Autor: José Frí¨ches
Rating:
Editura: All
[Cumpără cartea]

Viziunea critică

Un termen tare, cu care se mândresc o mulţime de literaţi, dar are suferă de un defect capital - este o viziune. O privire. Necesită un punct de observare şi acesta e cumva unic în permanenţă. Viziunea critică , în ciuda pretenţiilor sale obiective, este până la urmă imanentă şi depinde de poziţia adoptată. Iată două tipuri de ale căror surse nu sunt sigur. Pe de-o parte, au rezultat din observaţia directă. Pe de alta, anumiţi termeni i-am luat din critica literară - şi în acest sens recomand cartea lui Paul Cornea - Aproapele şi departele.

Lupta textuală de aproape

Un tip de critică provine dintr-o tehnică medicală care constă în introducerea unei sonde înzestrată cu o cameră video pentru a vedea detaliile care nu se pot vedea la radiografii din lăuntrul corpului. Criticul folosind o asemenea tehnică ajunge să vadă monstruos; punctul său de observaţie e foarte aproape şi ceea ce el transmite se afişează pe un ecran imens. Pe de altă parte, tehnica intrusului video o aplică şi scriitorul la rândul său. Se pare că o asemenea perspectivă este prezentă şi în roman (la personajul ziarist care tinde să fie în focul evenimentelor). Ne duce la marginea evenimentului, în acel loc care nu-i va schimba datele, ci numai perspectiva. Cu scriitorii de altfel suntem călători în timp: observăm evenimentul, dar nu avem voie să atingem decât acele lucruri care nu vor modifica istoria reală. Cu criticul suntem asemenea chirurgului. Observăm microscopic, dar facem şi incizii, curăţăm, coasem dacă mai e ceva de dres.

Lupta textuală de departe

Dar criticul au scriitorul văd numai de foarte aproape? O a doua tehnică provine din pletora de sporturi ce necesită forţă, precizie, ochi bun, ţintă. Este lupta de departe. Perspectiva face posibilă istoria unui ţinut sau a unui personaj. Teoretic între aceste două atitudini pendulează scriptorul, între aproapele cotidian, dar anistoric şi departele naratorial, care face posibilă povestea. În acest sens am putea declară că orice obiectivizare înseamnă depărtare de sine şi tinde spre istorie sau concept.

Cuplul naraţiune - descriere

Să aduc în această ecuaţie a aproapelui şi departelui din scriitură un alt dublet: naraţiunea şi descrierea. Mulţi necititori de cărţi dau o mulţime de bani în schimb pe reviste. Acestea par să fi ajuns specializate în reviste pentru femei şi reviste pentru bărbaţi. Primele sunt pline de descripţii ale corpurilor dar şi a acţiunilor ori modurilor de înfrumuseţare. Celelalte se centrează pe acţiune, suspans, au o miză imediată şi provocatoare de tensiuni. Dar sunt oare aceste moduri radical diferite, sunt două registre antagonice sexual şi în scriitură sau mai degrabă vorbim doar de două posibilităţi de realizare a unui discurs, una care caută ordinea lucrurilor şi modul cum poţi focaliza pe o anumită realitate, cealaltă care urmăreşte formele de schimbare ale unei realităţi sau ale realităţilor între ele. Statornicia şi potopul. Calmul şi furtuna. Nemişcarea sau vâjul- acestea sunt realităţi ce se văd de aproape. Există însă şi perspectiva de departe care aduce istoriile calmului şi ale furtunii. Un roman are un narator cu două poziţii diferenţiate - ochiul de la microscop care emite descripţii şi ochiul divinităţii textuale al cărei ecou sunt istoriile.

