Autor: Paul Auster
Rating:
Editura: Univers
Anul apariţiei: 2010
Traducere: Cristiana Vişan
256 pagini
ISBN: 978-99931-13-07-2

Înainte de a ajunge să citesc cartea, auzisem că prin Invizibil Paul Auster s-a întors la arta povestitului (ca şi cum ar fi uitat-o în ultima vreme), oferind o istorie emoţionantă de dragoste, pasiune şi mister, departe de căutările autofage din ultimele trei cărţi. S-ar prespune că în acest roman Auster a scris din nou despre oameni, mai puţin despre personaje sau despre sine. Însă cum vechile obiceiuri mor greu, şi Invizibil poate fi citit ca o meditaţie asupra scrierii şi vieţii livreşti sau ca o demonstraţie tehnică. În plus, autorul sugerează într-un interviu că l-am putea citi printre rîndurile romanului pe el însuşi, în versiunea "tînăr şi naiv" şi în cea de "narator experimentat". Pe la jumătatea romanului, vom vedea că nici una dintre acestea nu este de încredere...

Invizibil este un Bildungsroman, în centrul său se află Adam Walker, a cărui evoluţie o putem citi din patru perspective narative. În prima dintre ele - Primăvara - Adam este student la Columbia, în 1967, are ambiţii literare pe măsura celor sexuale, iar acestea din urmă pe măsura timidităţii. La o petrecere întîlneşte un cuplu care îi va schimba viaţa: Rudolf Born, un seducător sociopat, îi propune să îi finanţeze revista literară pe care o visează, iar Margot îl atrage într-o aventură erotică. Situaţia în care este prins poetul aspirant se sfîrşeşte brusc cu un accident care nu e accident, dar nici crimă nu pare, eveniment care îl urmăreşte de-a lungul vieţii, tot aşa cum Born nu-l va elibera prea curînd de sub influenţa sa.

Partea a doua este narată de către Jim, care primeşte, după cîteva decade de la anul fatidic '67, un pachet de la prietenul său din studenţie, Adam Walker. Vara este, aşa cum ne putem aştepta din titlu, povestea fierbinte a unei iubiri care încalcă tabu-uri şi se situează, strălucitoare şi inocentă, în centrul cărţii, răspîndindu-şi tentaculele atracţiei, provocării şi perversiunii. Este, în acelaşi timp, o poveste de familie, un ceremonial de doliu şi un index afectiv care invită la meditaţie.

În Toamna, Walker pleacă la Paris, pe urmele lui Margot şi poate cu dorinţa secretă de a-şi demonstra dreptatea în cazul Born. Ce se întîmplă de fapt este că răzbunarea pe care o pregăteşte, încîntat de sine, se întoarce împotriva lui. Tot aici le cunoaşte pe Helene şi Cecile, fiica ei, de care se îndrăgosteşte.

Aceasta din urmă finalizează anul şi istoria lui Walker, prin a patra parte, Iarna. Are loc o întîlnire între Cecile şi Jim, care ar trebui să fie lămuritoare şi să rezolve misterele din cele trei poveşti anterioare. Nu există însă cheie pentru fiecare dintre acestea, ele se află în permanentă construcţie şi deconstrucţie, astfel că Invizibil este romanul pe care ai vrea să îl reciteşti imediat după terminarea lecturii. E provocator, captivant şi, bineînţeles, prelungeşte senzaţia că trebuie să-ţi fi scăpat ceva, că undeva e piesa magică din puzzle.

Construit astfel, Invizibil nu se îndepărtează nici de stilul lui Auster, nici de cel al multor autori contemporani, care încă mai intră în jocul instanţelor auctoriale. Spre deosebire de alte romane ale sale, aici sunt previzibile schimbarea vocilor, circularitatea şi tensiunea enigmei. Ceea ce distrage atenţia este structura fluidă, răsturnările de sens şi, nu în ultimul rînd, povestea în sine. Cred că aceasta din urmă este bine construită, atractivă, captivantă, deşi mi se pare şi o demonstraţie literară. În spatele ei se ascund...vizibil psihanaliza lacaniană, obsesiile autorului referitoare la scris şi memorie, cîteva clişee bune de activat (seducătoarea franceză, studentul naiv etc.). Ce e invizibil, în schimb? Aceasta este, într-adevăr, provocarea.

