Autor: Lorena Lupu
Rating:
[Cumpără cartea]

Arta întrebării şi a răspunsului

Se spune că o întrebare este mult mai plină de semnificaţii decât un răspuns. De ce să fie aşa? Care e faza, mai ales că toţi lucrăm cu aceste instrumente. Ignorata gramatică mi-a vorbit dinspre părţile ei semantice şi textualiste. Un răspuns dezambiguizează cuvântul. Implică alegerea unui sens datorită contextului, dar şi induce finitudine cuvântului. Întrebarea readuce ambiguitatea, transformă alegerea capitală într-o opţiune printre altele, reamestecă maldărul de sensuri de joc ale cuvântului, parcă transformându-l iar într-un pachet neatins de mintea umană. Întrebarea purifică, răspunsul exemplifică. Întrebarea ne raportează la idee şi potenţe, răspunsul presupune un univers imanent şi deja trecut. Întrebarea este raza ţâşnită dinspre stea. Răspunsul - privirea noastră din viitor. Întrebarea pare un copac în bătaia vântului. Răspunsul - acelaşi pom îngheţat în poziţii stranii.

Cuvântul din topor

Să păstrez misterul întrebării şi în dilema pe care mi-a creat-o cartea Lorenei Lupu. De ce simţim nevoia să folosim limbajul familiar, cu toate nuanţele sale argotice, regionale, crezând că astfel ne-am exprima autentic. De ce o expresie neaoşă într-un moment de furie ne-ar exprima mai bine decât una din limbajul cult? Răspunsuri pot fi multiple: cel mai la îndemână - pentru că toată lumea zice aşa. Prietenii se cinstesc cu vorbe aprige, părinţii îşi drăcuiesc copiii pentru gesturi nevinovate sau copilării, şoferii ajung să vadă oamenii de pe stradă doar ca nişte pericole publice pentru care au la îndemână mereu câte-o urare de rău, fraţii şi surorile se adresează cu bă şi fă, se dau la naiba cu voioşie, mă rog, troaca limbajului e răspândită peste tot. Dar de ce aşa? Simt că este aici un anume confort al creierului, că banalitatea acestor termeni presupune reacţii conformiste - la înjurătură râzi sau te superi, la vorbirea presărată cu englezisme de baltă, te simţi tânăr şi aşa, occidental.

Vioiciunea orală

Acum, în cartea de faţă, scrisă de o tânără actriţă într-un registru colocvial, termenii nu sunt atât de tari (dar de ce s-or chema aşa, cuvinte tari?), totuşi abundă cei de rang secund, să zicem uşor ponderaţi din speţa argotică şi de jargon. De pildă între protagonistă şi regizorul principal conversaţiile iau adesea un drum suburban - vrăjeală, meclă, a scrie pe ruptelea, nasol, amoare, etc. Ce tărie să aibă astfel de cuvinte în limbajul oral? Nu ştiu, am senzaţia că astfel de picanterii lingvistice au calitatea de a face mai verosimilă povestea, dar în acelaşi timp, datorită gradului lor mare de convenţie, sărăcesc textul din punct de vedere ideatic. Textul ajunge flecărit, cuvintele sunt indiferente, contând doar confruntarea din aria lor semantică, cea a sentimentelor. În limbajul oral raţiunea este sau leşinată sau pe moarte.

Câte ceva despre carte

"Rondo capriccioso" vorbeşte în linii foarte mari despre o tânără absolventă de teatru care se implică într-un proiect regizoral alături de o personalitate din lumea literelor. Personajele sunt voit lipsite de nume, aşa că sunt transformate exclusiv în roluri, Regizorul, Vedeta, Scenograful - deşi acesta are porecla Titanicul -, Actriţa în devenire sau Protagonista - Narator. Aceasta ne spune că după terminarea facultăţii a încercat să-şi lanseze cariera în teatru cu ajutorul piesei unei autoare britanice contemporane. Neşansa a făcut ca altcineva să fi luat dreptul de reprezentare pentru spectacolele din România, aşa că a devenit printr-un joc ciudat de întâmplări ajutor de regizor la spectacolul ei visat, ajuns să fie interpretat de Vedetă. Am găsit ceva date reale despre personaje, la sfârşitul articolului am pus niscaiva linkuri, dar, chiar de ar fi vorba de spectacolul în cauză, chiar dacă Lorena Lupu îşi intitulează cartea drept jurnal - şi asta din prima pagină - totuşi voi încerca să privesc personajele cărţii complet detaşat de numele lor, conformându-mă mai degrabă voinţei naratorului decât datelor autorului.