Episodul incendierii

Titlul volumul al doilea nu se justifică. Incendierea Palatului de Vară al împăraţilor chinezi. Efectiv, este adăugat acest episod la câţiva ani după ce acţiunile din roman sunt încheiate şi singura legătură cu conţinutul precedent e realizată prin intermediul unui ziarist sagace, personaj colportor de altfel, John Bowles. Este de fapt prilejul prin care autorul îşi exprimă supărarea faţă de barbaria dovedită de trupele engleze care au incendiat şi jefuit unul dintre cele mai de seamă monumente chinezeşti. Lipsa de respect şi dispreţul manifestat la adresa acestei civilizaţii străvechi îi transformase pe englezii colonialişti în nişte barbari oarecare. De altfel, este relevant cine mergea în China dintre englezi - în special misionarii şi cei poftitori de un câştig rapid prin orice mijloace. Mă rog, aş putea continua într-o diatrabă îndurerată de pierderea unui asemenea monument, aş putea face o mulţime de comentarii şi paralele referitoare la episoade asemănătoare din alte istorii, dar cum spuneam, pur şi simplu acest episod este redundant.

Câte cava despre personaje

De altfel acest al doilea volum ajunge să-şi încrucişeze tot mai puţin destinele diferitelor personaje active. Majoritatea îşi găsesc moartea, iar cele care scapă se estompează într-o fericire anonimă. Liantul celor mai mulţi eroi, Laura Clearstone îşi va cunoaşte împlinirea feminină după ce străbate nouă tărâmuri de suferinţă. De altfel, probabil o neglijenţă a autorului, Clearstone e adorată de Moonstone!!

Răscoala Taipingilor

Adevăratul episod al cărţii este legat de Răscoala Taipingilor din deceniul şase al secolului XIX-lea conduşi de Taiwanul Hong Xiuquan. Este o mişcare la origine religioasă, condusă după precepte vechitestamentare altoite pe budismul chinezesc şi care s-a transformat curând într-o mişcare socială de revoltă a sărăcimii. Amplitudinile sale par fenomenale din perspectiva europeană, având ca participanţi mai multe milioane de luptători. Mişcarea a încercat schimbarea regimului manciurian măcinat de corupţie (care dăduse împăraţi de trei secole); ideile promovate sunt parţial utopice, cu nuanţări socialiste , dar fără mari deosebiri între curtea regală oficială şi pletora de conducători a revoltaţilor care îşi dovedesc fariseismul şi duplicitatea încă din primele faze ale mişcării. Astfel, Tianwanul - ca mai târziu comunistul Mao - are un harem cu mai multe sute de femei, în schimb pedepseşte cu moartea orice contact sexual al supuşilor săi, obligaţi în campanii să stea în zone separate şi să respecte strict Decalogul. Este într-un fel o Cruciadă chinezească modernă, dar şi o încercare de găsire a unei forme de organizare mai dreaptă a societăţii.

Iţe de personaje

Să remarc şi faptul că multe dintre personajele importante asistă la diferitele etape ale aceste mişcări. Astfel Clearstone şi acrobata Iasomie Diafană sunt încă de la începutul mişcării, Joe, fratele Laurei, un personaj oligofren este folosit ca pretext de Tianwan pentru a-şi confirma poziţia de conducător. Ziaristului John Bowles i se permite să-şi bage nasul prin culisele mişcării şi bineînţeles va relata atât câteva dintre bătălii cât mai ales va accentua pe tensiunile interne şi pe rivalităţi. Alte personaje încearcă o afacere concurentă în domeniul opiului, intrând în domeniul spiritului veros şi criminal. Piatră de Lună, partenerul Laurei, vrea să se facă într-o vreme călugăr budist. Cu acest roman avem ocazia să ne perindăm prin diferite locaţii chinezeşti, la templu, într-un local de opiu, în Palatul împăratului sau într-un bordei ţărănesc.

Cartea musteşte de istorie şi exotism

Reţeta ei e în bună măsură clasică - alternarea pe mai multe planuri a acţiunii, tăiată în felii de viaţă semnificative. Pe alocuri se aude tonul unui Jules Verne explicativ. Sunt numeroase pagini de mistere: torturi, dedesubturi de afaceri, comportamente strigătoare la cer. Oraşele de la mijlocul secolului 19 prezintă contraste izbitoare, pe stradă sau pe ape se pot întâlni o mulţime de cadavre, suferinţa e o parte de neignorat a realităţii chinezeşti. Până la urmă romanul "Jaful din Palatul de Vară" are mai ales intenţii istorice, deşi perspectiva de aproape este aleasă ca privire narativă! Autorul valorifică orice oportunitate de subiectivizare conform proverbului chinezesc: o floare nu rămâne niciodată roşie o sută de zile la rând.

