Autor: Gabriele d"™Annunzio
Rating:

Artist cu o fascinată biografie, Gabriele d"™Annunzio (n. 12 martie 1863 - d. 1 martie 1938) s-a făcut remarcat de-a lungul vieţii nu doar prin scriitura-i nemaipomenită, frizând rafinamentul expresiv al unui Oscar Wilde şi forţa ideatică a unui Ernst Jí¼nger, ci şi prin extravagantele acţiuni de ordin politico-militar la care a luat parte în calitate de combatant protagonist. Desprins din deosebit de fecundul mediu cultural al Italiei fin-de-siecle, d"™Annunzio s-a înscris în coordonatele artistice al unui (ante)modernism cu accente decadentisto-esteticiste, ce a şocat deseori opinia publică a vremii.

Pe plan politic, după Primul Război Mondial, în care a săvârşit adevărate acte eroice (deseori fiind catalogate ca acţiuni sinucigaşe) precum La beffa di Buccari sau Zborul deasupra Vienei, convingerile sale naţionaliste au fost amplificate de rezultatele Conferinţei de Pace de la Paris. Astfel, în 1919, laolaltă cu alţi două mii de camarazi naţionalişti în fruntea cărora s-a plasat, Gabriele d"™Annunzio a luat cu asalt portul Fiume (acum Rijeka din Croaţia), aflat sub comanda trupelor inter-aliate ale Statelor Unite, Franţei şi Angliei, determinându-le să părăsească oraşul. După ce încercarea sa de a alipi portul la patria-mamă Italia, d"™Annunzio l-a declarat stat autonom după modelul polisurilor greceşti antice. Dictatura sa a avut viaţă scurtă, până în 1920 când marina italiană l-a obligat să predea comanda, după un bombardament susţinut.

În 1924 a fost înobilat ca Principe di Montenevoso, de către rege şi apoi ţinut la mare preţ de către Mussolini. Vederile sale politice au ajutat la conturarea intelectuală a naţionalismului italian atât în epoca interbelică, dar şi în prezent. La moartea sa, în 1938, întreaga Italie a fost îndoliată, organizându-i-se funeralii naţionale şi înhumat grandios (precum i-a fost întreaga viaţă) într-un sanctuar de marmură.

Dacă viaţa politico-militară i-a fost într-atât de neobişnuită, acelaşi lucru se poate spune despre creaţia sa artistică. Privit în perioada de dinaintea Marelui Război ca marea speranţă a literaturii europene, d"™Annunzio s-a remarcat atât prin poemele şi nuvelele sale, dar şi prin romane sau piese de teatru, axate în general pe tematică individului ce frânge barierele individuale pe drumul căutării sale cvasi-metafizice. Una dintre căile prezentate intensiv şi extensiv de autorul italian este cea a transfigurării individului prin pasiunea stârnită de Eros, modalitate de cunoaştere ambivalentă, ce poate fie anihila voinţa şi fiinţa umană, fie o poate propulsa spre sfere înalte ale conştiinţei.

O astfel de scriere este şi romanul său de debut, Il piacere, operă cât de aclamată de o parte a criticii, pe atât de hulită de o alta. Într-o epocă în care puritanismul victorian mai avea rădăcini puternice, neîndoielnic că bizareria şi pasiunea fulminantă a Erosului prezentat de d"™Annunzio era capabil să stârnească valuri de consternare. Deseori se invocă faptul că acest roman nu este decât o versiune livrescă a experienţelor reale ale autorului, dar acest fapt contează prea puţin în planul subtil al scrierii.

Dominat de un puternic simbolism erotic, Il piacere se constituie în jurul personajului principal, contele Andrea Sperelli - poet, nuvelist, pictor, gravor - tânăr cuceritor într-o Cetate Eternă a nobililor încă existenţi. Oarecum, tema artistului ce decide să îşi transforme propria fiinţă într-o operă de artă aduce aminte de esteticismul lui Oscar Wilde sau al unui Charles Algernon Swinburne, transpus în frivolitatea pasională a Mediteranei.

Geniul aproape schopenhauerian al tânărului conte îşi găseşte împlinirea în jurul iubirii sale neostoite, iubire ce frânge şirul de cuceriri informe spiritual de până atunci, pentru nobila Elena Muti. Întregul ax al romanului se învârte în jurul acestui Eros pasional, reaprins peste milenii în sufletul unui nou Paris, pentru o nouă Elenă, cu o miză la fel de mare precum Troia incendiată.

În primele clipe ale întânirii celor doi, în mintea lui Andrea Sperelli, noţiunile de artă şi Eros încep să se întrepătrundă, realizându-şi propria vulnerabilitate în faţa unei pasiuni într-atât de mari, o pasiune ce se poate transforma în distrugere interioară dacă nu este menţinută în limitele esteticului: "În tumultul înclinaţiilor sale contradictorii, şi-a pierdut orice urmă a voinţei şi percepţiei morale. Voinţa, abdicând, a înmânat sceptrul instinctului, iar esteticul a substituit simţul moral [...] Oamenii intelectului, educaţi în cultul Frumosului, păstrează un anumit simţ al ordinii chiar şi în cele mai abjecte depravări. Conceptualizarea estetică este, să spunem, însuşi axul fiinţei lor, axul în jurul căruia toate pasiunile se învârt."

