Autor: Neagu Djuvara
Rating:
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2008
143 pagini
ISBN: 978-973-50-2366-9

Încorsetaţi în detaliul cotidian, rareori suntem sensibili la interogaţiile evenimentelor în long durée. Cu greu ne putem da seama de modul cum miriadele faptelor noastre se vor amalgama peste veacuri şi milenii. Şi totuşi fiorul posterităţii ne îmboldeşte, fie şi ca o emoţie trecătoare, ca poză care să ne dea senzaţia că suntem mai importanţi decât în realitate în faţă semenilor.

Lucrarea aici recenzată, Războiul de şaptezeci şi şapte de ani şi premisele hegemoniei americane (1914-1991), nu este o carte şoc, nici măcar una eveniment. Pentru cititorul exersat în lecturile despre hegemonia americană care au tot apărut în ultimii ani, Războiul de şaptezeci şi şapte de ani poate să îi dezamăgească. Dar deşi nu se încadrează în categoriile de sus cartea profesorului Djuvara este o carte prilej. Ea ne poate trezi curiozitatea de a pătrunde în opera unuia dintre cei mai aristocratici şi prolifici autori români. Într-o naţiune care a dat mulţi istorici de seamă, filozofia istoriei rămâne încă o raritate. Ea este poate maximul care poate fi atins în domeniul istoriografiei. Aflată la graniţa dintre ştiinţă şi speculaţie, dintre concret şi profeţie, filozofia istorie pare să fie testul cu turnesol al întrebării: "Este istoria cu adevărat o ştiinţă?" Pentru că dacă răspunsul este afirmativ, atunci ea descrie legi ce ar permite prognosticul viitorului. Cum însă în acţiunea umană factorul individual creează infinite scenarii, predicţia este un pariu cu inteligenţa.

[Citeşte mai departe pe secţiunea de Ştiinţe umaniste şi religie]

Cel mai bun profesor de istorie

Sunt sigură că la baza pasiunii mele pentru istorie au stat şi profesorii de care am avut parte de-a lungul timpului. În gimnaziu, de exemplu, am avut-o profesoara pe doamna Turculeţ. Era tânără şi nemaipomenit de drăguţă şi pe lângă faptul că ne preda destul de sistematic cât să putem reţine (mai) toate informaţiile, făcea cu elevii care dădeau capacitatea la istorie şi ore suplimentare. Apoi la liceu l-am întâlnit pentru doar un an pe "Manea". "Domnul Manea" ar fi sunat prea gingaş pentru statura dar mai ales pentru tonele de istorie pe care le ştia, aşa că nu i-am spus niciodată astfel.

La 23 de ani l-am întâlnit pe Neagu Djuvara. Vorba-vine "l-am întâlnit", deşi, dacă citeşti O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, e ca şi cum ai asista la o lecţie de istorie. Neagu Djuvara e genul acela de profesor la lecţiile căruia nici nu-ţi trece prin gând să întârzii, da-ra-mi-te să lipseşti. E genul acela de profesor care te face să îi iubeşti materia.

Detaliile fac diferenţa

Lucrarea lui Neagu Djuvara are două mari avantaje. Primul este acela că este o transcriere a audiobook-ului cu acelaşi nume. Se păstrează astfel o parte însemnată a oralităţii inevitabile într-o înregistrare. Strategie sau nu, dar tocmai exprimări de genul "până la urmă, dacă ne gândim că...", "voi reveni imediat şi la Ţara Românească", "tratat despre care am vorbit şi mai devreme", "dar constant că n-am spus încă" sunt cele care "îndulcesc" tehnicitatea, să îi spunem, a cărţii.

Al doilea avantaj este acela că nu se pierde în detalii. Dacă într-un manual de istorie eşti bombardat cu ani, cu domnitoraşi mărunţi, cu reforme neaplicate, Neagu Djuvara cunoaşte foarte exact înţelesul cuvântului "scurtă": 259 de pagini de lucruri esenţiale pe care trebuie să le ştii despre istoria poporului tău, indiferent că vrei să emigrezi sau nu.

Ştiaţi că...

Am minţit. De fapt sunt trei mari avantaje. Al treilea este acela că înveţi lucruri şi permiteţi-mi o exprimare foarte neprofesionista, su-per-tari. Lucruri pe care nu ţi le spun la şcoală. Lucruri interesante, care nu se potrivesc cu "stilul academic", sau considerate detalii, dar din acelea neimportante.

De exemplu, ştiam că Mihai Viteazu a fost ban al Craiovei, dar nu ştiam că era cel mai înalt "grad" pe care îl putea avea un boier la vremea aceea. Ştiam că Al. Ioan Cuza fusese pârcălab de Galaţi, dar nu ni se spusese că asta însemna "comandant de cetate la graniţă". Am aflat că Teleorman vine de la deli orman, care în cumană înseamnă "pădure nebună", că guvernului turc i se spunea "Poarta Otomană" din cauza porţii frumos împodobite de la intrarea în Serai prin care nici măcar ambasadorii străini nu puteau trece fără învoire specială. Şi am mai aflat, printre altele, că numele Constantinopolului a devenit Istanbul din cauza ţăranilor greci stabiliţi în "ghetoul"grecesc Fanar; opriţi la porţile oraşului de către vameş şi întrebaţi unde merg, ei răspundeau în limba lor că merg în oraş: "Is tin pólin"- de unde s-a ajuns la Istanbul.

Domnul profesor se opreşte cu povestirea după conferinţa de la Ialta din 1945 şi instalarea regimului comunist. Ceea ce mi se pare o mişcare foarte înţeleaptă. Evită astfel discuţiile în contradictoriu pe care le generează de fiecare dată comunismul, discuţii care ar fi ştirbit din frumuseţea poveştii pe care a spus-o cu atâta măiestrie.

Raluca Alexe