- 2 martie 2009
- Silviu Man
Despre Eminescu şi Hasdeu
Autor: Mircea Eliade
Rating: 
Motto: "["] cele mai româneşti genii creatoare (un Cantemir, un Hasdeu, un Eminescu, un Iorga) s-au realizat tocmai prin asimilarea uneia sau a mai multor culturi europene. Geniul românesc - ca orice geniu etnic - se manifestă rezistând, opunându-se, alegând şi respingând." (M. Eliade)
În 1987 apărea la editura Junimea, într-o ediţie îngrijită de Mircea Handoca, o selecţie de texte ale lui Mircea Eliade despre Mihai Eminescu şi Bogdan Petriceicu Hasdeu. Cartea, nu mai mare de 130 de pagini, cuprinde articole şi studii publicate între 1933 şi 1985 şi este, credem, un extraordinar document de netrufie intelectuală.
Aplecarea necontenită a lui Eliade asupra celor doi pare stranie astăzi, în vremuri în care exerciţiul de admiraţie este echivalat cu legitimaţia de intrare într-o clică sau într-un grup de interese (la noi nu mai există "generaţii", coteria fiind forma principală de organizare culturală), iar polemica e înţeleasă ca declaraţie de război sau ca tentativă ilegitimă de afirmare publică "pe umerii altuia". Conştient de propria-i valoare, tânărul Eliade (şi cu atât mai mult bătrânul Eliade) nu a fost tentat vreun moment de a "deconstrui", de a nega valori sau a le minimaliza pentru a le putea eticheta şi, eventual, contraface. În loc să-l scormonească medico-legal după sifilis sau să analizeze cu mare atenţie părul de pe picioare al lui Eminescu, autorul preferă să-l înţeleagă prin prisma paradoxului:
«Poate că în această "coexistenţă a contrariilor" stă cheia cu care am putea descifra "enigma" lui Eminescu: faptul că acest "pesimist" în filozofia lui teoretică, era atât de "optimist" când interpreta istoria şi politica românească; faptul că acest "tradiţionalist" era însetat de culturile occidentale şi extrem-orientale; faptul că acest "conservator" a înfăptuit cea mai radicală "revoluţie" lingvistică, fundând în bună parte poetica română modernă şi contribuind, ca nimeni altul, la purificarea, însănătoşirea şi îmbogăţirea prozei literare şi didactice. Poate că această "coexistenţă a contrariilor" era cerută chiar de structura omului universal aşa cum tindea să-l întrupeze geniul lui Eminescu».
Eliade intuieşte (şi în lucrarea de faţă ne ajută şi pe noi să intuim) că o valoare culturală nu se poate recomanda ca autentică declarând război înaintaşilor în numele autonomiei, originalităţii, şi iconoclasmelor de tot felul.
(Citeşte mai departe pe secţiunea de Ştiinţe umaniste şi religie)
- 14 ianuarie 2008
- M. V. Simandan
Erotica mistica in Bengal
Autor: Mircea Eliade
Rating:
De câţiva ani de zile nu mai cumpăr cărţi din librării. În schimb, prefer să achiziţionez cărţi din anticariate, pieţi în aer liber şi standuri stradale. Motivele sunt pe cât se poate de practice. Datorită lipsei spaţiului din bibliotecă, după ce le-am citit, multe dintre cărţile cumpărate în Thailanda au ajuns înapoi la anticariate, unde le-am schimbat cu altele sau le-am vândut pentru o sumă infimă. Am trimis multe şi străinilor din puşcăriile thailandeze. Astfel, cu o carte nou-nouţă cumpărată în librarie pierdeam echivalentul valorii a două-trei cărţi dintr-un anticariat. :(
Puţine dintre cărţile citite au rămas în biblioteca mea din Thailanda. Am păstrat doar cărţile care aveau o valoare sentimentală dosebită, cărţi pe care aş dori să le recitesc la un moment dat în viaţa mea. Una dintre aceste cărţi este şi Erotica mistică în Bengal de Mircea Eliade pe care aş putea-o considera o carte minune. De ce? Pentru că am găsit-o printr-un miracol!
