Autori: Phillipe Lechermeier, Rébecca Dautremer
Rating:
Editura: Vellant
Anul apariţiei: 2008
Traducător: Şerban Foarţă
91 pagini
ISBN: 978-973-88392-1-2

Nu sunt o prinţesă, prin urmare, cuvîntul meu nu e lege, dar dacă nu v-aţi delectat cu această carte încă, e imperios să o căutaţi şi să o citiţi. Este un obiect de artă, de ilustraţiile detaliate n-o să vă puteţi sătura, iar versurile potrivite lor, ce să mai spun - sunt un deliciu! De citit pe nerăsuflate întîi, iar apoi cu migală (şi uneori cu lupa, fiindcă scrisul din unele ilustraţii învinge şi cea mai ageră privire).

Acest îndreptar cu şi pentru prinţese provoacă, la copiii la care ajunge, mult mai mult imaginaţia faţă de industria prinţeselor Barbie şi a altor zîne de carton. Făcînd referire şi la personaje celebre, precum Albă-ca-Zăpadă sau Cenuşăreasa, cartea aduce eventualilor privitori/cititori mai mici o suită de prinţese, care mai de care mai mofturoase, mai delicate şi mai diafane (cu cîteva excepţii gurmande, războinice sau de-a dreptul rele). Cartea prezintă şi un ghid prin lumea prinţeselor, fantezist, cu un umor fin: este o călătorie fastuoasă printre ideile generale despre prinţese, la care se adaugă cîteva mai neobişnuite.

Să vă spun despre Prinţesa de Crapaudine, cea care sărută broscoi după broscoi, în speranţa că va găsi prinţul mult aşteptat. Sau mai bine despre Pitipitipythia, o ghicitoare "cam încurcă-lume", care mai dă greş cu prezicerile ei. Sau despre călătoriile prinţeselor, despre otrăvurile lor, despre grădinile secrete...greu de ales, din toată cartea, o singură prinţesă fără a le nedreptăţi pe celelalte, la fel de atrăgătoare şi amuzante.

Chiar înainte de a ajunge la testul final (ce fel de prinţesă eşti? ai grijă că poţi fi şi pseudoprinţesă, caz în care "te vei preface în dihor nedemn, în miau-miorlau solemn de Guatemala sau, la alegere, -ntr-un cal de lemn"), vă puteţi da seama că e ceva cu prinţesele astea. Seamănă uneori, în trecere, cu fete, domnişoare şi doamne întîlnite în viaţa reală, fie ele obsedate de gramatică sau de rochiile fru-fru sau vrăjitoare întunecate.

Nu-i uşor de trăit viaţa reală, dar nici cea a prinţeselor nu e doar un basm: de la căpcăuni care le gătesc cartea de reţete cu prinţese pînă la complicata educaţie de prinţesă, de la otrăvurile şi invidiile strecurate subtil pînă la nefericirile lor mai mici sau mai mari, nu-i uşoară viaţa de prinţesă.

Iar dacă vreţi să aflaţi mai multe despre aceste făpturi, pe care le întîlnim uneori chiar în plină zi obişnuită, carta despre Prinţese vă poate spune istorioarele lor. Sunt portrete în versuri frumoase, amuzante, emoţionante şi ilustraţii fabuloase. Prinţese date uitării sau necunoscute este o carte ce ar putea însenina pînă şi cea mai teribilă zi.

Scris de Mihaela Butnaru

Autor:Philipe Lechermeier, Eric Puybaret
Rating:
Editura: Vellant
[Cumpără cartea]

Putem oare trasa cu sinceritate o linie între vârsta la care mai putem citi poveşti cu naivitate şi vârsta în care ele nu mai sunt înconjurate de acel nimb de magie? Putem să ne disecam sufletul sub o lumină rece de laborator pentru a afla dacă poveştile ne mai pot atinge şi încălzi sau sunt doar fermecate poţiuni care readuc în suflet amintirea vie a copilăriei?