Scris de Mihaela Butnaru

Autor: Paul Auster
Rating:

Infinitul mic

Este de aşteptat ca, la un moment dat în istoria scrisului lor, marii povestitori să îşi restrîngă Povestea, aşa încît aceasta să poată încăpea într-o coajă de nucă şi să fie la fel de bogată şi captivantă. Paul Auster a arătat tendinţa aceasta - pe lîngă reţeaua de relaţii construită între cărţile sale, repetarea unor personaje, coincidenţe, formule - cel mai clar în Travels in the Scriptorium. Călătoriile acestea reprezintă un index interesant al personajelor şi motivelor austeriene, un instrument cu puţine şanse de a trece drept fermecător în faţa unui cititor care se află pentru prima oară în faţa unei cărţi de Paul Auster.

Man in the Dark explorează, de asemenea, infinitul mic: adîncime, nu întindere, vertical mai mult decît orizontal. Un insomniac foloseşte o poveste pentru a aluneca spre odihnă, un şir de întîmplări dintr-o lume distopică. În mintea acestui scriitor, un personaj, Brick, se trezeşte absorbit din lumea lui şi aruncat în mijlocul unui război civil (american, desigur). Mintea scriitorului creează sinuozităţile poveştii, întrecerea măsurii, absurdul în aş fel, încît pare că doar le observă, că le urmăreşte la fel ca un cititor care se amăgeşte cu o poveste de adormit...cititorii.

Brick-a-Brac

Atît povestea lui Owen Brick, cît şi misiunea lui amintesc de un complot al personajelor de ficţiune. Atît pentru a pune capăt războiului, cît şi pentru a-şi vedea fiecare de lumea lui, reală sau închipuită (la Paul Auster graniţele dintre acestea sunt adesea încălcate de fugari), autorului trebuie ucis. Moartea creatorului, cel care deţine controlul asupra binelui şi răului, dreptăţii şi nedreptăţii, este o idee uşor de recunoscut, a avut şi are urmări destule în realitate. În lumea creată de August Brill, scriitorul, revolta izbucneşte atunci cînd realitatea nu mai are noimă, nu se mai conformează cu modelul cel bun, cînd împărţirea drepătţii se face după capriciile creatorului - cînd, în fine, personajele iau hotărîrea că autorul lor nu mai este legitim. O lume fictivă perfectă, am putea spune.

Naraţiunea din adîncime se complică, devine mai captivantă decît rama în care este montată, pînă cînd un capriciu auctorial o sfîrşeşte brusc, fără posibilitate de întoarcere. Pe lîngă aventurile lui Brick prin America în război, parcurgem şi povestea exterioară: cine este Brill, ce drame sunt în familia sa, cum şi-a întîlnit soţia, cum a rămas singur, ce visa, ce dorea în tinereţe. Toate acestea sunt povestite nepoatei sale, Katya, în ceea ce constituie partea emoţionantă a cărţii.

Restul întîmplărilor, însă, nu reuşesc decît să urmeze un model cunoscut, testat. Într-un fel e bine: Paul Auster a experimentat forme destule, iar aici arată (din nou!) că poate scrie o poveste captivantă cu economie de mijloace artistice. În alt fel, austeritatea mai vizibilă în cele mai recente cărţi poate fi frustrantă.

Scris despre scris

Ştiind că asta este una din temele principale ale lui Auster, pe care aici o duce la extrema: cine pe cine omoară?, scrisul despre scris face din romanele austeriene lumi în două dimensiuni. A treia, după cum spune undeva în Cartea iluziilor, a treia dimensiune este doar în mintea noastră. Din acest punct începe frustrarea: faptul că ignoră unele aspecte, reducţionismul, trimiterile către alte cărţi, personaje, autori - de exemplu, aici: trimiteri la Beckett, Camus, Kafka - au dezavantajul că descurajează şi fac din romanele lui Auster un univers închis. Uneori, etichetat şi ca lipsit de conţinut, de viaţă, demonstrativ, aseptic.

Pe scurt, Paul Auster foloseşte în Man in the Dark toate instrumentele istoriei poveştilor de pînă la el, chiar dacă, spuneam, cu zgîrcenie. Formulează magice treceri dintr-o lume în alta, eroi şi căpcăuni, construieşte binele şi răul pentru a le amesteca după natura omenescului, creează un creator destul de antipatic şi centrat pe sine, experimentează încă, se joacă. E bine, declanşează întrebarea curioasă: ce va urma?