Pe la începutul anului 2006 mă aflam pe faimoasa Stradă Khao San din Bangkok pentru a schimba/vinde cărţile citite care s-au adunat prin toate colţurile garsonierei. M-am scăpat de ele cu greu, iar pentru că mai aveam destule pe care încă nu le citisem, nu mai doream să cumpăr altele. La ieşirea din anticariat, am observat pe jos o cutie cu cărţi (ceea ce mi s-a părut curios, pentru că thailadezii respectă cărţiile foarte mult, punându-le întotdeauna la un nivel mai ridicat decât pământul!) pe care scria "FREE". De obicei, în astfel de cutii se găsesc cărţi de care anticariatul vrea să se scape, fără nici o valoare vandabilă.
Mare mi-a fost surpiza când am găsit Erotica mistică în Bengal de Mircea Eliade printre cărţile gratuite! Cu toate că cele două coperţi au fost tăiate la toate cele patru colţuri (pentru a nu fi revândută aceluiaşi anticariat!), cartea era în stare buna. Probabil vreun turist român s-a descotorosit de ea la întoarcerea în România, nemaiavând loc în geamantanele ticsite cu cadouri şi suveniruri thailandeze.
(Înteresant de mentionat este faptul că Erotica mistică în Bengal nu era prima carte în limba română pe care am găsit-o la anticariatele din Strada Khao San. Cu mult timp în urmă, într-un gang transformat în anticariat, am vazut la vânzare o carte de aventuri comando publicată în România prin anii "™90. Nu am cumpărat-o. La vremea aceea aveam programată o întoarcere mai grabnică în patria mama!)
Am citit cu multă plăcare Erotica mistică în Bengal, o carte de eseuri, note şi însemnări scrise de Mircea Eliade în perioada 1928-1931, pe când se alfa la studii în India. Textele sunt structurate în trei părţi: I. India şi Occidentul, II. Studii de indianistică şi III. Pseudoindica. Majoritatea eseurilor publicate în acest volum sunt inedite, nefiind incluse în nici o altă ediţie publicată (până la cea de faţă din anul 1994) în ţară sau strainătate.
"India şi Occidentul" adună eseurile scrise înainte şi în primle luni petrecute de Eliade în Calcutta, unde a obţinut o bursă particulară pentru a studia limba sanscrită şi Yoga cu Surendranath Dasgupta. În "Studii de indianistică", autorul binecunoscutei Istorii a credinţelor şi ideiilor religoase (care mi-a fost bibliografie obligatorie în anii studenţiei), prezintă pe înţelesul tuturor conceptele filozofiei indiene. Partea care mi s-a părut cea mai interesantă a fost "Pseudoindica", ce cuprinde falsul jurnal de bord şi cel propriu-zis al călătoriei lui Eliade in India. Volumul se încheie cu corespondenţa intimă a autorului cu părinţii, din care cititorul află (poate cu stupoare) dificultăţiile financiare cărora Mircea Eliade a trebuit să le facă faţă pentru a-şi îndeplini visul de a deveni cel mai erudit orientalist din Europa.
Pe 5 august 1929, din Santiniketan, în Bengal, Eliade îi scria tatălui său astfel: "De altfel, în România nimeni nu e in stare să-mi aprecieze descoperirile la care lucrez." Peste 37 de ani, în 1966, Mircea Eliade devine cetăţean american dar, postmortem, este ales membru al Academiei Române.
In martie 2007, pentru a sărbătorii 100 de ani de la naşterea marelui scriitor, filozof si istoric al religiilor, echipa bookblog.ro a realizat Integrala de autor: Mircea Eliade. Lectură plăcută în continuare.
Scrisă de Mihnea Voicu Şimăndan
- 11 martie 2007
- Jen
Oceanografie
Autor: Mircea Eliade
Rating: 
S-a nimerit ca eu sa inchei integrala lui Mircea Eliade si se pare ca o voi face cu o carte despre care mie imi place sa cred ca e una dintre cele mai personale. Cred ca am mai mentionat ca apreciez foarte mult la o carte sinceritatea si autenticitatea provenita din faptul ca fiecare e unic si fiecare vede lumea in felul sau - de aici si slabiciunea pentru elementele autobiografice.
Oceanografie este o insiruire de articole despre existenta in aproape toate formele sale: de la intelegere la moda barbateasca, de la fericire la "a nu mai fi roman", de la scris la sex si lista poate continua.
