clară şi concisă descriere a ceea ce face Paul Auster din acest roman. Se află pe linia subţire dintre credibil şi neverosimil, dar şi între rafinat şi supraîncărcat. Între acestea, Paul Auster este în elementul lui: scoate dintr-un narator care nu ar fi promis prea multe o serie de coincidenţe incredibile şi întîlniri extreme, declanşînd alte naraţiuni şi coincidenţe. Valorifică în adîncime o simbolistică aflată sub ceea ce construieşte „darul povestirii” sau aruncarea halucinantă a întîmplărilor.
David Zimmer este principalul narator, trimis în mijlocul unei găuri negre de moartea familiei sale într-un accident de avion. Din depresia alcoolizată îl scoate un actor cvasi-anonim, Hector Mann, un ultim reprezentant al filmelor mute. Nu ştiu cîte filme mute aţi văzut, dar mie îmi sunt mai curînd necunoscute, după două-trei vizionări, şi acelea întîmplătoare. Totuşi, Cartea iluziilor m-a făcut să mă întreb dacă Hector Mann este doar un personaj fictiv, avînd în vedere biografia lui din roman, credibilă şi incredibilă în acelaţi timp. În cele mai multe momente ale povestirii, nu am avut nici o îndoială că un Hector Mann trebuie să fi existat cîndva la Hollywood-ul mut, iar dacă nu, scrisul austerian îi stabileşte existenţa pe deplin.
În fine, David Zimmer, deodată pasionat de filmele celui care l-a salvat prin rîs – digresiune: mă gîndesc dacă nu cumva gestul acesta simplu, ca un scurtcircuit poate însemna mai mult în explicarea lumii decît zeci de tratate –, află inevitabil despre misterioasa dispariţie a lui Hector Mann şi scrie o carte decentă despre filmografia acestuia. În ce vîltoare de întîmplări îl aduce scrierea acestei cărţi – asta veţi afla numai citind romanul. Lucrurile încep a derapa cu o scrisoare, spun doar atît…
Chiar dacă explicaţiile elaborate pe marginea filmelor mute nu par prea interesante la prima prezentare, sunt scrise cu atîta fascinaţie faţă de idee, faţă de sensul şi mesajul lor, încît transmit fascinaţia dincolo de rînduri. Cartea iluziilor, cu numele ăsta aşa derutant, e una din cărţile care nu pot sta închise. Îţi intră pe sub piele, trăieşti, după vorbele lui Chateaubriand, al doilea pilon în roman, mai multe vieţi, chiar dacă nu îţi doreşti în mod special. Este, sub aparenţa ei directă şi onesta, o carte insidioasă, pe care n-o poţi rezuma şi pune la loc în raft.
Recitind acum acest roman, după ce am trecut prin ficţiunea austeriană într-un fel aparent întîmplător, realizez că frumuseţea lui vine din poziţia pe care o are în reţeaua celor unsprezece volume de ficţiune publicate, din conexiunile semnificative. Deodată Travels in the Scriptorium, pe care nu mă mai satur s-o menţionez, primeşte un sens nou, iar The Inner Life of Martin Frost, filmul recent al lui Paul Auster, nu este o noutate venită din neant. Pînă la un punct, faptul că lucrurile sunt conectate şi se explică într-un context general pare a fi avantajos – înseamnă încredere în verosimilitatea ficţiunii, încredere în talentul şi inteligenţa autorului. Dar mai poate fi şi previzibil în mod neplăcut, ca serialele cu detectivii la care te uiţi, deşi ştii rezolvarea cazului din primele cinci minute. Totul depinde, formulez insistent deja, de mintea şi dispoziţia cititorului. În ce mă priveştea, cred că în Cartea iluziilor, Paul Auster este în cea mai bună formă a sa – de citit neapărat.
Cînd am încercat să descifrez codul din Travels in the Scriptorium, cartea aceea elegantă şi stranie, nu am luat în calcul două romane de Paul Auster, atunci încă necitite. Unul dintre ele este Moon Palace. Mă bucură faptul că pot scrie despre această carte în termeni optimişti, că afirmaţiile elogioase de pe ultima copertă nu sunt exagerate. Moon Palace poate fi numit “extraordinar” cu toată încrederea.
Totuşi, îl văd ca extraordinar numai în anumite condiţii, acelea pe care le-a impus stilul lui Paul Auster de la prima sa carte. În primul rînd, Moon Palace, deşi apare ca o saga a trei generaţii, nu dă nici o clipă impresia de “felie de viaţă”, nu aparţine prozei realiste. Nu are pretenţia că ar spune ceva esenţial despre oameni, ceva atît de simplu şi de onest, încît să tulbure sau să emoţioneze. Ca şi în celelalte romane austeriene, importantă este povestea în sine, mai puţin mesajul.