Scrisă de Mihaela Butnaru

Autor: Paul Auster
Rating:

Am citit Moon Palace la scurtă vreme după ce am terminat The Book of Illusions fiindcă sunt un mare fan al stilului acestui autor. Prima întâlnire cu romanele lui Auster a fost prin Trilogia New York-ului, un roman poliţist care mi s-a părut excelent, deşi nu sunt un fan al acestui gen. Stilul lui Auster m-a atras încă de la început, prin modul în care reuşeşte să lege cele trei povestiri şi prin temele generale ale căutării identităţii şi înstrăinarea faţă de societate, teme ce se regăsesc şi în celelalte romane ale sale pe care le-am citit.

Ca şi Trilogia New York-ului, Moon Palace nu încearcă să fie un roman subtil, ci se axează pe firul narativ şi pe legăturile din cadrul acestuia. Aceste legături neaşteptate şi uşor neverosimile care apar între personaje distanţează romanul de literatura realistă obişnuită. De fapt, stilul lui Auster este dificil de pus într-o anumită categorie - poate traversa graniţa realismului în aşa fel încât este greu să ne dăm seama, aşa cum o face aici, sau poate crea distopii aşa cum o face în romanul În ţara ultimelor lucruri.

În orice caz, Auster se foloseşte de simboluri şi motive pentru a-şi crea atmosfera.

Putem spune că romanul este împărţit în trei, fiecare parte prezentând povestea vieţii a câte unuia din cei trei protagonişti: Marco Stanley Fogg (M.S.), Thomas Effing şi Solomon Barber.

Primul dintre aceştia, M. S. Fogg este mai degrabă un model pentru povestirea naraţiunii decât un personaj real şi palpabil, deşi este principalul protagonist. De ce spun asta? Dincolo de trăirile psihice prin care trece la începutul romanului, o parte din fundalul acestui personaj este inspirat din viaţa autorului. De asemenea, numele său reprezintă o suită de simboluri extraordinare: "Marco" se referă la Marco Polo - care a ajuns în China (M.S. o va avea o relaţie cu Kitty Wu, tânăra de origine asiatică), "Stanley" se referă la Henry Morton Stanley - jurnalist şi explorator faimos (în raport cu căutarea identităţii a lui M.S.), iar Fogg - ce deriva iniţial de la Fogelmann se referă la Phileas Fogg, personajul lui Jules Verne. În plus, iniţialele M.S. simbolizează un manuscris, şi faptul că fiecare îşi scrie povestea vieţii.

Cele trei poveşti se vor lega una de cealaltă în timp ce îşi desfăşoară cursa prin timp şi prin evenimentele lumii. Aşadar, autorul trece de la Stanford White la Nikola Tesla, vorbeşte despre mai mulţi preşedinti americani, menţionează războiul din Vietnam şi plasează o perioada delicată din viaţa lui M.S. în anul primei aselenizări. Toate acestea sunt dominate de către simbolul lunii pe întreg parcursul romanului.

Simboluri şi motive

Aşa cum spuneam, motivul lunii este omniprezent pentru a crea atmosfera destinului şi a fatalităţii. Apare ca un semn luminos al restaurantului din faţa ferestrei lui M.S. - o reprezentare pământească a adevăratei luni, şi îl urmăreşte pe acesta până la final.
Luna ca mit este o metaforă a minţii şi a naturii umane întunecate - aşa cum spunea însuşi autorul, însă este şi un simbol al imaginaţiei. În acelaşi timp, natura omniprezentă a acesteia simbolizează repetitivitatea experienţei umane - istoriile unor personaje se repetă precum drumul lunii pe cer. În esenţă, luna este un simbol unificator al poveştilor din roman.
Un alt simbol repetitiv este Vestul American, care devine o bază pentru cele trei personaje: locul în care istoriile pot începe sau se pot sfârşi.

Ca şi în alte lucrări ale lui Auster, motivul principal din Moon Palace este acela al identităţii. M.S. Fogg trece printr-o criză de identitate încă de la începutul romanului, însă pus în raport cu celelalte personaje, Fogg trece prin experienţe şi realizări care îi schimbă în cele din urmă viaţa şi identitatea. Care sunt motivele acestei crize? Atât M.S., cât şi Solomon Barber au fost crescuţi fără tată. În plus, M.S. rămâne în perioada studenţiei fără unchiul Victor care este singura persoană de bază din viaţa sa, după care M.S. suferă o dezorientare generală.