Primul articol pe care l-am citit a fost, nu stiu exact de ce, despre femeile superioare :) Nu va faceti griji, Eliade s-a ocupat 3 pagini mai tarziu si de barbatii superiori! M-a prins imediat stilul sau simplu, direct, curat de a-si structura si argumenta ideile. Desi ceea ce spune el nu se poate incadra in banalitati sau truisme, Eliade nu trece, din fercire, nici in cealalta extrema cu presupunerile filozofice. Mie una mi-a vorbit exact pe limba mea, dand glas si forma literara multor idei si conceptii care zaceau in forma latenta prin capul meu. Pe tot parcursul cartii l-am aprobat de parca am fi avut un dialog in timp real. Mi-a placut foarte mult sa ma simt asa aproape de un autor, de scrierile lui cele mai sincere si, din nou o spun, personale.
Al doilea lucru care m-a frapat a fost longevitatea parerilor si observatiilor sale. Si astazi exista tineri carora le e rusine ca sunt romani, si azi fugim tot timpul, ignorand binefacerile unor momente de "plictiseala", si azi ne temem excesiv de ridicol si incercam totodata sa fim originali "cu orice pret".
Articolele sunt scurte si concise, le poti citi pe toate intr-o zi, sau le poti savura pe rand, prin tramvaie, paturi sau banci din parc.
Ii dau 5 stele pentru: "Singura justificare a unei existente este viata din ea, intensitatea, fertilitatea, adancimea ei. Bucuria, lumina, victoria, caritatea, depasirea, continua depasire, speranta - toate acestea sunt semne ca viata galgaie acolo plina si organizata. Apreciez un om, o gandire, o opera - dupa autenticitatea lor; adica dupa gradul de coincidenta existenta=creatie". Este nemaipomenit momentul in care iti gasesti "corespondentul literar" in lume. Acel om inzestrat cu mai mult talent decat tine, care reuseste sa exprime intr-un mod perfect ceea ce si tu gandesti, ceea ce si tu vrei sa spui, insa nu ai gasit cuvintele necesare. E ca si cum ti-ai gasit glasul, vocea. De asta ii multumesc lui Mircea Eliade si ii urez "La Multi Ani!".
O recenzie de: Anca Cristina
- 10 martie 2007
- Ioana Ristea
Noaptea de Sanziene
Autor: Mircea Eliade
Rating:
Halucinant de la început până la sfârşit, ultimul roman eliadesc înglobează toate temele utilizate de autor în scrierile sale fantastice şi lucrările de specialitate. Personajele se conturează, prind viaţă în noaptea de Sânziene (24 iunie) când cerurile se deschid ("pentru cei care ştiu să le privească"), când maleficul şi beneficul ating punctul culminant, când magia şi miracolele sunt mai mult decât oricând posibile.
Autorul reuşeşte să redea acţiunea printr-o perfectă abolire a timpului, discursul din prezent contopindu-se cu rememorări cu accente magice ale unor întâmplări trecute. De-abia acum îşi găsesc acestea înţelesul pentru personajele legate între ele de fire nevăzute ca într-o frescă balzaciană.
Timpul şi Istoria sunt, de altfel, motivele centrale ale acestui roman de idei, personajele principale (Viziru şi Biriş) purtând lungi conversaţii asupra lor: "Să scapi de Timp. Să ieşi din Timp. Priveşte bine în jurul d-tale: ţi se fac din toate părţile semne. Încrede-te în semne. Urmăreşte-le..."
Istoria însă, de care Viziru are fobie, "el care ar vrea ca toate lucrurile să rămână pe loc, aşa cum i se păreau lui că erau în paradisul copilăriei", nu cruţă pe nimeni! Prinşi în labirinturile lor personale, având senzaţia, pe alocuri, că trăiesc o viaţă străină şi plasate pe fundalul terifiant al războiului, personajele romanului reacţionează în maniera lor în faţa acestui flagel; efect magic are patima unuia dintre personaje (Gheorghe Vasile) de a strânge toate volumele din Biblioteca pentru Toţi - mărturie că omul este capabil de orice pentru a accede la ritmurile cosmice, de a se integra atemporalităţii; Viziru ajunge pe front, dar îşi pierde soţia şi copilul. Femeile Nopţii sunt ciudate, animate de forţe invizibile, adevărate preotese şi, în acelaşi timp, îngeri trimişi eroilor.
