Titlu: Revoluţia franceză
Autor: Max Gallo
Rating:
Editura: ALL
Anul aparitiei: 2010
Traducere: Rodica Fratila
Numar pagini: vol. I - 424
ISBN: 978-973-724-279-2

De-a lungul istoriei, sunt evenimente pe care imaginarul colectiv, adesea bine alimentat ideologic, le priveşte ca pe nişte întâmplări glorioase, care însemnează drumul lung al istoriei universală cu o pecete a slavei pe care nimeni şi nimic nu pare să o poată îndepărta. Viaţa şi moartea lui Che Guevara, trecerea Rubiconului, campaniile SUA în Irak sau Afganistan, înfrângerea de la Waterloo, revoluţia bolşevică şi revoluţia franceză sunt astfel de happening-uri pentru care mulţi cred că merită să se facă filme, să se compună cântece şi poezii şi, în cazul lui Max Gallo, să se scrie cărţi.

Când vine vorba de revoluţia franceză, imaginaţia o ia razna pe nesimţite. Omul obişnuit, a cărui cultură istorică se suprapune până la confuzie cu suma documentarelor de pe Discovery, va exulta, închipuindu-şi cum zeci de mii de oameni nemaipomenit de buni - dar ce zic, un fel de sfinţi civici - au reuşit să scape de blestemul regalităţii, întrupat în Ludovic al XVI-lea şi Maria Antoaneta, ca să pune bazele unei lumi mai drepte, mai bune, mai curate, mai isteţe, pe care trebuie să fii de-a dreptul nebun să o refuzi. Nu mai contează că în atât de faimoasa Bastilie (ah, "ororile de la Bastilia" - p. 88), la data de 14 iulie 1789, să tot fi fost vreo " şapte prizonieri (semn evident al tiraniei absolute a lui Ludovic). Nu mai contează că în numele lui "libertate, egalitate, fraternitate" au avut loc adevărate măceluri - şi că numărul închisorilor s-a mărit de patru ori, urmând principiul enunţat mai din vreme de Diderot, (un alt heruvim al toleranţei), conform căruia "omenirea nu se va fi eliberat până când ultimul rege nu va fi spânzurat cu măruntaiele celui din urmă popă."

Cel puţin în privinţa acestui prim volum din romanul Revoluţia franceză, numit Poporul şi regele, Max Gallo nu se desparte de metoda lui, despre care am vorbit atunci când am analizat romanul său despre Ludovic al XIV-lea: acelaşi fel supersonic de a relata faptele, aceeaşi senzaţie că el ar fi în stare să scrie un roman-fluviu despre întreaga istorie a Franţei, de la gali şi până la eliminarea naţionalei de fotbal din grupele Campionatului Mondial. Şi, cum să nu, acelaşi parfum al discursului (atât de franţuzesc, încât, chiar dacă nu ai şti numele şi ţara de baştină ale autorului, tot ai fi sigur că opera a fost scrisă cu pana de gâscă şi cu un pahar de vin pe biroul de lucru). Şi să nu uităm - aceeaşi obsesie pentru viaţa sexuală a monarhilor.

Prin ochelarii lui Gallo, Ludovic al XVI-lea se vede ciuntit, strâmb, un rege imbecil, trufaş, slab şi stângaci, un fel de emo-king impotent (numai dintr-un respect pentru pudoarea cititorului care se aşteaptă să găsească aici un roman cu crinoline nu citez din suculentele detalii în cu care ne răsfaţă autorul); într-un cuvânt, un rege atât de bleg încât nu merită altă soartă decât ghilotina. Prin ochelarii lui Gallo, regalitatea e atât de omenească încât merită să dispară - perversă, intrigantă, alaiul regal nu are în roman nimic din fărâma de dumnezeire pe care trebuie că ar fi avut-o până să se nască socialismul de la care şi monsieur Max Gallo se revendică. În loc de operă ca oglindă cât mai fidelă a unei realităţi istorice, lui Gallo i-a ieşit un portret-caricatură ceva mai fin conturat decât cele prin care comuniştii ruşi batjocoreau ţarul şi burghezia.

