Titlu: Anomalii
Autor: Joey Goebel
Rating:
Editura: Humanitas fiction
Anul aparitiei: 2008
Traducere: Ariadna Gradinaru
Numar pagini: 231
ISBN: 978-973-689-218-9

Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, doar astăzi şi doar pentru scurt timp aveţi privilegiul de a urmări trupa de power-pop new wave heavy metal punk rock Anomalii. Pregătiţi-vă pentru un concert care vă va schimba viaţa (sau nu)! Înainte să lăsăm muzica să vorbească vă prezentăm componenţa:

La tobe – Aurora – „O bombă sexy, fostă stripteuză şi satanistă, imobilizată într-un scaun cu rotile”.

La chitară ritm – Ember – „o fetiţă de 8 ani care visează apocalipse sângeroase, orchestrate chiar de ea”.

La chitară solo – Opal – „nimfomana de 80 de ani, supranumita Nevăstuica urlătoare”.

La clape – Ray – „un irakian îndrăgostit de America, după ce a luptat în Războiul din Golf”.

Ultimul, dar nu şi cel din urmă, la voce, mastermind-ul trupei – Luster – „un negru filosof şi poet de ghetou, care se visează star rock”.

Proza din volumul de debut al lui Joey Goebel este asemenea unei piese de punk: scurtă, zgomotoasă, fără înflorituri stilistice, având tentă rebelă şi un mesaj de transmis. Unora li s-ar putea părea că e mult zgomot pentru nimic, în timp ce alţii vor aprecia avântul tineresc, naiv dar sincer al muzicienilor.

Membrii trupei au două lucruri esenţiale în comun: sunt văzuţi ca nişte ciudaţi (freakşi), paria ai societăţii de către restul oamenilor şi toţi sunt revoltaţi de stereotipurile umblătoare. Însă, în revolta lor protagoniştii devin ei înșişi stereotipuri – cu toată ura şi veninul pe care îl varsă la toate ocaziile aceştia au aceleaşi tabieturi sociale ca şi „umanoizii” pe care îi detestă: merg prin baruri, se joacă sau se uită la TV (chipurile pentru a critica imbecilităţile debitate acolo).

Intenţionat sau nu, săgeţi sunt trimise şi către industria muzicală, Aurora descriind trupa în modul următor: „Nici nu ştiu cu ce trupe ne-am putea compara sau cum s-ar putea chema stilul nostru de muzică. ” „sincer cred că noi sfidăm orice clasificare”, iar despre muzica lor că este „energică şi aspră, melodioasă, dar grea, înduioşătoare, dar dură, dulce, dar greţoasă”. În acelaşi stil casele de discuri promovează agresiv imaginea trupelor în detrimentul muzicii, iar orice trupă cu 2 albume devine „legendă”, „inovatoare”, „kings of (something)” sau creatoare a unui nou gen deși reciclarea e religia dominantă.

Printre rânduri se poate citi autoironia lui Goebel (acesta fiind membru într-o trupă de punk rock înainte de a se orienta către scris – trupa care nu a avut deloc success în pofida strădaniei membrilor) şi parcă îl auzi spunând „a fost doar o fază” asemeni Aurorei care îşi neaga apartenenţa la satanism în acelaşi mod. Personajele sunt totuşi pitoreşti, unele împinse puternic către extrem – Ember urăşte fără discriminare pe toată lumea, însă atunci când este împreună cu ceilalţi colegi de trupă are nevoie de poveşti pentru a putea adormi. Poveştile nu sunt despre cenuşărese, albe ca zăpada sau creaturi magice ci despre prietenii săi – cum altfel ai putea afla că o „artistă scenică” îşi organizează un spectacol cu influenţe din Infernul lui Dante într-un club de striptease pentru a critica desfrânarea?

Deşi comparaţiile cu Palahniuk sunt destule de dese, axându-se pe asemănarea dintre stiluri, personal nu sunt foarte încântat de această abordare de tip SMS – propoziţii extrem de scurte, descrierile aproape că lipsesc. Deşi cartea nu e deloc rea pentru un debut (are chiar câteva sclipiri pe alocuri alături de câteva poante haioase), aş critica în primul rând intenţia lui Goebel de a crea doar stereotipuri – unele personaje sunt foarte superficiale – de la negrii traficanţi de droguri la şefii slinoşi.

Interesantă încercarea de a schimba constant perspectiva narativă între personaje – nu numai cele cinci principale ci şi tot soiul de personaje secundare sau episodice – acelaşi eveniment văzut prin ochi diferiţi. Pe alocuri aceasta devine prea bruscă şi ameţitoare – tot sari din corpul unui personaj în corpul altuia până când ajungi să ameţeşti şi te întrebi „de cine era vorba acum?” Un lucru bun în acest context este că sunt foarte scurte capitolele.