Am urmărit întîmplările prin care trece Marco Stanley Fogg într-o stare de aşteptare şi tensiune, de curiozitate similară celei cu care aş fi citit un roman de aventuri. Totuşi, nu am avut nici un moment impresia că aş putea afirma “e ca în viaţă”, că M. S. este un prototip uman sau că ar putea fi asociat unei figuri cotidiene. Mai degrabă demonstrativ, Paul Auster foloseşte personajele, descărnate, dar vii textual, pentru a expune o reţea fabuloasă de semne şi coincidenţe. Îi reuşeşte minunat, natural, fără efort: Moon Palace este firma luminoasă a unui restaurant modest, care străluceşte în faţa ferestrei lui Fogg într-o noapte de depresie. Povestea lui începe în vara primului pas pe Lună şi se sfîrşeşte sub o lună rotundă, galbenă: “Then the moon came up from behind the hills. It was a full moon, as round and yellow as a burning stone. I kept my eyes on it as it rose into the night sky, not turning away until it had found its place in the darkness.”
În al doilea rînd, romanul se ocupă de incredibilul aflat la tot pasul în viaţa reală cu naturaleţea care îl face acceptabil. Transformă fapte greu de înghiţit în alte condiţii(de exemplu, un stil mai imprecis) în întîmplări fireşti, astfel că textul nu este o construcţie fixă, ci după înţelegerea cititorului şi răbdarea lui de-a lipi piese de puzzle. Altfel, fără a fi citit, este greu de crezut cum anume un personaj ca M. S. Fogg, după cîteva luni de vagabondaj (“I wanted to push myself as far as I could go and see what happened to me when I got there”), ajunge să îşi întîlnească bunicul şi tatăl, fără a-i cunoaşte, de fapt. Multe asemenea semne se găsesc peste tot în roman, amănunte întîmplătoare se dovedesc a fi esenţiale cîteva pagini mai încolo, parcă pentru a demonstra că expresia “ironia sorţii” nu e uzată.
În fine, viaţa neîncepută a lui Fogg, după cum se exprimă el însuşi, deşi a trăit coincidenţe devastatoare, este, din orice punct ai privi-o, o poveste fascinantă. Chiar dacă greu de crezut prin unele locuri, previzibilă prin altele, Moon Palace îi va convinge pe cei nehotărîţi în privinţa talentului de prozator al lui Paul Auster şi îi va entuziasma pe admiratorii lui. Fără să iasă din obsesiile obişnuite, Paul Auster este şi aici un iluzionist desăvîrşit.
După Paul de Man, toată ficţiunea e metaficţiune, din moment ce toate operele literare sunt preocupate de limbă şi literatură în sine. Deci ar fi inutil să numesc Trilogia New York-ului metaficţiune poliţistă, din moment ce este o operă literară şi o ţin pe masă chiar acum. Urmând această gândire, pot spune că scriu o metarecenzie, deoarece aveţi în faţă o poveste despre mine citind o poveste, care la rândul ei spune o poveste. Sau mai degrabă e o metametarecezie, deoarece reflectă asupra statutului ei de rencezie?
Dacă vi s-a părut că treaba asta e complicată, staţi să vedeţi ce se întâmplă în Trilogia New York-ului. În prima nuvelă, Oraşul de sticlă, scriitorul Daniel Quinn este confundat cu un detectiv, Paul Auster (autorul însuşi, inserat în poveste), şi angajat să îl apere pe Peter Stillman de tatăl acestuia, numit tot Peter Stillman. În momentul în care oferta de angajare este acceptată, şi Quinn se pune pe muncă, vedem că nu avem de-a face cu o poveste poliţistă clasică, falsul detectiv preferând să discute probleme filosofice cu suspectul, în parc. Oraşul de sticlă este cea mai reuşită nuvelă din trilogie, Quinn alunecând uşor în nebunie pe măsură ce cazul îi scapă de sub control. Nuvela a fost şi ilustrată, într-un roman grafic omonim, foarte bine primit.
Cea de-a doua nuvelă, Fantome, îl are în centru pe detectivul Blue, angajat de domnul White să-l spionze pe domnul Black. Blue se mută peste drum de casa lui Black, şi-l urmăreşte zi şi noapte, întocmind rapoarte amănunţite despre acesta. Urmărirea durează mai bine de un an, şi în cele din urmă Blue se decide să-l înfrunte pe Black şi pe misteriosul său angajator, aflând adevărul teribil din spatele şaradei.
În ultima nuvelă, Camera încuiată, Auster încearcă să lege primele două poveşti, terminând în forţă. Un scriitor lipsit de inspiraţie primeşte un telefon de la nevasta unui prieten din copilărie, Fanshawe (o trimitere la romanul lui Nathaniel Hawthorne), care-i spune că soţul ei a dispărut şi i-a lăsat manuscrisele sale. Scriitorul îi va publica manuscrisele şi se va însura cu nevasta acestuia, în cele din urmă plecând în lume pe urmele lui Fanshawe, pentru a se salva pe sine şi a dezlega misterul dispariţiei prietenului său.