Ca şi M.S., Barber şi Effing trec prin anumite evenimente care generează schimbări ale identităţii, însă acestea au loc în momente ceva mai înaintate în viaţă decât în cazul lui Fogg - Barber suferă psihic dar şi fizic în urma unei relaţii eşuate, în timp ce despre Effing aflăm că şi-a schimbat cu totul identitatea şi a început o viaţă nouă într-un anumit moment.

În final, după toate coincidenţele şi evenimentele ciudate, M.S. poate să îşi definească identitatea, şi să spună "Aici încep eu, aici începe viaţa mea."

Deşi usor previzibilă şi neverosimilă pe alocuri, cartea lui Auster este una bună, iar cine îl citeşte pentru prima dată ar putea spune "aici începe o prietenie frumoasă faţă de romanele acestui autor".

Scrisă de Alin Gogan

Autor: Paul Auster
Rating:

Tocmai asta face povestea lui atît de incredibilă (...) Faptul că mi-a spus adevărul, e replica unui personaj din Cartea iluziilor. Mi se pare cea mai clară şi concisă descriere a ceea ce face Paul Auster din acest roman. Se află pe linia subţire dintre credibil şi neverosimil, dar şi între rafinat şi supraîncărcat. Între acestea, Paul Auster este în elementul lui: scoate dintr-un narator care nu ar fi promis prea multe o serie de coincidenţe incredibile şi întîlniri extreme, declanşînd alte naraţiuni şi coincidenţe. Valorifică în adîncime o simbolistică aflată sub ceea ce construieşte "darul povestirii" sau aruncarea halucinantă a întîmplărilor.

David Zimmer este principalul narator, trimis în mijlocul unei găuri negre de moartea familiei sale într-un accident de avion. Din depresia alcoolizată îl scoate un actor cvasi-anonim, Hector Mann, un ultim reprezentant al filmelor mute. Nu ştiu cîte filme mute aţi văzut, dar mie îmi sunt mai curînd necunoscute, după două-trei vizionări, şi acelea întîmplătoare. Totuşi, Cartea iluziilor m-a făcut să mă întreb dacă Hector Mann este doar un personaj fictiv, avînd în vedere biografia lui din roman, credibilă şi incredibilă în acelaţi timp. În cele mai multe momente ale povestirii, nu am avut nici o îndoială că un Hector Mann trebuie să fi existat cîndva la Hollywood-ul mut, iar dacă nu, scrisul austerian îi stabileşte existenţa pe deplin.

În fine, David Zimmer, deodată pasionat de filmele celui care l-a salvat prin rîs - digresiune: mă gîndesc dacă nu cumva gestul acesta simplu, ca un scurtcircuit poate însemna mai mult în explicarea lumii decît zeci de tratate -, află inevitabil despre misterioasa dispariţie a lui Hector Mann şi scrie o carte decentă despre filmografia acestuia. În ce vîltoare de întîmplări îl aduce scrierea acestei cărţi - asta veţi afla numai citind romanul. Lucrurile încep a derapa cu o scrisoare, spun doar atît...

Chiar dacă explicaţiile elaborate pe marginea filmelor mute nu par prea interesante la prima prezentare, sunt scrise cu atîta fascinaţie faţă de idee, faţă de sensul şi mesajul lor, încît transmit fascinaţia dincolo de rînduri. Cartea iluziilor, cu numele ăsta aşa derutant, e una din cărţile care nu pot sta închise. Îţi intră pe sub piele, trăieşti, după vorbele lui Chateaubriand, al doilea pilon în roman, mai multe vieţi, chiar dacă nu îţi doreşti în mod special. Este, sub aparenţa ei directă şi onesta, o carte insidioasă, pe care n-o poţi rezuma şi pune la loc în raft.