Autor:José Frí¨ches
Rating:
Editura: All

Titluri derutante

Dacă m-ar întreba cineva ce mai citesc, aş avea de ales între cele două titluri posibile ale romanului. Unul este general, Imperiul Lacrimilor pe care întrebătorul l-ar descifra ori drept cheia unei cărţi lacrimogene, din colecţia iubiri plicticoase, ori cheia unei posibile cărţi cu tendinţe socialiste ce urmăreşte să contureze în mod excesiv suferinţele umane. Dacă ar fi să fiu mai precis şi să-i zic doar de titlul primului volum Războiul opiului atunci ar crede acest volum fie unul de moravuri şi de demascare a vreunei reţele de droguri, fie unul de tip istoric cu cine ştie ce eveniment neinteresant. Aceste titluri prin urmare ar putea trimite la patru feluri de roman: romantic, naturalist, realist sau istoric. Poate până la urmă orice roman ascunde de fapt în el seminţele tuturor speciilor sale, totuşi una trebuie să fie predominantă, de aici începând stilul autorului.

Circuitul opiului

Cartea de faţă este un roman istoric indiscutabil. Perioada aleasă pentru reconstituire este cea a deceniului al cincilea din secolul XIX, atunci când China este copleşită de opiomani ce se puteau număra cu milioanele. Probabil că de la strategia Angliei de exploatare a Chinei să-i fi venit lui Marx ideea aia cu religia - opiul popoarelor. Care era tactica engleză comercială? Cum China exporta masive cantităţi de ceai, mătăsuri şi porţelănărie, negustorii au căutat o monedă de schimb foarte ieftină şi care să le aducă profituri ameţitoare. În fond, asta e strategia comercială perpetuată pînă azi, anume de a-l face pe producător să-şi vândă cât mai ieftin marfa, iar intermediarul şi vânzătorul final s-o dea cât mai scump. Să ne gândim că un kilogram de cafea costă în plantaţiile producătoare câţiva cenţi, iar în galantare ajunge la preţuri între 20-30 de dolari. Bun, pe acelaşi principiu au acţionat şi negustorii englezi care dădeau la schimb pentru preţioasele mărfuri chineze, opiu extras din India. Acesta la rândul său era preluat de intermediari chinezi care îi măreau conform aceleiaşi reguli comerciale preţul în mod înzecit.

Efecte opiacee

Tragediile din cauza acestui flagel se ţineau lanţ. Oameni care mureau de la supradoze ori de la calitatea îndoielnică, consumatori care îşi ruinau familia, pierdeau casele, deveneau muritori de foame, infractori, ucigaşi. Singurul lor lucru sfânt era opiul şi ar fi făcut orice pentru a şi-l procura, hm, atitudine obişnuită la drogaţii de azi. Mă gândesc că experienţa locală chinezească de acum două secole s-a întins ca pecinginea pe tot globul. Că drogul este doar una dintre formele de a-l sili pe individ să uite de principala sa calitate umană, gândirea şi că acestuia i s-ar putea adăuga privitul non-stop la televizor ori ascultatul muzicii cu volumul la maxim cât e vacanţa de lungă. Beţia, excursiile foarte costisitoare şi inutile, libertinajul în exces - ar putea fi şi acestea văzute ca forme de opiu. De ce să gândeşti ori să citeşti? Mai bine dă maneaua la blană, eventual în parcare să audă tot kilometrul de vecini din jur, nu scăpa nicio telenovelică fiindcă altfel Armando ajunge cine ştie tocmai în episodul ăla să zică un cuvânt decisiv, trage o beţie să te arăţi băiat de băiat şi tot aşa.