Trilogia New York-ului este un exemplu strălucit de metaficţiune detectivă. Paul Auster face o apariţie importantă în prima nuvelă, inserându-se ca personaj. În a doua nuvelă Blue discută despre filmele cu detectivi care-i plăceau atât de mult, sau despre Walden, romanul lui Thoreau. Naratorul celei de-a treia nuvele admite că a scris primele două nuvele şi totul se închide într-un fel de cerc halucinant, pentru că trilogia tocmai s-a explicat singură.
Trilogia New York-ului nu e genul de carte care să te lase să meditezi asupra conţinutului ei, ci preferă să se ridice de pe raft, să te lovească peste faţă, şi să ţipe „Pleacă de aici, o s-o fac singură!”. La final se cere recitită; deşi lasă impresia că este ermetică, felul în care lucrurile se leagă, referinţele la diverse opere sau personaje literare, şi joaca continuă prin care personajele devin alte instanţe ale naratorilor îţi cer să reciteşti nuvelele şi să descoperi nuanţele ascunse.
Eu unul nu am recitit-o, şi nu plănuiesc s-o fac în curând, dar am avut şansa să citesc nuvela grafică făcută după Oraşul de sticlă, şi s-o discut profund (până când am ajuns să inventez cuvinte ca „metametanarator” şi m-am oprit ca să-mi păstrez sănătatea mintală). E ceva ridicol de atrăgător în această nuvelă, o tensiune uriaşă creată între oraşul care stă să cadă şi cazul lui Quinn, care urmăreşte un bătrân nebun cum strânge gunoaie prin parcuri. Gândirea logică a lui Quinn se va izbi de haosul teoriilor lui Stillman. În timp ce unul încearcă să „spargă cazul”, altul se chinuie să pună lumea la loc, dând nume noi obiectelor sparte, căutând acel logos de mult pierdut. Sfârşitul nuvelei este pe atât de abstract pe cât e şi subiectul ei; subiectul adevărat, nu faţada pseudo-poliţistă.
În timp ce scriam această recenzie în capul meu, mă uitam pe Discovery la un documentar despre un tip care a trăit cu urşii Grizzly, până când un urs l-a mâncat. Documentarul se numeşte Grizzly Man, şi vi-l recomand foarte tare, dar lucrul care m-a impresionat (în afară de scenele în care Treadwell se joacă cu nişte pui de vulpe) a fost o frază a naratorului, care spunea că „A trecut linia dintre om şi urs, şi a uitat unde e” (citat aproximativ). Toate personajele din Trilogia New York-ului trec linia dintre scriitor şi detectiv, uită unde e, şi în cele din urmă plătesc pentru asta.
În fond, toate cele trei nuvele vorbesc despre căutarea unei identităţi, izolarea de societate şi încercarea de reintegrare, sau dispariţia completă. În lumea acelui New York, imens şi gri, pe care Auster îl descrie atât bine, e foarte uşor să te pierzi, şi să dispari pentru totdeauna. Mai greu este să te regăseşti, şi să te reconectezi cu lumea.
Iti place de noi? Daca da, ne poti ajuta promovand bookblog pe blogul sau site-ul tau. AICI poti gasi cateva bannere si codurile pe care le poti copia in tema blogului tau.
Am citit Moon Palace la scurtă vreme după ce am terminat The Book of Illusions fiindcă sunt un mare fan al stilului acestui autor. Prima întâlnire cu romanele lui Auster a fost prin Trilogia New York-ului, un roman poliţist care mi s-a părut excelent, deşi nu sunt un fan al acestui gen. Stilul lui Auster m-a atras încă de la început, prin modul în care reuşeşte să lege cele trei povestiri şi prin temele generale ale căutării identităţii şi înstrăinarea faţă de societate, teme ce se regăsesc şi în celelalte romane ale sale pe care le-am citit.
Tocmai asta face povestea lui atît de incredibilă (…) Faptul că mi-a spus adevărul, e replica unui personaj din Cartea iluziilor. Mi se pare cea mai clară şi concisă descriere a ceea ce face Paul Auster din acest roman. Se află pe linia subţire dintre credibil şi neverosimil, dar şi între rafinat şi supraîncărcat. Între acestea, Paul Auster este în elementul lui: scoate dintr-un narator care nu ar fi promis prea multe o serie de coincidenţe incredibile şi întîlniri extreme, declanşînd alte naraţiuni şi coincidenţe. Valorifică în adîncime o simbolistică aflată sub ceea ce construieşte „darul povestirii” sau aruncarea halucinantă a întîmplărilor.
După Paul de Man, toată ficţiunea e metaficţiune, din moment ce toate operele literare sunt preocupate de limbă şi literatură în sine. Deci ar fi inutil să numesc Trilogia New York-ului metaficţiune poliţistă, din moment ce este o operă literară şi o ţin pe masă chiar acum. Urmând această gândire, pot spune că scriu o metarecenzie, deoarece aveţi în faţă o poveste despre mine citind o poveste, care la rândul ei spune o poveste. Sau mai degrabă e o metametarecezie, deoarece reflectă asupra statutului ei de rencezie?