Recitind acum acest roman, după ce am trecut prin ficţiunea austeriană într-un fel aparent întîmplător, realizez că frumuseţea lui vine din poziţia pe care o are în reţeaua celor unsprezece volume de ficţiune publicate, din conexiunile semnificative. Deodată Travels in the Scriptorium, pe care nu mă mai satur s-o menţionez, primeşte un sens nou, iar The Inner Life of Martin Frost, filmul recent al lui Paul Auster, nu este o noutate venită din neant. Pînă la un punct, faptul că lucrurile sunt conectate şi se explică într-un context general pare a fi avantajos - înseamnă încredere în verosimilitatea ficţiunii, încredere în talentul şi inteligenţa autorului. Dar mai poate fi şi previzibil în mod neplăcut, ca serialele cu detectivii la care te uiţi, deşi ştii rezolvarea cazului din primele cinci minute. Totul depinde, formulez insistent deja, de mintea şi dispoziţia cititorului. În ce mă priveştea, cred că în Cartea iluziilor, Paul Auster este în cea mai bună formă a sa - de citit neapărat.

O recenzie de: Mihaela Butnaru

Autor: Paul Auster
Rating:

Cînd am încercat să descifrez codul din Travels in the Scriptorium, cartea aceea elegantă şi stranie, nu am luat în calcul două romane de Paul Auster, atunci încă necitite. Unul dintre ele este Moon Palace. Mă bucură faptul că pot scrie despre această carte în termeni optimişti, că afirmaţiile elogioase de pe ultima copertă nu sunt exagerate. Moon Palace poate fi numit "extraordinar" cu toată încrederea.

Totuşi, îl văd ca extraordinar numai în anumite condiţii, acelea pe care le-a impus stilul lui Paul Auster de la prima sa carte. În primul rînd, Moon Palace, deşi apare ca o saga a trei generaţii, nu dă nici o clipă impresia de "felie de viaţă", nu aparţine prozei realiste. Nu are pretenţia că ar spune ceva esenţial despre oameni, ceva atît de simplu şi de onest, încît să tulbure sau să emoţioneze. Ca şi în celelalte romane austeriene, importantă este povestea în sine, mai puţin mesajul.

Am urmărit întîmplările prin care trece Marco Stanley Fogg într-o stare de aşteptare şi tensiune, de curiozitate similară celei cu care aş fi citit un roman de aventuri. Totuşi, nu am avut nici un moment impresia că aş putea afirma "e ca în viaţă", că M. S. este un prototip uman sau că ar putea fi asociat unei figuri cotidiene. Mai degrabă demonstrativ, Paul Auster foloseşte personajele, descărnate, dar vii textual, pentru a expune o reţea fabuloasă de semne şi coincidenţe. Îi reuşeşte minunat, natural, fără efort: Moon Palace este firma luminoasă a unui restaurant modest, care străluceşte în faţa ferestrei lui Fogg într-o noapte de depresie. Povestea lui începe în vara primului pas pe Lună şi se sfîrşeşte sub o lună rotundă, galbenă: "Then the moon came up from behind the hills. It was a full moon, as round and yellow as a burning stone. I kept my eyes on it as it rose into the night sky, not turning away until it had found its place in the darkness."

În al doilea rînd, romanul se ocupă de incredibilul aflat la tot pasul în viaţa reală cu naturaleţea care îl face acceptabil. Transformă fapte greu de înghiţit în alte condiţii(de exemplu, un stil mai imprecis) în întîmplări fireşti, astfel că textul nu este o construcţie fixă, ci după înţelegerea cititorului şi răbdarea lui de-a lipi piese de puzzle. Altfel, fără a fi citit, este greu de crezut cum anume un personaj ca M. S. Fogg, după cîteva luni de vagabondaj ("I wanted to push myself as far as I could go and see what happened to me when I got there"), ajunge să îşi întîlnească bunicul şi tatăl, fără a-i cunoaşte, de fapt. Multe asemenea semne se găsesc peste tot în roman, amănunte întîmplătoare se dovedesc a fi esenţiale cîteva pagini mai încolo, parcă pentru a demonstra că expresia "ironia sorţii" nu e uzată.

În fine, viaţa neîncepută a lui Fogg, după cum se exprimă el însuşi, deşi a trăit coincidenţe devastatoare, este, din orice punct ai privi-o, o poveste fascinantă. Chiar dacă greu de crezut prin unele locuri, previzibilă prin altele, Moon Palace îi va convinge pe cei nehotărîţi în privinţa talentului de prozator al lui Paul Auster şi îi va entuziasma pe admiratorii lui. Fără să iasă din obsesiile obişnuite, Paul Auster este şi aici un iluzionist desăvîrşit.