Pentru că eu una nu sunt sigură că mai am curajul să citesc poveştile care mi-au însufleţit copilăria. Ochiul de om matur le mai răpeşte din vrajă, le vedem defectele, le simţim din start morala evidenta, le înţelegem parabola şi nu mai avem când să îi credem povestea simplă, brută, cu zâne şi prinţi.

Dacă în copilărie eram convinsă că există o ţară în care Alice fuge, o lume pe care o poate descoperi Gulliver sau dacă eram sigură că toate animalele din ograda bunicii vorbeau şi erau organizate într-o societate, graţie lecturii mult prea timpurii a lui Orwell, lectura acelorlasi rânduri câţiva ani mai târziu a scos la iveală tot substratul profund real, politic şi mizer a ceea ce naivitatea copilărească le-a citit ca şi poveşti.

De aceea am deschis un pic cu teamă Seminţe de cabane. Îmi era teamă de mine, îmi era teamă că nu mai am cum să citesc o carte de copii. Dar curajosul călător Alphonso de Copacabana m-a lăsat şi pe mine să îl însoţesc în ceea ce s-a dovedit a fi una dintre cele mai curajoase călătorii imaginare în care m-am aventurat.

Eu sunt un om calculat şi raţional, cu picioarele bine înfipte în realitate. Nu păream a fi perechea potrivită pentru micul Alphonse şi în nici un caz nu mă credeam genul de om care să dea inconjorul pământului într-o aventuroasă expediţie pentru a descoperi micile cabane secrete, de care se auzise doar în poveşti.
Dar de îndată ce am dat prima pagină am fost sigură că trebuie să-l urmez pe Alphonse:

"Să te plimbi cu nasu-n vânt şi, uneori, cu capu-n nori, pândind orice indiciu, o cât de mică urmă. Dar atenţie la trunchiuri de copac şi la butucii care îţi ies în cale (mai mult decât cei rămăşi în urmă). Prin urmare, în bagaj, o trusă de prim ajutor (cu plasture, dezinfectant, bandaj) nu e intrusă. Dimpotrivă."

Şi da, m-am văzut atunci pe mine, cu ochelarii de pilot pe nas, cu fularul neglijent prins la gât, ţinându-l de mână pe Alphonse şi fiind atentă la butuci, indiferentă la câte o julitură pe genunchi (pe care aplic de îndată un plasture), uitând butucii lăsaţi urmă, căutând mereu minunea ascunsă a cabanelor de poveste.

Şi tot aşa, ţinându-mi uneori respiraţia pentru a nu spulbera vraja, am descoperit Cabana Namnevoedămaimult, Cabana de cărţi, Cabana din fundul grădinii (una dintre preferatele mele, pe care am descoperit-o urmând cu grijă indicaţiile lui Alphonse: "Traversati curtea nisipoasă, vedeţi să nu călcaţi salata verde, iar salsifiul ocoliţi-l. Depăşiţi morcovii, lăsaţi pe mâna stângă lujerii de pătlăgele roşii şi celelalte pătlăgele..."), Cabana de turtă dulce (cu mai multe variante alimentare: Cabană sărată, Cabană Bio, Cabană Pick-nick sau Cabană Zero-calorii) sau chiar şi Cabana de vrăjitor din Valea Balaurului, România.

Iar după ce am ocolit pământul, Alphonse de Copacabana a avut de grijă să îmi mărturisească secretul însămânţării, ecloziunii şi creşterea propriei mele cabane. Aşa că am păstrat şi eu în pumni câteva seminţe colorate de cabane din călătoria noastră şi le-am sădit în balcon, în ghivece de lut şi le port de grijă zi de zi.

Abia acum vă pot mărturisi şi vouă: nu mai suntem oameni mari atunci când ne facem curaj să îl urmăm pe Alphonse de Copacabana. Suntem acei curajoşi exploratori pe care îi visam în copilărie, iar lecţiile pe care le primim sunt ceea ce ne pot face să aducem în fiecare zi basmul în viaţa noastră.

Scris de Ana-Maria Petriţan