Nu, în mod sigur revoluţia franceză nu a însemnat garanţia unei vieţi mai bune. Mai mult decât atât, a fost preludiul uneia celei mai criminale fapte istorice ale secolului al XX-lea - revoluţia bolşevică. Puţini ştiu că, în vreme ce pe străzi plutea aerul unei noi ere, dominate de "raţiune" şi "egalitate", un copil de nici 10 ani era cobaiul primei reeducări din istorie, orchestrate tocmai de cei care cereau "raţiune" şi "egalitate". Numele lui era Ludovic al XVII-lea sau Delfinul, fiul lui Ludovic al XVI-lea şi al Mariei Antoaneta, urmaş la tronul Franţei. Nu-mi rămâne decât să citez o despre acest episod, aşa cum este el analizat de cineva cu o mai mare autoritate în domeniu - istoricul Mircea Platon. Mie nu-mi rămâne decât să sper că adevărul istoric va putea să iasă vreodată la iveală dintre maldărele de documentare făcute pe genunchi şi difuzate la televizor şi din vrafurile de cărţi scrise adesea prea puţin din drag pentru literatură.

"Copilul era obligat să cînte cîntece revoluţionare, La Marseillase şi La Carmagnole, cu voce tare, ca să-l audă gărzile. A fost învăţat să-şi înjure familia, aristocraţia şi să hulească. A fost forţat să bea şi în cele din urmă s-a deprins cu băutura. Au fost aduse prostituate şi a fost forţat să se culce cu ele. S-a molipsit de boli venerice. Suferea de diaree continuă. Hébert îl ameninţa constant cu ghilotina, provocîndu-i bietului copil frecvente leşinuri. În cele din urmă, l-au pus să semneze o declaraţie prin care recunoştea că mama sa îl învăţase să se masturbeze şi că s-a culcat cu ea. L-au luat şi l-au pus să repete aceste lucruri în faţa mamei şi a mătuşii sale şi mărturia lui a fost folosită la procesul în urma căruia Regina a fost condamnată la moarte."

Articolul despre Reeducarea Delfinului, din Convorbiri literare, se încheie astfel:

"A adus Revoluţia franceză libertatea, egalitatea şi fraternitatea între oameni? Nu ştiu. Ceea ce ştiu e că, printre altele, a adus reeducarea. Profanări de biserici s-au mai văzut în epoca Reformei; asasinarea regelui, în lovituri de palat; masacre, în războaie civile. Dar înjosirea sistematică, pîngărirea minuţioasă a chipului lui Dumnezeu din om, nu s-a mai văzut. Inchiziţia şi alte instituţii asemănătoare te torturau ca să scoată de la tine o mărturisire şi apoi te ucideau sau te lăsau în plata Domnului, după ce abjurai rătăcirea. Nimeni însă, pînă la Revolutia Franceză, nu a căutat să pervertească omul. E prima dată în istorie cînd găsim această intenţie pusă în aplicare cu metodă, vreme de luni de zile, şi încă asupra unui copil. Acolo, în inima Parisului, nu în îngheţata Rusie, s-a născut fenomenul Piteşti. Nu e vorba de libertate, egalitate, fraternitate. Nu e vorba de meritele democraţiei atee. Nu e vorba de sîngeroasele gratii ale lui Nero sau de milităroasele stîngăcii ale unui dictator nătîng. Sau de lăcomia unui fanariot. Nu e vorba de lucruri rele. Ci de abolirea binelui. De întunecarea diferenţei dintre victimă si călău".

Titlu: Ludovic al XIV-lea
Rating:
Editura: ALL
Anul aparitiei: 2009
Traducere: Irina-Margareta Nistor
Numar pagini: vol. I - 416 pagini + vol. II - 360
ISBN: 973-724-120-7

În trecut, adesea, portretizarea unei personalităţi istorice însemna înşirarea a zeci de epitete umflate fără măsură, discernământ şi, nu rar, fără talent. Se lua personalitatea şi se trântea bine prin toate lăudările posibile, de o smulgea de pe pământul din care am fost cu toţii făcuţi şi arunca undeva sus de tot, în stratosferă, unde nu mai ajungea nimeni să o vadă în carne şi oase. Grea de majuscule şi trăznind a parfumuri gongorice, imaginea celui descris devenea un ideal de neatins, neomenesc.

La vremuri noi, însă, obiceiuri noi. Nu am tăiat istoria de pe lista domeniilor de interes, însă am transformat-o, pe calea cea mai la modă - a demitizării - într-o galerie de personaje cărora li se refuză gloria sau blamul postume, personaje pe care nu le mai împopoţonăm cu epitete, ci le adaptăm privirii noastre. Dacă mulţi din cronicarii trecutului proiectau regii într-un rai al lor, cronicarii de acum îi iau de grumaz, îi aruncă de pe tron, îi dezbracă de toată purpura şi de nestemate şi îi îndeasă în hainele strâmte ideologiei contemporane. Printr-un efect ciudat, cel portretizat ajunge să fie el însuşi portretul ideilor şi obsesiilor unei epocii ce i-a urmat. Nu ne mai interesează aureola de suprapământean, dar nici nu ne oprim la omul viu, în carne şi oase şi, eventual - ambiguu fie spus - potenţial spiritual. Ca urmare, scobim după aventuri amoroase, după senzaţional, după intrigi, de parcă istoria nu ar fi decât un preludiu milenar al tabloidului. Din Eroul măreţ şi eteric ne-a rămas, un Supererou musculos şi/sau afemeiat. Patologia înlocuieşte mitologia.