O recenzie de: Mihaela Butnaru

Autor: Paul Auster
Rating:

(ediţia în limba engleză)

După Paul de Man, toată ficţiunea e metaficţiune, din moment ce toate operele literare sunt preocupate de limbă şi literatură în sine. Deci ar fi inutil să numesc Trilogia New York-ului metaficţiune poliţistă, din moment ce este o operă literară şi o ţin pe masă chiar acum. Urmând această gândire, pot spune că scriu o metarecenzie, deoarece aveţi în faţă o poveste despre mine citind o poveste, care la rândul ei spune o poveste. Sau mai degrabă e o metametarecezie, deoarece reflectă asupra statutului ei de rencezie?

Dacă vi s-a părut că treaba asta e complicată, staţi să vedeţi ce se întâmplă în Trilogia New York-ului. În prima nuvelă, Oraşul de sticlă, scriitorul Daniel Quinn este confundat cu un detectiv, Paul Auster (autorul însuşi, inserat în poveste), şi angajat să îl apere pe Peter Stillman de tatăl acestuia, numit tot Peter Stillman. În momentul în care oferta de angajare este acceptată, şi Quinn se pune pe muncă, vedem că nu avem de-a face cu o poveste poliţistă clasică, falsul detectiv preferând să discute probleme filosofice cu suspectul, în parc. Oraşul de sticlă este cea mai reuşită nuvelă din trilogie, Quinn alunecând uşor în nebunie pe măsură ce cazul îi scapă de sub control. Nuvela a fost şi ilustrată, într-un roman grafic omonim, foarte bine primit.

Cea de-a doua nuvelă, Fantome, îl are în centru pe detectivul Blue, angajat de domnul White să-l spionze pe domnul Black. Blue se mută peste drum de casa lui Black, şi-l urmăreşte zi şi noapte, întocmind rapoarte amănunţite despre acesta. Urmărirea durează mai bine de un an, şi în cele din urmă Blue se decide să-l înfrunte pe Black şi pe misteriosul său angajator, aflând adevărul teribil din spatele şaradei.

În ultima nuvelă, Camera încuiată, Auster încearcă să lege primele două poveşti, terminând în forţă. Un scriitor lipsit de inspiraţie primeşte un telefon de la nevasta unui prieten din copilărie, Fanshawe (o trimitere la romanul lui Nathaniel Hawthorne), care-i spune că soţul ei a dispărut şi i-a lăsat manuscrisele sale. Scriitorul îi va publica manuscrisele şi se va însura cu nevasta acestuia, în cele din urmă plecând în lume pe urmele lui Fanshawe, pentru a se salva pe sine şi a dezlega misterul dispariţiei prietenului său.

Trilogia New York-ului este un exemplu strălucit de metaficţiune detectivă. Paul Auster face o apariţie importantă în prima nuvelă, inserându-se ca personaj. În a doua nuvelă Blue discută despre filmele cu detectivi care-i plăceau atât de mult, sau despre Walden, romanul lui Thoreau. Naratorul celei de-a treia nuvele admite că a scris primele două nuvele şi totul se închide într-un fel de cerc halucinant, pentru că trilogia tocmai s-a explicat singură.

Trilogia New York-ului nu e genul de carte care să te lase să meditezi asupra conţinutului ei, ci preferă să se ridice de pe raft, să te lovească peste faţă, şi să ţipe "Pleacă de aici, o s-o fac singură!". La final se cere recitită; deşi lasă impresia că este ermetică, felul în care lucrurile se leagă, referinţele la diverse opere sau personaje literare, şi joaca continuă prin care personajele devin alte instanţe ale naratorilor îţi cer să reciteşti nuvelele şi să descoperi nuanţele ascunse.

Eu unul nu am recitit-o, şi nu plănuiesc s-o fac în curând, dar am avut şansa să citesc nuvela grafică făcută după Oraşul de sticlă, şi s-o discut profund (până când am ajuns să inventez cuvinte ca "metametanarator" şi m-am oprit ca să-mi păstrez sănătatea mintală). E ceva ridicol de atrăgător în această nuvelă, o tensiune uriaşă creată între oraşul care stă să cadă şi cazul lui Quinn, care urmăreşte un bătrân nebun cum strânge gunoaie prin parcuri. Gândirea logică a lui Quinn se va izbi de haosul teoriilor lui Stillman. În timp ce unul încearcă să "spargă cazul", altul se chinuie să pună lumea la loc, dând nume noi obiectelor sparte, căutând acel logos de mult pierdut. Sfârşitul nuvelei este pe atât de abstract pe cât e şi subiectul ei; subiectul adevărat, nu faţada pseudo-poliţistă.