Impulsiuni socialiste

Intenţiile romanului sunt deseori moralizatoare şi evidente prin grija cu care sunt evidenţiate mai ales aspectele tragice ale Chinei abia ieşite din feudalitatea târzie. Există aproape tot reţetarul tristeţii: traficul de persoane, piraţii, dezastrele naturale - inundaţii ori furtuni tropicale, corupţia, crima în numele statului, clientelismul, rigiditatea şi îngâmfarea. Creştinismul este reprezentat doar de două figuri de misionari - un iezuit care încurajează relaţiile homosexuale şi un pastor baptist cu concepţii rigide şi mărginite. Evident, acestora le este opusă largheţea de vederi a taoismului căruia i se găsesc tot felul de apropieri cu creştinismul, ba chiar i se sugerează superioritatea.

Ce m-a interesat la acest roman?

De fapt a fost modul în care autorul a ştiut să realizeze o acţiune dinamică - şi într-adevăr cartea devine repede captivantă -, dar mai ales elementele personale, ingredientele reţetei proprii cu care a umplut un eveniment istoric. Şi aici remarc de departe numeroasele pasaje erotice în care nu e omisă aproape niciuna dintre formele de amor carnal, de altfel toate personajele sunt umanizate printr-o poveste de iubire cuprinzând obligatoriu şi scene de alcov. Şi că tot sunt aici să numesc câteva dintre personaje. Nash Stocklett o iubeşte pe Barbara Clearstone, căsătorită însă cu un vânzător falit de piane. Fiica sa Laura se va iubi tinereşte cu moştenitorul tronului Chinei, bastardul Piatră de Lună, acrobata Iasomie Diafană va cunoaşte extazul în compania Prinţului Tang, dar pe care-l va părăsi pentru un rebel care credea într-o formă rudimentară de socialism - chestia cu împărţitul loturilor în mod egal pentru toţi ţăranii, Jack Nigless, reprezentantul companiei engleze de opiu, se dovedeşte un înverşunat pederast şi e atras de un tânăr francez aventurier, mr. Vuibert.

Exotisme í  la Discovery

Un alt aspect imediat vizibil este sublinierea aspectelor exotice chineze. Începând de la mirosurile fetide şi dezgustătoare din suburbiile Shanghai-ului, continuând cu modul cum îşi omorau de mici fetiţele considerându-le o povară prea grea pentru familie, cum fetele erau transformate în prostituate de la vârste fragede sau cum băieţeii erau puşi la muncile cele mai umilitoare de la vârsta de 5 ani. Este schiţată o fantastă lipsă de umanitate. Felii din realitatea cea mai crudă chinezească ne sunt servite pe numeroase pagini. Oameni arestaţi fără motiv, corupţia generalizată, bunuri păstrate cu sfinţenie de generaţii care nu mai preţuiesc nici cât un castron de orez, alimente dubioase pentru gusturile europene - de pildă animale consumate de vii, şarpe dat prin usturoi, creier de maimuţă decapită pe loc, cotlete de şobolan. Este de fapt perspectiva unui ziarist care-şi umple articolul cu tot felul de lucruri aparent spectaculoase, dar banale oricărui om care a vizitat măcar o dată China.
Din acest punct de vedere, cred că Imperiul lacrimilor ar putea fi o carte de succes numai în ochii europenilor ori mai degrabă ai americanilor, prezentaţi în carte de altfel cu foarte mult respect. Este o perspectivă negativă în exces ca şi cum autorul ar balansa între două atitudini - pe de-o parte admiraţia pentru arta chinezească, inclusiv cea erotică, care a ajuns la un rafinament inegalabil, pe de alta dispreţul pentru organizarea societăţii chinezeşti care permite coexistenţa unui lux deşănţat alături de oameni lăsaţi să moară de foame. Oarecum peisajul acelei Chinei seamănă cu cel al României de dinaintea Unirii din 1859 aşa cum era descris de călătorii străini, de pildă de celebrul Richard Kunisch în cartea sa Bucuresti şi Stambul. Schiţe din Ungaria, România şi Turcia.

