Preambul la o recenzie ratată

Cosmos-ul lui Witold Gomobrowicz e mai lesne de explorat cu mintea dacă, în prealabil, ne punem la punct cu minime detalii biografice referitoare la polonezul acesta rătăcitor. Aşadar, vă invit să descoperiţi pe cont propriu ce altceva a mai făptuit şi pătimit controversatul autor până să scrie cartea pe care mă voi strădui (în zadar, sunt conştient!) să o autopsiez în rândurile de faţă. Este vorba de un text literar care-şi sprijină îndrăzneala, cu bună ştiinţă, pe umerii viguroşi ai operei lui W.G. de până la acea dată. Nu este un "cântec de lebădă", ci un fel de muzică surdă a vieţii, un geamăt intern, incoerent care l-a însoţit, se pare, toată existenţa şi a aşteptat "cel mai potrivit moment" pentru a se putea face auzit.

Estetic vorbind, W. Gombrowicz era deja consacrat la data apariţiei acestui "tratat despre dezintegrare". Potenţialul risc de a fi întâmpinat cu neînţelegere, hulit cu superficialitate, chiar respins pentru stranietatea suprarealistă a scriiturii l-ar fi putut primi cu o anumită împăcare; opera fusese scrisă.

Anchetă asupra unui caz de haos

Doi tineri polonezi decid să se refugieze la ţară, într-o mică pensiune - afacere de familie, departe de agitaţia alienantă a marelui oraş, în căutarea liniştii şi relaxării. Nimeresc, însă, prost. Familia gazdă se dovedeşte a fi căzut pradă, cu mult înainte de momentul cazării celor doi, unor stranii şi insolvabile neînţelegeri, în vâltoarea cărora tinerii călători sunt, şi ei, repede prinşi; apare şi un cadavru, deci tot tacâmul psihologico-poliţienesc. Un policier, totuşi, înşelător şi coşmaresc, în care probele colectate întru sperata deconspirare a făptaşului servesc şi de psihoverdict pentru disoluţia sufletească a celui care le colectează. Fiecare pas făcut în direcţia adevărului dezlănţuie noi efecte haotice, care ne îndepărtează de un nădăjduit şi eliberator deznodământ.

Discutând cu un prieten despre Cosmos, am desprins noi, intuitiv, concluzia că "metoda" de cercetare a Haosului (ascuns sub rânduiala de comun acord numită realitate), folosită de protagonistul Witold, detectiv autoproclamat, e una de natură a dematerializa semnele/obiectele prin exces de apropiere, "depixelizându-le", făcându-le de nedomesticit, de necuprins cu ochiul şi cu mintea. Odată depăşită faza atomizării obiectelor-simbol, acestea încep a fi percepute ca stări şi ca proiecţii echivoce (ale investigatorului sau ale celorlalte personaje). Suntem, astfel, puşi martori plonjării voite a pseudo-detectivului în capriciile (nu neapărat validabile ale) percepţiei - colectare de material probatoriu pentru o "judecată" strict personală.

Munţii se-nalţă, izbucnesc chiar, în chip de stări/afecte; de unde, mai înainte fuseseră văzuţi ca nişte "clasice" şi deloc descumpănitoare formaţiuni geologice, iată-i, subit, "cetăţi ale orbirii şi ale muţeniei", ce vestesc - fără a-l numi - secretul care urmează să fie revelat; zidurile caselor - stări/ecrane pe care se proiectează culpe obscure; abundenţa carnivoră a vegetaţiei, minuţios înregistrată (a se revedea Bruno Schulz), pare a fi, la rându-i, supusă subiectivităţii oscilante a psihicului celui care observă şi notează toată degringolada... etc. Deci un soi de naturalism mai puţin pedant, mai puternic influenţat de tehnica asociaţiilor libere freudiene şi mai deferent (păstrându-i, adică, rugozităţile) cu tâlcul pe care încearcă să-l transmită.

Acţiunea prin care Witold adună (poliţieneşte) indicii despre "adevărul propriu" îşi dă toată silinţa să se lepede de ispita oricărei "deviaţii" înspre poteci raţional-bătătorite. Bâjbâiala aceasta, lăsată în seama unui iluzoriu al şaselea simţ (simţul absurdului), e ceea ce mă atrage în mod deosebit către textele gombrowicziene! Şi asta nu e tot. Totul e să te ţii bine când stările de care scriam mai înainte încep să-şi dorească - de parcă ar avea o conştiinţă proprie - să se grupeze tematic. "Răpind" cu ele părţi din obiectele peste care se suprapuseseră, sub bagheta subiectivismului auctorial deloc ruşinat de sine, şi realcătuindu-se mai apoi în alte forme, tot mai bizare. Sursă de negreşită scrânteală pentru creierul comod al cititorului.

A îmblânzi absurdul

Locuieşte clandestin (ca o rudă ce trebuie neapărat ascunsă ochilor lumii), în cartea despre care tocmai îmi aduc aminte în prezentarea de faţă, o gâtuită şi neostoită năzuinţă a ei de a se fi scris de mai multă vreme. Cu toată dorinţa asta mult timp ţinută la conservare, la ceasul ajungerii ei pe hârtie, cartea rămâne tot un chin, o spovedanie fărâmiţată, ce uzează de o grafie strâmbă, parcă aşternută pe întuneric. Un puzzle autoconfesiv, o grotescă tentativă de parcelare a absurdului pentru a-l face digerabil. O hăcuire în dumicaturi inegale a adevărului despre sine, menită a înlesni cumva enunţarea lui, eliberarea lui în lume şi, astfel, exorcizarea sperată de scriitor.

Fireşte, paradoxul nu putea lipsi: deşi contribuie la perpetuarea şi iuţirea mişcării centrifuge, Witold depune în acelaşi timp şi un sfâşietor efort de strunire a descompunerii - prin repetare, rememorarea precarelor "indicii". În fine, Gombrowicz îşi va fi dobândit revelaţia ultimă (actul de sinceritate care i-a încoronat opera), lăsând intact adevărului privilegiul de a fi greu accesibil, un pact manifest, spun eu, tocmai în părelnica ilizibilitate a romanului.

Greu de însăilat ceva fluent despre aşa o carte sucită. Iată un fragment atât cât trebuie de grăitor, scutindu-mă să înspăimânt vrednicii cititori mai mult decât am făcut-o deja mai sus:

"Casa din faţa noastră părea bine muşcată de amurg, chiar în materia ei şubrezită... şi văiuga semăna cu o cupă falsă, cu un buchet otrăvitor, plin de neputinţă, cerul dispărea, se trăgeau şi se închideau cortinele, creştea rezistenţa, lucrurile nu voiau să se expună, se ascundeau în vizuini, atrofiere, descompunere, sfârşit - deşi era destulă lumină -, se făcea simţită deteriorarea virulentă a vederii. Am zâmbit fiindcă îmi spuneam că întunericul este uneori mai convenabil, la întuneric te poţi apropia, infiltra, poţi atinge, cuprinde, îmbrăţişa şi iubi până înnebuneşti..."