În timp ce scriam această recenzie în capul meu, mă uitam pe Discovery la un documentar despre un tip care a trăit cu urşii Grizzly, până când un urs l-a mâncat. Documentarul se numeşte Grizzly Man, şi vi-l recomand foarte tare, dar lucrul care m-a impresionat (în afară de scenele în care Treadwell se joacă cu nişte pui de vulpe) a fost o frază a naratorului, care spunea că "A trecut linia dintre om şi urs, şi a uitat unde e" (citat aproximativ). Toate personajele din Trilogia New York-ului trec linia dintre scriitor şi detectiv, uită unde e, şi în cele din urmă plătesc pentru asta.

În fond, toate cele trei nuvele vorbesc despre căutarea unei identităţi, izolarea de societate şi încercarea de reintegrare, sau dispariţia completă. În lumea acelui New York, imens şi gri, pe care Auster îl descrie atât bine, e foarte uşor să te pierzi, şi să dispari pentru totdeauna. Mai greu este să te regăseşti, şi să te reconectezi cu lumea.

O recenzie de: Cristi Mitran

Autor: Paul Auster
Rating:

Dacă Paul Auster nu ar fi demonstrat - atît în ficţiune, cît şi în (auto)biografii - cît este de ingenios şi versatil, am putea crede că Travels in the Scriptorium este modalitatea cea mai potrivită de a-şi încheia viaţa de romancier. Pe de o parte, cartea pare un adio fără vreo imperfecţiune, o sinteză a temelor austeriene: identitatea, scopul final al lucrurilor, relaţiile din interiorul unei naraţiuni, şi mai ales realitatea şi ficţiunea care se pot înlocui una pe cealaltă. Pe de altă parte, Travels in the Scriptorium pare a fi rezultatul unui blocaj al scriitorului, fapt criticat în cele mai multe recenzii. Mi-am amintit, înainte de a exprima vreo preferinţă sau presupunere, de o afirmaţie a lui Paul Auster: "The question is the story itself, and whether or not it means something is not for the story to tell."

Povestea în sine se petrece, la un nivel, într-o cameră închisă, izolată, de-a lungul unei zile. Mr. Blank, un personaj amnezic, aparent într-un proces de reabilitare sau executînd o pedeapsă, citeşte un manuscris care conţine povestea neterminată a unui alt prizonier, Sigmund Graf. Conexiunile care se pot face între cele două naraţiuni sunt inevitabile, pe de-o parte este captivitatea, al cărei motiv este necunoscut ambelor personaje, pe de altă parte, numărul mare de spaţii goale din memoria lui Mr. Blank, respectiv din povestea lui Graf. La un moment dat, unul din vizitatorii lui Mr. Blank îi propune ca terapie continuarea poveştii pe care tocmai o citise. Către sfîrşitul zilei, Mr. Blank spune cu voce tare, singur în camera lui, continuarea manuscrisului care cuprinde termeni aluzivi ca "Alien territories", "The Primitives", "The Confederation", "Ultima".

În fine, aşteptarea unui deznodămînt al vreuneia din cele două naraţiuni este pe cît de încordată, pe atît de inutilă. Nu se întîmplă nimic. Nu aflăm cine e Mr. Blank şi de ce stă închis într-o cameră, de ce este filmat şi înregistrat, ce este acel "rău" pe care l-a făcut celorlalte personaje, ce sunt misiunile, ce este tratamentul, unde şi dacă există o ieşire. Aşa cum Mr. Blank nu iese din camera sa, nici autorul şi nici cititorul nu pot ieşi onorabil din acest roman. La fel ca mobilierul camerei, care deodată primeşte alte etichete decît cele fireşti (de exemplu, pe birou stă scris "lampă"), materialul narativ se metamorfozează fără oprire, se scrie pe sine şi se închide în adîncime.