Amor sau prietenie?

Pentru că atenţia textului nu e atât concentrată pe personaje, cât pe povestea unei relaţii cu termeni destul de echivoci între protagonista cea tânără şi Vedetă. O relaţie care evoluează de la o stare de timiditate la confortul argotic, de la admiraţia greu de exprimat la arzătoarea ironie care musteşte imediat dinspre subtilele noastre eroine. Pare o relaţie de dragoste, regizorul chiar suspectând-o pe protagonistă de vagi devieri sexuale, îi face în acest sens propunerea de a-i oferi o excursie la Paris în cartierul specialistelor în amor, numai că povestea e mult mai complicată, ni se vorbeşte mai degrabă de o iubire platonică, de înţeles aici ca o îngemănare de suflete. Iubitoarea, protagonista, admiră Vedeta despre care nu e sigură că de fapt nu îi acordă decât un vag interes, un pic de amabilitate. Vedeta rămâne cumva inabordabilă până la sfârşitul repetiţiilor, iar relaţia se destramă, pare-se, odată cu premiera despre care nu ni se spune nimic. Rolul protagonistei s-a terminat. Nu va apare numele ei nici pe afiş şi, poate că asta ar fi o explicaţie pentru care nu găsim nici noi, la rândul nostru, numele vreunui personaj. Remarcam totuşi că atâta discreţie a numelor ajunge la un moment dat să exaspereze. Bucureştiul pare locuit de fantome care nu au decât cel mult prenume - iată de pildă jocul barbarisim al protagonistei cu un vânzător din piaţă numit de ea ironico-nostalgic " domnul" nea Fane" .

Firma şi anonimatul

Într-o plimbare pe la piaţă am remarcat faptul că firmele magazinelor erau aidoma unor capete umane. Dădeau faţă magazinului şi erai mai degrabă tentat să pronunţi numele de firmă decât funcţia utilitară a locului respectiv, să zicem farmacie. Tendinţa aceasta apoi o remarcasem la oameni care obişnuiesc să-şi împodobească podoaba capilară în tot felul de forme, individualizându-se oarecum. Este cumva o avanpremieră a numelui sau mai degrabă, numele nostru de anonimat. În lipsa unei anume coafuri sau pălării, oamenii folosesc cel mai adesea pentru individualizare termeni foarte generali - pe aia blondă, pe ală cu început de chelie. Lipsa identităţii capilare duce la topirea persoanei în grup. Şi mă gândeam ce ar fi să strig într-un grup de 100 de actriţe cuvântul Vedeto! Câte s-ar întoarce dintr-o dată?

O picătură de structură. O idee dominantă

Cartea are un caracter oarecum circular, dacă e să ne luăm după motivul buchetului imens - la început unul cu ucigaşi crini imperiali o decide pe naratoare să-şi înceapă jurnalul, iar un altul la sfârşit devine simbolul despărţirii atât de Vedetă cât şi de cititori.
Problema esenţială a acestei cărţi - şi în care mi-am regăsit propria nedumerire din facultate - a fost dilema cum procedăm în faţa unei personalităţi. Devenim complexaţi, ne întrebăm aidoma eroinei - " până la urmă, cine dracu sunt eu? O oarecare. Încă o gâsculiţă topită de admiraţie puerilă. Ce urma să-I spun? Nişte banalităţi ordinare". De fapt este o poveste despre cum o tânără îşi înfrânge propria timiditate, ce e drept , ajutată şi de Vedetă, cum dintr-un personaj martor, de ordin secund, care duce cârca întregii activităţi regizorale devine o persoană independentă, conştientă de rolul ei esenţial.

Care este acest rol?

De adevărat regizor - întrucât cel care ar fi trebuit să joace rolul respectivul, numit de mine convenţional Regizorul, are despre piesa respectivă ideea că e de ajuns s-o lase pe Vedetă să interpreteze cum îi place pentru a avea un spectacol reuşit. Nu intervine în niciun fel la repetiţii, descărcându-şi îndatoririle pe umerii protagonistei. E ca şi cum un dirijor intră în sala, se aşează pe primul rând ca orice spectator şi se aşteaptă ca orchestra să interpreteze perfect piesa.