Dragostea lor este consumată la modul mistuitor, aproape mistic, până în clipa în care Elena pleacă, fără nici o explicaţie, lăsând un conte Sperelli deznădăjduit într-o Romă care nu mai are nici un sens. Pentru protagonist urmează o perioadă de izolare aproape monahală, după care se aruncă cu întreaga sa fiinţă în vârtejul frivolităţilor mondene ale Cetăţii Eterne. Cucerire după cucerire, scandal după scandal, abuz continuu şi neîntrerupt, până în clipa în care cade răpus de un duel provocat de avansurile sale asupra unei nobile şi cuvintele dispreţuitoare adresate pretendentului acesteia.

După lunga şi dureroasa sa însănătoşire, la castelul de vară al verişoarei sale Erosul are acelaşi efect devastator după ce o cunoaşte pe tânăra Maria Ferres, soţia ministrului pentru Guatemala. Cât se poate de diferită faţă de precedenta sa iubire, Maria simbolizează o altă valenţă a Erosului - în concordanţă cu numele-i - şi anume cea a dragostei desubstanţializate, spiritualizate şi care transcende carnalul. După câteva sumare declaraţii reciproce, drumurile celor doi se despart.

Interesantă este noua perspectivă a contelui asupra relaţiei dintre el şi noua imagine feminină ce îi domină sufletul. Elucidant pentru acest fapt este fragmentul în care Andrea îşi exprimă sentimentele "Voi fi umil şi obedient, singurul meu gând va fi şă îţi îndeplinesc dorinţele, singura mea dorinţă să mor cu numele tău pe buze. A renunţa la tine înseamnă a renunţa la mântuire, a cădea în iremediabilul dezastru şi ruină [...] Doar tu eşti adevărată - tu eşti Adevărul însuşi - către care sufletul meu tinde mereu. Orice altceva e vanitate, orice altceva e neant." Aici, Erosul primeşte valenţe soteriologice, de unic adevăr, iar renunţarea la calea indicată de ele nu poate avea ca rezultat decât sfârşitul oricărei căutări spirituale. Pe linia lui Julius Evola, care explică în Metafizica sexului modalităţile metafizice de manifestare a Erosului, d"™Annunzio conturează sacralitatea şi înălţarea ce pot fi desprinse din experienţa irepetabilă a iubirii ridicate la rangul de taină esenţială a fiinţei.

Întors la Roma, Andrea Sperelli este pus în faţa celei mai grele alegeri, având în vedere că atât fosta sa amantă, Elena, cât şi salvatoarea sa angelică, Maria, sunt prezente în marele oraş, disputându-şi inima tânărului dezorientat. Totuşi, acesta găseşte o variantă ce pare a lua în cea mai cinică derâdere clasicele reguli ale logicii aristotelice, atunci când naratorul ne dezvăluie gândurile protagonistului "totuşi ar putea să fuzioneze cele două făpturi sublime într-una singura şi astfel să posede o a treia, imaginară, amantă, mai complexă, mai perfectă, mai <>, întrucât ar fi ideală."

Chiar şi după ce alegerea sa se concretizează pentru Maria, spectrul primei sale iubiri îl hăituieşte, nelăsându-i timp de răgaz în frământările devoratoare. Totuşi, presupusa puritate a Erosului începe să se estompeze, ajungând să exalte o adevărate mistică a iubirii, mistică în care trupul şi sufletul par să devină pentru Andrea consubstanţiale în volatilul lor. Astfel, el îi mărturiseşte Mariei: "aştept supremul moment. Acel moment va veni, ştiu, căci puterea iubirii este invincibilă. Iar toate temerile, toate înspăimântările tale vor dispărea; comuniunea trupului îţi va părea la fel de pură ca cea a sufletului, căci toate flăcările sunt asemenea în puritate."

Şi totuşi, supremul moment nu apare la orizontul Erosului, căci atunci când e pe punctul de a lua naştere, eroul invocă numele Elenei, nerealizând care dintre cele două iubiri îl mistuie. Părăsit, după ce a fost idolatrizat, Andrea Sperelli rămâne şi mai singur decât prima oară sub cerul Romei.

Roman demn de d"™Annunzio, Il piacere se dovedeşte a fi mult mai puţin şocant pentru cititorul (post)modern decât a fost în epoca apariţiei, însă cu nimic mai puţin captivant. Acest lucru se datorează în primul rând jocului simbolic realizat de autor în ceea ce priveşte imaginea ambivalentă a feminităţii - pasiune carnală devoratoare şi iubire platonică spiritualizată - ce poate fi resintetizată într-o adevarată mistică erotică, atât de specifică prozei d"™annunziene. Grandios şi deosebit de rafinat la nivel stilistic, romanul conturează o perspectivă estetizată asupra unei ideatici deosebit de profunde în planul Erosului, depăşind vulgaritatea frivolă a volumelor contemporane ce privesc actul erotic ca pe un simplu impuls freudian. D"™Annunzio transformă, precum un alchimist, iubirea într-o operaţie hermetică, o căutare a Absolutului ce îl poate şi distruge şi înălţa pe individ din simpla stare de muritor.

Scrisă de Horia Ciurtin