Aparent, acest joc, o variaţiune pe schema autor-narator-cititor, este neplăcut, sardonic, forţat. Stilul voit sec, neinteresant, expeditiv şi aluzia insistentă că există anumite lucruri, necunoscute, care nu primesc nici o rezolvare nu reprezintă tocmai un punct de atracţie pentru cei care nu sunt obişnuiţi cu lumea lui Paul Auster. De la această familiaritate începe adevărata surpriză: cei care trec prin camera lui Mr. Blank şi cei care apar în conversaţii sunt, în mare parte, personaje din romanele lui Auster, personaje care au o istorie, nişte puncte de reper în labirint. Anna Blume e tînăra protagonistă a romanului In the Country of Last Things, aici îmbătrînită şi devotată lui Mr. Blank. Avocatul Quinn este acelaşi din City of Glass, John Trause apare în Oracle Night etc. În loc să ajute, referinţele la dimensiunile acestor personaje pot pune probleme reale memoriei cititorului, astfel că apariţia lor creează panică, o atmosferă fantomatică, neclară. În orice caz, această punere în scenă readuce arta lui Paul Auster la meticulozitatea şi minimalismul primelor sale romane şi, inevitabil, premisa şi absurditatea rezolvării trimit la Kafka şi Beckett.

Travels in the Scriptorium este, înainte de a fi aseptică, obsesivă, frustrantă, minimalistă, o carte elegantă. Fiindcă numai astfel se poate rămîne în jurul unui fetiş narativ, the story itself în mecanismul său intim. În loc să privilegieze plăcerea lecturii, devine un exerciţiu mental. Pentru fanii lui Auster şi cunoscători - un obiect perfect.

O recenzie de: Mihaela Butnaru

Titlu: The Invention of Solitude
Autor: Paul Auster
Rating:
Editura: Faber & Faber
Anul aparitiei: 2005
Numar pagini: 208
ISBN: 9780571227273

Starea pe care mi-o dau cărţile lui Auster este o emoţie vecină cu exasperarea, venită din faptul că nu se dezice de la a scrie pe aceleaşi teme, dar altfel de fiecare dată, un altfel supus uneori experimentului sau gustului epocii. Pe de-o parte, nu oboseşte să caute un sens al realităţii, o ordine în hazard, pe de altă parte, romanele sunt scrise în aşa fel încît "teza" este invizibilă.

Altfel stau lucrurile cu The Invention of Solitude, despre care se poate spune că este un jurnal sau o carte a amintirilor, chiar un proiect de roman. Paul Auster subordonează notaţiile unei teme sensibile: ceea ce el numeşte fatherhood, în ipostaze diferite, cea de fiu al tatălui său şi apoi de tată al fiului său. Reflecţiile din prima parte - Portrait of an Invisible Man - sunt cauzate de moartea tatălui, o figură mai curînd absentă din viaţa scriitorului. Portretul acestui om invizibil, mai mult intuit decît cunoscut, este conturat cu emoţia celui care are ca singur punct de sprijin propria sensibilitate. În acomodarea sa cu figura tatălui, fiul descoperă şi analizează o poveste şocantă a familiei, în care găseşte explicaţii pentru locul straniu pe care l-a avut tatăl său în lume.

Dintr-un om rece, distant şi lipsit de expresie, cum a fost tatăl său, Paul Auster scrie un om pierdut în singurătate, neputincios, învins. Şi spun bine "îl scrie" şi nu "scrie despre", fiindcă Auster are o delicateţe fără limite în a face din absenţă o prezenţă; ce-i drept, mai puţin în mod literar, cît personal, uneori confuz, sentimental, laconic, alteori speculativ. Întîlnind limitele limbajului, Paul Auster constată singurătatea ca trăsătură esenţial umană, nu ca întîmplare: suntem închişi în limbaj ca Iona în pîntecele peştelui.

Cartea a doua, The Book of Memories, cuprinde meditaţii scrise aparent impersonal, sentenţios. Dincolo de stilul sobru, grav, se ascund pasiunea cu care personajul A(uster) priveşte fiecare fapt mărunt, ideea că există un sens în coincidenţe, dacă nu chiar în cultivarea acestor coincidenţe, mirarea şi fericirea de a fi tată. Această perspectivă întoarsă aduce completări sensibile primei părţi, precum şi un posibil pact cu singurătatea: actul de a scrie.

Dacă e de citit acest volum? De mai multe ori. Cu siguranţă nu vrăjeşte, nici nu relaxează, o primă lectură aduce derută şi tristeţe. Dar te face să simţi lumea în timp ce o gîndeşti, să te întrebi "Dar tatăl meu cine este?", să cauţi, să-ţi aminteşti.

O recenzie de: Mihaela Butnaru