Două dintre personaje

Protagonista

După cum ne mărturiseşte naratorul care, în paranteză fie spus, are o voinţă de povestaş flaubertian, ni se dă una bucată antieroină, laşă, neîndemânatecă, complexată, suspicioasă. Este atrasă de muzica lui Nat King Cole:
Fascination

Deseori se culpabilizează amarnic: " Mă iau pe mine însămi la şuturi virtuale: Ce dracu, frate? Ce mi se întâmplă? De ce nu sunt în stare să fiu în stare?" Atunci când e volubilă, când i se cere să se dezlănţuie, să nu ia lucrurile foarte în serios, devine ironică, are multă vervă, născoceşte - ce e drept, rar - jocuri de cuvinte memorabile: " după ce izbutesc să port convorbirea cu pricina, era mama, sfătuindu-mă să fiu copil cuminte, să am grijă de sănătate, să mănânc la ore regulate, să mă culc devreme şi alte utopii similare". Uneori, când este aprigă, pune întrebări care surprind diferenţa dintre morala şi acţiune: " de ce le place oamenilor să propovăduiască valori pe care ei înşişi nu le aplică?" Crede mai degrabă în sentimentele nemărturisite " care mocnesc, decât în dramoletele ieftine". Cumva simt că avem de-a face cu un personaj prea ocupat să-şi apere sinele, pentru a se mai desface spre exterior. Starea de cactus are inconvenientele sale. Antieroina se dovedeşte timidă şi în causticităţile sale fulgurante.

Vedeta

Un personaj complex al cărui labirint de măşti pare inepuizabil. Pare deseori gata să-şi distrugă sinele pentru a reveni altfel, mai frumoasă, cu alte semnificaţii. Este centrul spectacolului total spre care aspiră protagonista, este însăşi ideea de mişcare, fascinaţie şi şcoală excelentă de teatru. Iată rândurile unui fan care desparte răspicat obiectul adoraţiei sale de lume. Pur şi simplu idolatrie evidentă: " Foarte multe femei sunt magazine care desfăşoară activităţi comerciale cu un singur articol: propria persoană. Nu şi Ea. Ea îşi agresează propria imagine, o sparge, o calcă în picioare. Şi, din cioburile ei, se naşte o frumuseţe mai profundă, mai autentică; neaşteptată; care nu se vinde, nu se târguieşte, ci se înfige pur şi simplu. Te ia pe sus, te poartă cu sine val-vârtej, te face să uiţi de tine. În final, eşti doar un sfeşnic, un purtător de lumânare aprinsă. " Vedeta mărturiseşte undeva că nu suportă laudele şi florile. Mi-a zgâriat memoria această propoziţie pe care o fi folosind-o ca un fel de scut protector contra admiratorilor: " fiecare compliment îmi răpeşte o bucată de suflet". La una dintre revoltele protagonistei care-şi critica Regizorul că i-a pasat toată munca pe umerii ei şi nu a pus-o nici măcar pe afiş, ea îi spune că aceia care nu au merite, fură de pe unde pot. Şi deseori se aleg cu marea răsplată. Iar oamenii, cu privirea lor superficială, confundă foarte des hoţia cu munca adevărată.

Indici

La final, aş vrea să amintesc indicii care m-au dus la următoarele trei linkuri - pe de o parte se spune în text că e vorba de o piesă aparţinând stilului "blood & sperm". Apoi, de faptul că autoarea s-a sinucis puţin timp mai târziu şi a devenit rapid ulterior geniu neînţeles. Am găsit de aceea, afişul cu piesa englezoaicei, faptul că a existat în 2008 la Cluj un festival dedicat numelui ei unde s-au întrecut regizori dintre cei mai mari să-i pună în scenă piesele, în fine, că toate personajele sunt autentice şi au calităţile spuse de Lorena Lupu. Dar ce-i cu asta? Cum spunea undeva naratoarea, cei mari au tendinţa să nu-i bage în seamă pe tineri, să le minimalizeze ideile, acţiunile, destinul promiţător. Şi uneori atitudinea asta poate costa indirect mărturisirea publică a grosolăniei. Nu ştim de fapt dacă persoana din faţa noastră nu este un posibil mărturisitor. Şi cât de bine se vede pe un asemenea fundal depresiv social gestul generozităţii Vedetei! De altfel, aşa cum piesa ne poartă prin infernul sentimentelor pentru a scăpa de infern, aşa şi Lorena Lupu devine ghidul montării unei piese de teatru în care este reeditată o formă de infern cotidian din care nu pare să existe scăpare decât în actele de dăruire.