Cartea nu m-a prins de la început, însă se parcurge uşor, unele fraze sunt absolut delicioase şi acum sunt convins că voi încerca şi celelate volume ale lui Goebel: „Singur, dansez cu mişcări care probabil par ridicole pe o muzică pe care numai eu o aud.”

Titlu: Torturaţi-l pe artist
Autor: Joey Goebel
Rating:
Editura: Humanitas
Anul aparitiei: 2007
Traducere: Irina Horea
Numar pagini: 338
ISBN: 978-973-689-132-8

(ediţia în limba engleză)
Arta este revolta omului împotriva sorţii. André Malraux

Gauguin, Van Gogh, Michelangelo, Poe, Balzac, Fitzgerald. Doar câteva din numele mari ale artei. Ce au în comun în afara talentului? Suferinţa, tortura la care au fost supuşi de soarta de-a lungul vieţii.

Miza de la care porneşte romanul este aceea că dacă toţi artiştii au fost nefericiţi, de ce să nu contribuim la crearea artei, intervenind şi sporind cantitatea de suferinţă la care e supus artistul? Astfel că în America imaginată de Joey Goebel apare societatea Noua Renaştere: un serviciu de impresariat în care în primă instanţă artistul e torturat pentru ca apoi să-i fie vândute operele la Hollywood. Ideea generală a cărţii e de a prezenta ororile la care îl supune Harlan Eiffler pe Vincent Spinetti, pentru a-l face emblema societăţii în cauză, evoluţia sa pe drumul creaţiei şi rezultatele pe care le are experimentul la care e supus.

Ideile, jocul de-a Dumnezeu la care se aventurează Noua Renaştere dar şi sângele rece cu care sunt înfăptuite toate nedreptăţile la care e supus Vincent pentru a ajunge cunoscut, oferă o imagine sumbră asupra vieţii tuturor celor implicaţi. Avem în faţa ochilor atât condamnarea căreia omul i se supune din voinţă proprie, dar şi condamnarea la care este supus din voinţa altora.

Cu acelaşi sânge rece este prezentat şi declinul a ceea ce înseamnă artă în timpul contemporan, într-un regat al kitsch-ului şi al comercializării facile. Orice stimulează nevoile omului, dar cele pe care le găsim la baza piramidei lui Maslow, trebuie exploatat pentru a obţine un câştig cât mai mare. De aceea în Noua Renaştere lucrurile trebuie să stea diferit, să se ofere mai mult decât o artă produsă în serie. Însă se dovedeşte că nu este atât de simplu.

Cu incredibil de mult cinism şi într-un mod cât se poate de direct, Joey Goebel aduce în faţa cititorului un manifest-previziune pentru că, pe măsură ce te apropii de finalul cărţii, nu poţi să nu te întrebi cum ar fi dacă ar avea dreptate. Dacă ar exista un astfel de Frate Cel Mare, care să determine unor "aleşi" o suferinţă mai mare decât cea firească, ce ar fi dezvoltat organic trăirea artistică. Problematica este aceea a limitelor pe care îţi e permis să ţi le asumi, indiferent de scopul pe care îl ai, căci altfel tendinţa este aceea de a forma o dictatură. Fericirea nu poate fi decât cu greu atinsă, iar atunci este cu atât mai damnabil să refuzi încercarea cuiva de a o atinge, cu scopul de a lăsa ceva important omenirii. Societatea prezentă în care uită de cursul firesc al lucrurilor. Dacă pentru Nietzsche "ceea ce nu te omoară te face mai puternic", pentru personajele lui Joey Goebel ceea ce nu te omoară te face să-ţi doreşti să mori.

Previziunile sale lasă un gust amar nu numai din cauza ipotezei formulate, ci şi din cauza plauzibilului. Nu este doar fantezie în ceea ce e scris, iar puterea de a schimba ceva aparţine celor ştiu cum să se împotrivească mersului general al lucrurilor, fără a deveni ei înşişi torţionarii celor de dinainte. Torturaţi-l pe artist trage aşadar semnalul de alarmă şi lasă înclinarea balanţei în mâinile noastre.

Te asteaptam in weekend (8- 9 octombrie) la Tic Toc - targul de carte pentru parinti si copii




Impartaseste-ti ideile cu intreaga lume! Daca ai ceva de spus, trebuie sa ai Blogway acum.





www.bookblog.ro este licenţiat printr-o Licenţă Creative Commons Atribuire-Necomercial-Fără Opere Derivate 3.0 România.
Bazată pe opera disponibilă la bookblog.ro.
Preluarea textelor se face DOAR cu citarea sursei. La sfarsitul fiecarei preluari de text trebuie sa existe un link catre acest blog.

]]>