Fericirea personajelor principale, aspirând la nemurire, la tinereţe fără bătrâneţe, nu pare să fie mai mult decât un vis. De fapt, aceasta este şi impresia cititorului: că pluteşte prin decorurile eliadeşti, unde personajele se comportă confuz, cu elanuri care-i plasează deasupra contemporanilor lor, cu resurse infinit superioare, cu un destin care le confirmă posibilităţile.
Şi totuşi, Mircea Eliade a înfăţişat oameni vii, pe care poţi să-i simţi: ţi-e teamă de Viziru când începe să vorbească despre Timp şi tu nu înţelegi, întocmai ca Ileana, îl iubeşti, îl înţelegi şi, cu durere, te resemnezi, ca Ioana, refuzi să fii consolat ca filosoful Biriş, ţi-e teamă pentru cărţile tale şi le păzeşti asemenea lui Gheorghe Vasile. Şi resimţi şi senzaţia că lângă tine au loc miracole, că viaţa poate dobândi accente misterioase dacă ştii s-o contempli şi dacă îţi pui întrebările potrivite.
O recenzie de: Ioana Ristea
- 9 martie 2007
- Jen
Fragmentarium
Autor: Mircea Eliade
Rating:
O culegere de note si eseuri, Fragmentarium se plaseaza alaturi de Solilocvii si Oceanografie intr-o alta dimensiune a operei lui Eliade, cea a perioadei de inceput a studiului stiintific. Limbajul este usor diferit, spre riguros si exact, destul de vast, profund si cu referiri multiple in zone precum literatura, stiinta, religie sau spiritualitate. De ce fragmentarium? - pentru ca au o forma fragmentata si succinta, initial scopul lor fiind de a reprezenta niste note / schite ale unor idei care sa fie reluate si dezvoltate ulterior.
Este relativ dificil sa faci recenzie la o carte de eseuri, motiv pentru care o sa revolutionez ideea de recenzie si o sa prezint / povestesc trei dintre acestea exclusiv dintr-o abordare personala, care are si nu are legatura cu eseurile propriu zise - teama de necunoscut, o anumita libertate si somn.
Teama de necunoscut - sau frica in general - este umbra care ne insoteste de la nastere pina la moarte si poate si dupa. Ne poate fi inger si/sau demon, ne putem imprieteni cu ea si realiza calatoria vietii in armonie sau poate fi ghilotina ce ne atirna deasupra capului, care ne anihileaza miscarea naturala a vietii din interior. Frica este o reactie naturala, destul de primitiva, care survine si se manifesta deoarece sursele fricii noastre (persoane, lucruri, stari) "nu coincid si nici nu se potrivesc cu propria imagine pe care omul si-a facut-o despre sine". Orice stare noua, om sau lucru necunoscute devin periculoase nu neaparat pentru ca sunt necunoscute, ci pentru ca nu se pot incadra sau armoniza la "icoana" inchipuita de noi insine, nu se potrivesc cu structura mentala si valorile in concordanta cu care noi traim. De cele mai multe ori frica aduce cu sine un sentiment pregnant al mortii intrucit orice patrundere intr-o zona necunoscuta presupune o revolutie mentala, o moarte in sens figurat. Frica poate fi reactia de aparare la ceva nou sau altfel, un fel de sistem imunitar in plan mental. Sau manifestarea durerii de crestere a spiritului, sau propriile garduri interioare care ne fac sa raminem in structuri cunoscute.
Libertatea - una dintre cele mai dezbatute teme de-a lungul vremurilor. Oare libertate inseamna sa poti face ce vrei, cind vrei, sa dai drumul pornirilor asa cum se nasc ele? De-a lungul timpului ne-am cistigat o sumedenie de libertati din porniri si dorinte interioare sau dimpotriva exterioare - sa nu credem in Dumnezeu, sa gindim orice, sa spunem orice, sa facem orice. Toate acestea insa sunt mai degraba drepturi - drepturi cistigate sau pe care le revendicam lumii. Are insa acest tip de libertate vreo legatura cu libertatea noastra adevarata, cea interioara, sau este doar o libertate exterioara, automata? "A fi liber inseamna inainte de toate sa fi responsabil fata de tine insuti. Liber pe viata ta - adica orice act pe care il faci te angajeaza, trebuie sa dai socoteala de el ... un om liber este cu desavirsire liber atunci cind raspunde cu propria lui viata pentru oricare act pe care il savirseste. Nu poti fi liber daca nu esti responsabil". Libertate poate insemna si sa faci o alegere, chiar daca prin acea alegere anulezi o alta presupusa libertate, dar esti in congruenta cu tine insuti. Distanta dintre libertate si non-libertate este egala cu disponibilitatea noastra interioara si capacitatea de a ne asuma integral noi noua insine.