Sinoptic

1.Funcţiile întrebării şi ale răspunsului
2.Care e rolul limbajului familiar şi de ce e aşa.
3.Despre personajele anonime. Dezavantajele discreţiei.
4.Cum procedăm în faţa unei personalităţi?
5.Şi o întrebare a Lorenei Lupu - de ce le place oamenilor să propovăduiască valori pe care ei înşişi nu le aplică?
6.Şi un răspuns al Vedetei - cine nu are merite, trebuie să trăiască şi el, aşa că fură de unde poate.

Linkurile

:
port.ro
onlinegallery.ro
liternet.ro
bookblog.ro

Autor: Lorena Lupu
Rating:

De la Bookcrossing #3 am plecat, in urma unor recomandari calduroase, cu romanul de debut al Lorenei Lupu. Nefiind o amatoare de literatura romana contemporana (si nu o spun cu mandrie) am inceput sa citesc cu sentimentul acela de "hai s-o fac si pe-asta"; romanul era oricum destul de scurt, iar descrierea de pe coperta patru nu anunta un subiect complicat. Am terminat de citit intr-adevar in aceeasi zi, dar nu numai din cauza numarului redus de pagini; cat despre descrierea romanului, cred ca cine a scris-o i-a facut o mare defavoare autoarei.

Rondo Capriccioso oscileaza intre un roman de vara si unul cu semnificatii mai profunde decat ar aparea la prima vedere. Prima impresie e usor de argumentat: trebuie sa ai o dupa-amiaza libera in care sa citesti romanul, altfel iti va parea rau ca te-ai oprit; pur si simplu "te prinde". Naratoarea, o proaspata absolventa de Teatru, este atat de naturala si sincera incat sunt momente in care nu poti sa iti stapanesti un hohot de ras. Apoi, totul este atat de" "contemporan", de la cafeneaua "Nescafe" din pasaj de la Universitate si aglomeratia din Piata Amzei pana la umilintele pe care trebuie sa le indure cam toti absolventii de Teatru pentru a putea spera la o cariera.

In ceea ce priveste profunzimea, ai putea spune ba ca se strecoara printre randuri, ba ca este strigata in gura mare de catre naratoare: ea, naratoarea, o iubeste, o idolatrizeaza, o admira nespus pe Ea, actrita desavarsita care are repetitii pentru cate trei premiere, care poate interpreta magnific orice piesa, care si-a pastrat vitalitatea, simtul umorului si respectful fata de oameni in ciuda varstei nu tocmai "fragede" (sa nu se inteleaga ca ar fi vorba de vreo" persoana in etate, totusi) si al carei nume nu il aflam nici macar la sfarsit.

Toate acestea intr-un interval de timp destul de scurt, in care naratoarea fusese angajata ca asistenta (de fapt calul de tras la caruta) a regizorului care ar fi trebuit sa se ocupe de piesa in care singurul personaj este jucat de Ea. Atat; nu este nimic de natura sexuala, cum crede la un moment dat un regizorul superficial. Este vorba despre un sentiment care inalta o persoana, un respect profound si senzatia ca nu ajunge timpul pentru a invata tot ce s-ar putea de la cel pe care il admiri.

Frumusetea vine din limbajul cu care tanara absolventa isi exprima parerile, ideile, ingrijorarile, fie cu voce tare, fie in gand, din atitudinea ei de persoana "dezghetata" si din felul cum o descrie pe Ea, pe care ajungi sa o indragesti inevitabil. Mi s-a parut ca seamana destul de mult cu autoarea, al carei blog am apucat sa il frunzaresc putin - daca gresesc, sa imi fie iertat. Si mai vine si din finalul destul de ciudat, care poate fi interpretat in macar doua moduri, dar care cel mai probabil o cinsteste tot pe Ea.

O recenzie de: Raluca Alexe