Autor: Mario Bellatin
Rating:
Editura: Vellant
Anul apariţiei: 2009
Traducere şi postfaţă: Ilinca Ilian
174 pagini
ISBN: 978-973-1984-17-9

Mario Bellatin este unul din scriitorii pentru care convenţiile prozei sunt prea strîmte: creativ, inovator, nonconformist, el se află în căutarea unui limbaj propriu, care să îl exprime pe deplin. Urmările acestui vis auctorial (de a rupe legăturile textului cu tradiţia literară, cu biografia autorului, cu logica realului) se pot citi în cele două micro-romane cuprinse în Salon de frumuseţe. Lecţii pentru un iepure mort.

Din punctul meu de vedere, contează mai puţin dacă autorul intenţionează să-şi stabilească propriul punct zero al scrisului sau încearcă o subtilă autodistrugere. Cele două romane pe care le-am citit sunt destul de convingătoare pentru a recomanda acest amestec de minimalism şi text-instalaţie sau text-happening.

Salon de frumuseţe este, dacă trecem de aparenţa macabră, o reprezentare a îmbătrînirii, fără a banaliza drumul către moarte şi, de asemenea, fără să pretindă că există vreun lucru mai important decît fuga oamenilor de şi în acelaşi timp spre moarte. Povestea e simplă: un salon de frumuseţe se transformă, încetul cu încetul, în locul în care oamenii vin să moară în pace. Nu să fie trataţi, nu să fie ţinuţi în viaţă, ci să moară în pace şi singurătate. Sensul care susţine povestea se ramifică:

Întîi, nu este oare ironic cît timp le ocupă femeilor şi bărbaţilor preocuparea pentru frumuseţe, întreţinerea ei, îmbunătăţirea aspectului fizic? E ca şi cum şedinţa de înfrumuseţare garantează veşnicia. Sau ca şi cum ar fi o pregătire pentru eternitate (şi nu pentru viaţa de zi cu zi, care uzează, care stoarce tinereţea şi prospeţimea), întocmai ca pregătirea pentru moarte.

Apoi, din observaţiile naratorului (care conduce salonul), ne dăm seama că nu există o graniţă precisă între viu şi mort: în atmosfera Muridorului, vie este apa din acvarii (dacă ar fi grade de comparaţie, el ar spune: cea mai vie e apa), acvariile care erau atracţia salonului: "Ceea ce încercam în felul ăsta era ca, în timp ce noi ne ocupam de ele, clientele să aibă senzaţia că sunt scufundate într-o apă limpede, pentru ca apoi să iasă la suprafaţă întinerite şi frumoase. "

În fine, aşa cum înfrumuseţarea clientelor nu îl salvează de la propria decădere, nici îngrijirea unui loc în care oamenii să moară decent nu îl scapă de propria moarte. Salon de frumuseţe are ceva dintr-o poveste cu morală, pe care vă las să o descoperiţi. În orice caz, este un text straniu şi trist, în care mai puternică decît vocea experimentalismului este cea care reaminteşte de singurătatea umană.

Lecţii pentru un iepure mort este, însă, o demonstraţie a stilului experimental. Fragmentele de naraţiune, legate între ele după o logică neştiută de cititor, spun poveşti care atrag, apoi rămîn în gol, suspendate, nefinisate (naratorul şi personajele ştiu mai multe decît noi, prin urmare, frustrant!). Pe lîngă pulverizarea cronologiei şi a logicii, aceste fragmente includ şi autorul în text: este vorba, însă, despre o biografie jucată, amestecată cu adnotări la romanul anterior, Salon de frumuseţe. Nu e prima oară cînd un autor foloseşte acest truc, dar Mario Bellatin creează o atmosferă închisă, care ar trezi claustrofobia în oricine este prins în textul obsesiilor autorului.

Pe lîngă efectul demonstrativ, Lecţii pentru un iepure mort are şi rolul de fixare: este, după părerea mea, un index pentru opera şi ideile lui Bellatin, care şi ajută, dar şi rătăceşte. De asemenea, arată dacă şi cu ce riscuri se poate trece de limitele prozei cuminţi.

Oricum, pe lîngă realismul magic şi fascinaţia telenovelelor, cartea aceasta ne spune şi altceva despre literatura mexicană. De citit.

Scris de Mihaela Butnaru