Cele două perspective, aparent atât de radical diferite sunt născute din aceeaşi materie primă - fascinaţia. Fascinaţie care îmi pare a fi, de altfel, motorul oricărei încercări de a scrie roman istoric. Fascinaţie care vine musai mână în mână cu cheful de a povesti şi de a face din istorie un teren de joc în care autorul ţine cu ce echipă vrea. Fascinaţie care se învecinează şi cu luciditatea, dar şi cu delirurile cu pretext literar - numai de autor depinde în ce barcă preferă să vâslească.

Problema mai spinoasă este însă aceea că, la adăpostul literaturii, poţi scrie orice şi oricum. Specia romanului istoric te scuteşte de multe responsabilităţi - ai dreptul să fii inexact sau să exagerezi, pentru că eşti romancier, dar ai dreptul să scrii prost, fiindcă eşti istoric ş.a.m.d. Dacă mâine s-ar publica o ficţiune despre viaţa erotică a Maicii Tereza, în apărarea autorului ar sări îndată zeci de avocaţi ad-hoc, care ar invoca, cu ton sacerdotal, o banală "axiomă" - "E ficţiune. Deci e voie". Atât. Nici un argument. Nici o nuanţare. Nici un semn de întrebare, oricât de mic. Numai Principiul Independenţei Literaturii şi Dreptului de Liberă Exprimare. Dar să nu ne adâncim acum prea mult în această problemă.

Max Gallo are din plin acest combustibil care spuneam că este fascinaţia. Spartacus, Napoleon I, Caterina de Medici sunt numai câteva dintre care, cleios fie spus, Gallo "le-a dat viaţă". Iar fascinaţiei sale i se suprapune, într-un fel derutant, o scriitură în viteză, cu fraze iuţi şi scurte, mitraliate la timpul prezent pentru a puncta la capitolul autenticitate. Altminteri, să fi citit cartea fără să fi ştiut nimic despre autor, aş fi ghicit din prima că e francez: inconfundabil tonul de logoree academică, mândră de sine, rafinată şi indiscretă. E drept că nici Ludovic al XIV-lea nu e chiar o figură oarecare...

Apropo de scriitura în viteză pe care o practică, aceasta are un mare dezavantaj: nu-i permite să zăbovească nicăieri pe parcursul descrierii unei vieţi fastuoase, lungi de aproape 80 de ani, concentrată în două volume format mic. Neoprindu-se niciunde ca să privească puţin peisajul pe care el însuşi l-a creat, autorul reuşeşte să nu ne spună mai nimic despre resorturile interioare ale personajului său central. Nu îl interesează mecanismul motivaţiilor, ci directeţea gesturilor. Iar când e vorba de gesturi, le narează cu un chef greu de descris - mai ales pe cele erotice. Amatorii de pornografii în haine (sau, mă rog, fără haine) de epocă pot să stea însă liniştiţi - Gallo nu ţine deloc să descrie, cu precizie ştiinţifică, toate gemetele din odăile regale. Mai degrabă relatează scurt (e drept, cu imensă plăcere), ca şi cum ar fi văzut câte ceva în treacăt, privind ca din întâmplare prin gaura cheii: "Era fecioară, a trebuit să o brutalizeze".

O altă consecinţă a vitezei de relatare care sare limita legală e că precizia lasă de dorit. Ca urmare, sensul poveştii mai sare din când în când de pe şine. De exemplu, o bătălie - prilej incitant de joc literar pentru majoritatea romancierilor de seama lui Gallo - poate fi rezumată strâmb, în fraze dubioase precum : "Asediază oraşul Moret, ca să le arate doamnelor ce-l însoţesc cum se cucereşte un loc" sau "Războiul este sursa cea mai importantă de victorie a unui rege".

Şi pentru că în toate trebuie să existe şi o parte bună, după 800 de pagini de galop ce se încheie cu o moarte í  la carte, de cangrenă, cu tot cu glorie şi preot, încerci, pe măsură ce ajungi la un puls normal, o senzaţie stranie, de "cât de repede se duc toate". Sau, pentru cei nesecularizaţi, de "şi aceasta-i deşertăciune şi nevoinţă rea"... Senzaţie rarisimă, pentru care merită, din când în când, să citeşti şi câte un roman istoric.