- 29 March 2009
- Gabriel Adrian Mirea
Rondo Capriccioso
Autor: Lorena Lupu
Rating: 
[Cumpără cartea]
Pace şi bine!
Arta întrebării şi a răspunsului
Se spune că o întrebare este mult mai plină de semnificaţii decât un răspuns. De ce să fie aşa? Care e faza, mai ales că toţi lucrăm cu aceste instrumente. Ignorata gramatică mi-a vorbit dinspre părţile ei semantice şi textualiste. Un răspuns dezambiguizează cuvântul. Implică alegerea unui sens datorită contextului, dar şi induce finitudine cuvântului. Întrebarea readuce ambiguitatea, transformă alegerea capitală într-o opţiune printre altele, reamestecă maldărul de sensuri de joc ale cuvântului, parcă transformându-l iar într-un pachet neatins de mintea umană. Întrebarea purifică, răspunsul exemplifică. Întrebarea ne raportează la idee şi potenţe, răspunsul presupune un univers imanent şi deja trecut. Întrebarea este raza ţâşnită dinspre stea. Răspunsul - privirea noastră din viitor. Întrebarea pare un copac în bătaia vântului. Răspunsul - acelaşi pom îngheţat în poziţii stranii.
Cuvântul din topor
Să păstrez misterul întrebării şi în dilema pe care mi-a creat-o cartea Lorenei Lupu. De ce simţim nevoia să folosim limbajul familiar, cu toate nuanţele sale argotice, regionale, crezând că astfel ne-am exprima autentic. De ce o expresie neaoşă într-un moment de furie ne-ar exprima mai bine decât una din limbajul cult? Răspunsuri pot fi multiple: cel mai la îndemână - pentru că toată lumea zice aşa. Prietenii se cinstesc cu vorbe aprige, părinţii îşi drăcuiesc copiii pentru gesturi nevinovate sau copilării, şoferii ajung să vadă oamenii de pe stradă doar ca nişte pericole publice pentru care au la îndemână mereu câte-o urare de rău, fraţii şi surorile se adresează cu bă şi fă, se dau la naiba cu voioşie, mă rog, troaca limbajului e răspândită peste tot. Dar de ce aşa? Simt că este aici un anume confort al creierului, că banalitatea acestor termeni presupune reacţii conformiste - la înjurătură râzi sau te superi, la vorbirea presărată cu englezisme de baltă, te simţi tânăr şi aşa, occidental. [Citeste tot Articolul]
- 18 July 2007
- Raluca Alexe
Rondo Capriccioso
Autor: Lorena Lupu
Rating:
De la Bookcrossing #3 am plecat, in urma unor recomandari calduroase, cu romanul de debut al Lorenei Lupu. Nefiind o amatoare de literatura romana contemporana (si nu o spun cu mandrie) am inceput sa citesc cu sentimentul acela de "hai s-o fac si pe-asta"; romanul era oricum destul de scurt, iar descrierea de pe coperta patru nu anunta un subiect complicat. Am terminat de citit intr-adevar in aceeasi zi, dar nu numai din cauza numarului redus de pagini; cat despre descrierea romanului, cred ca cine a scris-o i-a facut o mare defavoare autoarei.
Rondo Capriccioso oscileaza intre un roman de vara si unul cu semnificatii mai profunde decat ar aparea la prima vedere. Prima impresie e usor de argumentat: trebuie sa ai o dupa-amiaza libera in care sa citesti romanul, altfel iti va parea rau ca te-ai oprit; pur si simplu "te prinde". Naratoarea, o proaspata absolventa de Teatru, este atat de naturala si sincera incat sunt momente in care nu poti sa iti stapanesti un hohot de ras. Apoi, totul este atat de" "contemporan", de la cafeneaua "Nescafe" din pasaj de la Universitate si aglomeratia din Piata Amzei pana la umilintele pe care trebuie sa le indure cam toti absolventii de Teatru pentru a putea spera la o cariera.
In ceea ce priveste profunzimea, ai putea spune ba ca se strecoara printre randuri, ba ca este strigata in gura mare de catre naratoare: ea, naratoarea, o iubeste, o idolatrizeaza, o admira nespus pe Ea, actrita desavarsita care are repetitii pentru cate trei premiere, care poate interpreta magnific orice piesa, care si-a pastrat vitalitatea, simtul umorului si respectful fata de oameni in ciuda varstei nu tocmai "fragede" (sa nu se inteleaga ca ar fi vorba de vreo" persoana in etate, totusi) si al carei nume nu il aflam nici macar la sfarsit.
Toate acestea intr-un interval de timp destul de scurt, in care naratoarea fusese angajata ca asistenta (de fapt calul de tras la caruta) a regizorului care ar fi trebuit sa se ocupe de piesa in care singurul personaj este jucat de Ea. Atat; nu este nimic de natura sexuala, cum crede la un moment dat un regizorul superficial. Este vorba despre un sentiment care inalta o persoana, un respect profound si senzatia ca nu ajunge timpul pentru a invata tot ce s-ar putea de la cel pe care il admiri.
Frumusetea vine din limbajul cu care tanara absolventa isi exprima parerile, ideile, ingrijorarile, fie cu voce tare, fie in gand, din atitudinea ei de persoana "dezghetata" si din felul cum o descrie pe Ea, pe care ajungi sa o indragesti inevitabil. Mi s-a parut ca seamana destul de mult cu autoarea, al carei blog am apucat sa il frunzaresc putin - daca gresesc, sa imi fie iertat. Si mai vine si din finalul destul de ciudat, care poate fi interpretat in macar doua moduri, dar care cel mai probabil o cinsteste tot pe Ea.
O recenzie de: Raluca Alexe