Somn - stare de veghe versus stare onirica. In lumea noastra, moderna, starea de non veghe presupune o irosire, o pierdere, iar asta este specific lumii occidentale. Exista culturi geometrice - ale oamenilor treji "care au o singura lume care le e comuna" si exista culturi istorice - ale oamenilor care dorm, cei "care privesc inlauntru". Heraclit spunea despre mistagogi ca "se comporta in starea de veghe ca oamenii adormiti" - lucru care ne povesteste despre faptul ca somnul nu inseamna inconstienta ci legatura cu o lume interioara, cu noi insine dincolo de aici, cu izvoarele vietii sau poate cu Dumnezeu. Somnul este reculegere, adunare si creatie, in care "viata nu se risipeste", ci alaturi de hibernare si extaz reprezinta experiente ale originilor. Somnul poate fi un vehicul, o stare ce faciliteaza accesul spre alte lumi decit cele pe care le cunoastem si se poate "dormi" si in stare de veghe, atita vreme cit se stabileste canalul de comunicare intre cele doua stari.
Eliade spunea "am visat intotdeauna un cititor nonconformist care sa nu se multumeasca numai cu lectura romanelor mele, ci sa isi pastreze curiozitatea intacta si pentru celelalte scrieri, mai putin facile, se-ntelege, dar poate tot atit de semnificative." Iar eu nu mai spun nimic, decit ca sunt idei in Fragmentarium care ne pot face sa vedem si sa gindim lumea out of the box.
O recenzie de: Dana
- 8 martie 2007
- Gabriel Adrian Mirea
Les trois graces
Autor: Mircea Eliade
Rating: 
Fascinaţia misterului. Modul cum întâmplările obişnuite pot deveni legendare sau miraje pentru căutătorii de comori. Simboluri care guvernează anumite vieţi - aceste fascinante trei graţii închipuite la greci drept zeităţile minore (Aglaia, Euphrosyne şi Thalia) ce o însoţeau pe Afrodita. Erau considerate personificări ale frumuseţii, şarmului şi prieteniei.
În scrierile sale, Eliade utilizează în mod obişnuit folosirea perspectivelor multiple, există mai multe planuri reale şi cel puţin unul cu caracter fantastic, în care regăsim o ipoteză sau ipostază halucinantă. În nuvela Les trois grâces unul dintre personaje, Frusina, redescoperă periodicitatea vieţii, alternanţa între tinereţe şi bătrâneţe, între vitalitate şi ofilire cu ajutorul unui ser magic.
Din informaţiile istoriei nuvelei, aflăm de un anume doctor Tătaru care ar fi descoperit în anii "™60 un ser eficace contra cancerului. Cum această boală s-a dovedit refractară tuturor încercărilor de elucidare a cercetătorilor - şi oare va putea fi vreodată eradicată? - în jurul ei se poate ţese o aură de mister şi de ipoteze stranii. Mircea Eliade a simţit aceste posibile implicaţii ale cancerului şi propune o teorie psihologică prin intermediul doctorului Tătaru.
În rai, s-ar părea, neoplasmul avea rol regenerator, întinerind periodic organismul. Comiterea păcatului originar ar fi dus la uitarea acestei funcţii de către neoplasm şi acum proliferarea acestui tip de celule duce la avarierea iremediabilă a organismului. Aici intervenea rolul doctorului Tătaru care descoperise un ser prin care realiza un proces de anamneză a celulelor de origine cancerigenă pentru a avea acces la funcţia originară. Autorităţile comuniste, la începutul anilor 60 i-au pus la dispoziţie un institut pentru cercetări preliminare, dar din motive necunoscute experimentul a fost oprit după trei săptămâni. Totuşi reuşise să vindece complet de cancer trei paciente bătrâne cu nume predestinate, Aglae, Frusinel (Euphrosyne) şi Italia (Thalia), dar tratamentul era încă incomplet. În următorii ani imperfecţiunile vor fi resimţite de cele trei femei prin faptul că întinereau odată cu venirea primăverii până la vârsta de 35 de ani, iar la începutul toamnei redeveneau babe de 70 de ani.