Fire narative

Primul volum nu are clar un caracter rotund. Se pare că destinele majorităţii personajelor vor fi urmărite şi în partea a doua Jaful de la Palatul de vară, pe care deocamdată nu am pus mâna. De altfel acţiunea presupune două fire: unul chinezesc, presupunând căutarea bastardului Floare de Lotus de către diferite grupări politice fie pentru a-l anihila, fie pentru a-l folosi ca o armă de şantaj, fie ca un simbol. Celălalt este de sorginte europeană şi constă în lupta la nivel microsocial pentru sau contra opiului. Din această perspectivă apar două clase de personaje - cele negative, partizane drogului, comiţând din lăcomie tot felul de lucruri abjecte şi cele pozitive - care de obicei suferă acţiunile rele ale ahtiaţilor. De altfel în funcţie de aceste două fire narative putem distinge personajele, altfel ele aparţin unei colectivităţi indistincte, o societate mandarinală amestecată cu ceva englezi, coruptă şi deschisă tuturor abuzurilor imaginabile. Să remarc în finalul primului volum şi prezenţa unei anumite tensiuni epice, deoarece prinţul tot nu a fost identificat, iar conflictele din jurul opiului încă nu s-au coagulat într-o acţiune hotărâtă.

Idei"idei

Ultimele observaţii legate de arta scriitorului sunt dedicate aspectelor textuale sau raţionale. Astfel, remarc la nivelul textului deseori inserţia unor proverbe de extracţie chinezească de genul Şarpele nu-şi schimbă năravul chiar dacă intră într-un tub de bambus, un maestru întrebat cum se simte răspunde azi pisică, mâine câine sau vorbind despre situaţia politică constată că odată cu eliminarea unui potentat, protejaţii săi se răspândesc rapid în anonimat: Când copacul se răstoarnă, maimuţele o iau la fugă.
În ceea ce priveşte zona ideatică, întâi constat că ne sunt înfăţişate o mulţime de informaţii despre religia tao, cum este proiectat corpul uman, împărţit în mai multe zone vitale în cadrul spiritului, al întocmirii lumii, al evoluţiei universului. Tao, Calea este văzută ca principiul coordonator fără de care nimic nu ar exista. Are însă simboluri vagi, nedesluşite şi necesită educaţie pentru a o putea înţelege. Răul, violenţa, mizeria s-ar datora numai oamenilor care nu au înţeles Tao. Mă gândeam aici că şi în definiţia creştină a lui Dumnezeu, se începe tot cu cuvântul Cale: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa, exclamă Domnul Isus Hristos. Există aici nevoia unei explicaţii pentru înţelegerea fenomenologiei lumii şi care diferă prin ideal - pentru taoişti importantă este înţelegerea Căii, pentru creştini importantă este finalitatea pentru care a existat un drum de parcurs şi anume contemplarea Divinităţii. E aici conflictul dintre existenţialişti şi ceilalţi filosofi. Existenţialiştii prin anularea finalităţii se dovedesc în acest sens taoiştii europeni. Într-altă parte se face o distincţie a oamenilor în funcţie de tao: există posibilitatea alegerii între simpla existenţă, definită de verbul a fi şi dorinţa arzătoare, definită de verbul a avea, iar cele două perspective care se deschid aici sunt incompatibile. "Cu cât ai, cu atât doreşti mai mult" a fi înseamnă şi a renunţa la lucruri, pentru a fi mai liber în privinţa faptelor şi gesturilor proprii". Societatea noastră de consum a ales verbul a avea cu toate lăcomiile şi jinduirile adiacente.
La sfârşit, aş mai menţiona o idee interesantă care ar putea circula şi pe bloguri ar fi crearea când şi când a unor dosare despre un eveniment cu poze, editoriale, interviuri, interpretări, predicţii. În trecut, acestea erau reţete pentru creşterea tirajului unor reviste ajunse în impas financiar. De asemenea e recomandabilă şi o vizită la Pagoda Iluminării din oraşul Canton care este celebră mai ales pentru o sală imensă în care este zugrăvit infernul budist: trupuri purulente, pe cale să fie înghiţite de şerpi, guri cu limbi de şarpe gata să muşte sânii păcătoaselor, zeiţe care se îndoapă cu diferite membre umane, cocoaşe de pitici, solzi de monştri. Un amestec de Dante cu mânăstirea Voroneţ.

Ceva de genu"™

Scrisă de Gabriel Adrian Mirea