Frusinel, singura martoră care poate fi regăsită un deceniu mai târziu se dovedeşte în sezonul său de tinereţe o femeie uşoară care ajunge din greşeală să-şi ucidă binefăcătorul, astfel conturându-se în text motivul creaţiei care se întoarce împotriva creatorului. Această periodicitate a personajului Frusinei aduce fără îndoială aminte de Persefona, zeiţa recoltei la greci, care trăia jumătate de an pe pământ, iar cealaltă jumătate în Tartar, în calitate de soţie a lui Hades şi repeta acelaşi ciclu de întuneric şi lumină, de fertilitate abundentă şi sterilitate, de speranţă şi deznădejde, de viaţă şi moarte.
Aceste idei ale teoriei doctorului Aurelian Tătaru sunt reconstituite de către prietenul său, biologul Zalomit, un visător care şi-a pierdut mirajul pentru poezie odată cu publicarea unui unic volum, "Maculatele corole". Mircea Eliade utilizează tehnica naraţiunii "împreună cu", astfel încât aflăm date despre reconstituirea morţii lui Tătaru şi a cercetărilor sale asupra cancerului prin intermediul lui Zalomit. Structura nuvelei alternează în plan temporal trecutul experienţei lui Tătaru şi prezentul cercetărilor neoficiale ale lui Zalomit.
Autorităţile comuniste, cele care interziseră experienţele iniţiale acuzându-le de obscurantism, aflând că există preocupări similare în SUA şi Rusia, doresc acum să recupereze cercetările, însă prea târziu, fiindcă tocmai murise iniţiatorul lor. De aceea folosindu-se de mijloace poliţieneşti (microfonul ascuns, percheziţia, ancheta paralelă) vor căuta să-l spioneze pe Zalomit pentru a găsi indicii promiţătoare din care un alt cercetător să poată reconstitui serul magic.
Ce se întâmplă până la sfârşit, las ocazia cititorului să-şi dea seama, amintind însă ca momente narative interesante, zbânţuielile erotice neaşteptate ale Frusinei cea rea de muscă, confesiunile conspirative ale părintelui Calinic, dispariţia ultimei fiole cu elixirul magic.
Trebuie remarcată simetria începutului şi a finalului care plasează toate întâmplările sub semnul unui vis dificil astfel de izolat de elementele reale. Simbolul celor trei graţii pe de altă parte cuprinde o suită de semnificaţii care acoperă nu numai cele trei paciente neoplastice, cât şi trei colege din tinereţe ale lui Zalomit, poreclite Les trois grasses ori trei vile cochete din localitatea elveţiană Vevey.
La final, ţin să remarc asociaţia indirectă a personajelor care servesc comunismul cu un anume tip de ofiţeri fascişti, amatori de fineţuri, persoane aparent rafinate şi amatoare de artă de calitate. În această nuvelă avem un personaj similar în persoana anchetatorului Emanuel Albini, cititor de poezie, el însuşi un fost poet în adolescenţă şi implicat în cercetări misterioase. Acest procedeu a apropierii miliţienilor comunişti de zona misterului se regăseşte şi în alte nuvele eliadeşti (Pe Strada Mântuleasa ori Tinereţe fără de tinereţe de exemplu), dar trecerea pragului dincolo, în zona iniţierii le este refuzată datorită procedeelor barbare şi a convingerilor ateiste.
De altfel, însuşi Mircea Eliade caută să înlăture scepticismul cititorului contemporan prin înfăşurarea unor mituri eterne (căutarea tinereţii veşnice) în faldurile unor pseudodoctrine ştiinţifice, în raţionamente infailibile şi în descoperiri uluitoare. În fond scrierile lui Eliade corespund unei anumite nevoi a societăţii de azi de a regăsi misterul după ce a fost vânat cu îndârjire din toate zonele existenţei. Eliade sugerează în această problemă existenţa unui plan al realităţii în care lucrurile nu mai merg doar pe calea raţiunii, ci sunt acţionate de forţe inexplicabile pe care ştiinţa le defăimează azi sau le ignoră.
O recenzie de: Gabriel Adrian Mirea
- 7 martie 2007
- Cristina Teodorescu
Nunta in cer
Autor: Mircea Eliade
Rating:
Romanul Nunta in cer se apleaca asupra erosului si a eternului feminin, cuprinzand o incercare de evocare lucida a doua intamplari asemanatoare de iubire. Cu toate acestea, confesiunile celor 2 personaje nu conving cititorul ca sunt lucide, ci dimpotriva, manate de subiectivism si de trairi afective intense.
Andrei Mavrodin o cunoaste pe Ileana in casa unui arhitect, indragostindu-se imediat unul de celalalt. In ciuda dragostei dintre acestia, monotonia se instaleaza in cuplu, urmata de certuri pe probleme minore, ca mai apoi evadarile din Bucurestiul prafuit sa revitalizeze relatia de fiecare data. Cu toate acestea, ruptura completa dintre Mavrodin si Ileana se produce in momentul in care aceasta incearca sa ramana gravida si Andrei refuza sa devina tata. Celalalt cuplu, format din Barbu Hasnas si Lena se construieste in oglinda fata de cuplul Mavrodin-Ileana, intampinand aceleasi probleme de comunicare, de neintelegere reciproca in ciuda dragostei puternice dintre cele doua personaje. Divortul dintre Hasnas si Lena se produce tot din cauza unui copil, pe care de data aceasta Lena nu il doreste, in timp ce Hasnas il considera ca o modalitate de a salva o relatie care decazuse. Din confesiunile celor doi barbati reiese ca acestia au iubit aceeasi femeie insa in perioade diferite ale vietii acesteia.
Romanul este incarcat de simboluri mitologice, de la modul in care este perceputa Ileana de catre autor, cand o Euridice care il asteapta pe Mavrodin-Orfeu, un creator care sa o salveze, sa o ajute sa isi recupereze ipostaza muritoare, cea pamanteana, cand o muza pentru scriitorul care isi va trage esenta din muzica Ilenei. Daca Mavrodin doreste o iubire cereasca permanenta, Ileana doreste reintoarcerea pe pamant, o nunta care va rodi. Iubirea dintre Mavrodin-Ileana pare predestinata a fi intrerupta brusc in momentul in care acestia "cad" din cer, precum Lucifer ("Noi nu suntem o pereche din aceasta lume (...). Destinul nostru nu se implineste aici pe pamant. Noi ne-am cunoscut numai in dragoste. Dragostea e raiul nostru, dragostea fara fruct".) Ileana doreste sa isi recastige prin Mavrodin locul de femeie in aceasta lume, spatiu pe care l-a parasit in momentul in care nu a dorit un copil cu Hasnas.
In ciuda recenziilor satisfacatoare la adresa romanului Nunta in cer, consider ca Mircea Eliade a reusit sa creeze un roman despre imposibilitatea de a comunica in cuplu, un roman unde indragostitii nu sunt in stare sa se inteleaga unul pe altul si mai mult, au perspective diferite despre viata. Ileana (sau Lena) este o prezenta imposibil de imaginat tocmai pentru ca pare ireal construita, singurele momente cand o pot vedea fiind intamplarile banale. Mavrodat este intelectualul care se doreste sa fie un construct romantic, creatorul de viata si de lumi, cel care are nevoie de o muza si de o existenta in cer. Hasnas este mai realist prin incercarile sale de a salva casnicia cu Lena.
Mircea Eliade a creat o lume dramatica in Nunta in cer, descriind incercarea disperata a fiecarui individ de a-si gasi implinirea pe lume prin dragoste, cautarea frenetica a implinirii sufletesti prin intermediul femeii. Barbatii sunt incapabili sa inteleaga femeia in ciuda cautarii frenetice a acestora de a o gasi. La randul ei, femeia este cand o fiica risipitoare care nu doreste implinirea pe pamant, cand o Euridice doritoare sa se reintoarca pe pamant, sa isi dea un sens vietii ratate. Nunta in cer vorbeste pe limba indragostitilor care au fost raniti in dragoste, cei care cauta idealul feminin, si de aceea este bine apreciat de catre cititori. Cu toate acestea, la o a doua citire, involuntar ajung sa critic scriitura "puerila" a lui Eliade, tocmai prin incercarea acestuia de a crea o lume de neintelesi, de drame existentiale care s-ar putea sa nu existe. Ofer romanului 3 stelute pentru placerea de a reciti o poveste de dragoste neimplinita alaturi de trairile existentiale ale personajelor, dar si pentru ca personajele sunt construite empatic, fara o forma reala.
O recenzie de: Cristina Teodorescu (Woodisor)