Autor: Valerio Massimo Manfredi
Rating:
Editura: All

Răsturnări de situaţie, fir narativ bine condus, acţiune în ritm alert. Cu alte cuvinte, un roman palpitant, surprinzător, semnat Valerio Massimo Manfredi. Primul roman cu acţiune contemporană semnat de acesta, care se desfăşoară în Grecia anilor "˜70 şi "˜80. Mai multe personaje credibil construite, a căror destine se încrucişează într-un joc periculos, sângeros şi cu semnificaţii profunde.

Mişcarea de revoltă a studenţilor greci din Politehnică duce la moartea lui Heleni, o tânără studentă îndrăgostită de un italian, Claudio Setti. În umbulzeala creată de atacul armatei asupra Universităţii, Claudio şi prietenii săi cei mai buni - Michel şi Norman -, caută refugiu în beciul Muzeului Arheologic Naţional, prin bunăvoinţa lui Aristotelis Malidis pe care îl întâlnesc absolut din întâmplare ascunzându-se tot acolo.

Pentru a afla cine este Aristotelis Malidis trebuie să ne întoarcem la primele pagini ale cărţii, pentru că Ari a ajuns în subsol la indicaţiile date cu ultima suflare de maestrul său, profesorul Periklis Harvatis. Sarcina lui era să ascundă un obiect extrem de preţios, proaspăt descoperit de profesor cu preţul vieţii sale, în timpul săpăturilor organizate în grotele de la Dirou: vasul de aur al lui Tiresias, care spunea povestea neştiută a lui Ulise, continuarea posibilă a Odiseei.

Cei doi tineri îndrăgostiţi ajung în arestul poliţiei politice după ce unul dintre prietenii lor cei mai apropiaţi îi "toarnă", dovadă a lipsei sale de caracter dar şi de rezistenţă în faţa metodelor de presiune din partea autorităţilor. Disperat să o salveze pe Heleni, Claudio e forţat să asiste la troturarea ei de către anchetatori. El însuşi e salvat in extremis de la execuţie de către un personaj misterios, doar pentru a fi folosit de către acesta ca armă de răzbunare, într-un scenariu bine pus la punct, cândva zece ani mai târziu.

Peste zece ani de la confruntările sângeroase ale studenţilor cu poliţia politică, adică în 1983, Caludio este contactat din nou de personajul misterios care l-a salvat. Acesta îi propune să îşi răzbune iubita ucisă de torţionari, deşi Caludio nu este el însuşi un ucigaş cu sânge rece. Îl manipulează, îl foloseşte ca pe o unealtă. În paralel, comiterea acestor crime are o semnificaţie ritualică. Ele sunt parcă un corespondent al poveştii de pe vasul lui Tiresias, despre un sacrificiu ritualic important. Profeţia e pe cale să se împlinească.

Va fi Claudio orbit de dorinţa sa de răzbunare? Va îndrăzni să îî ucidă pe torţionari dar şi pe proprii amici, care au trădat? Sunt atâtea întrebări care îţi vin în minte pe măsură ce parcurgi paginile cărţii şi eşti nerăbdător să afli dacă ai avut dreptate sau te-ai înşelat în presupunerile tale. Cam ca atunci când citeşti cărţile Agathei Christie, întrebându-te fireşte, care o fi adevăratul criminal.

Într-un roman ce te ţine cu sufletul la gură, Manfredi ne propune o coborâre în infern alături de eroii romanului său, de unde nu te poţi întoarce fără să sfidezi zeii. Ultima oază de consolare pentru nişte oameni care nu sunt capabili să îşi reia cursul normal al vieţii, bântuiţi de remuşcări sau de obsesia răzbunării, oameni care "au prea mult trecut, şi prea puţin viitor", aşa cum spune personajul Heleni la un moment dat. Mie mi-a plăcut şi mă declar captivată de această carte a lui Manfredi, o reuşită din punctul de vedere al construcţiei narative şi suficient de impredictibilă, astfel încât să mă ţină prinsă până la final. Pentru iubitorii genului poliţist şi nu numai, va fi o lectură plăcută.

Scrisă de Măriuca Macovei

Autor: Valerio Massimo Manfredi
Rating:
Editura: All

Istoria este una dintre pasiunile mele. Nu şi romanele istorice. Prefer cărţile groase (cărămiduţe, aşa cum îmi plăcea să le numesc), erudite, bogate în referinţe şi note de subsol, acestor naraţiuni uşor romanţate şi pe alocuri siropoase. Cu toate acestea, găsesc unele merite acestei categorii de scriitură. Unul dintre ele este că, asemeni documentarelor de pe Discovery Channel sau National Geographic ce abundă în reconstituiri 3D, şi romanele istorice ne pot oferi o reconstituire facilă a vremurilor demult apuse.

Valerio Massimo Manfredi s-a specializat în acest sens. Tiranul ne înfăţişează povestea lui Dyonisios I al Syracuzei, un iscusit războinic, înzestrat cu abilităţi organizatorice pe măsură, care preia puterea şi îşi impune domnia autoritară asupra coloniei greceşti din Sicilia. Tirania nu e o meserie prea simplă. Trebuie să arăţi o determinare de nestrămutat, să fii un om de acţiune, un om al armelor. Manfredi încearcă să ne facă un portret amplu al lui Dyonisios, de la copilul care a crescut pe stradă încăierându-se, până la tânărul general incapabil să se împace cu poziţia de subaltern, tânjind să preia conducerea, să fie lider.

Contextul în care se desfăşoară acţiunea romanului este foarte agitat. Cartaginezii atacă permanent coloniile greceşti din Sicilia, mici orăşele destinate comerţului, construite prin trudă. Împotriva lor este greu să te ridici, mai ales că toate aceste cetăţi sunt dezbinate. Modul prin care poţi să rezişti, crede Dyonisios, este printr-o domnie fără echivoc a voinţei unui tiran, care să impună o strategie clară, precisă, şi astfel să învingă şi să supravieţuiască. Dominanta lumii antice este cruzimea. Luptele sunt atroce, adevărate măceluri, carnagii de neimaginat, urmate de dezlănţuirea unor represalii groaznice asupra supravieţuitorilor. Intrigile se pedepseau şi ele prin anihilarea fizică a adversarilor. Totul era o chestiune de viaţă şi de moarte.

Dyonisios se remarcă prin perseverenţă. După o primă încercare eşuată de preluare a puterii, se regăseşte aproape în faţa morţii. Supravieţuieşte ca prin miracol dar persoanele dragi lui suferă un sfârşit îngrozitor de violent şi nedemn. Poate pentru că nu mai avea nimic de pierdut, după răzbunarea acestor cruzimi tot prin vărsare de sânge, Dyonisios pune mâna pe putere în mod legal. Este ales în funcţia de comandat suprem al armatei. Avându-i alături pe camarazii săi de încredere, dar şi membri de familie, îşi asumă destinul de a deveni un tiran gata să restaureze ordinea, să conducă cu o mână de fier. Cetăţenii câştigă securitate şi pace, în schimb.

Dar puterea corupe. Cealaltă faţetă a unei asemenea conduceri autoritare este suspiciunea tot mai cescândă, vecină cu paranoia, frica de asasinate şi comploturi, care îl fac să îşi exileze fratele şi pe cel mai bun prieten, să ordone presecuţii masvie sau anchete în rândul "frăţiilor" din cetate, să se izoleze în cele din urmă de toată lumea. Tiranii întotdeauna sfârşesc singuri. Fie pentru că se autoizolează, fie pentru că oamenii din jur găsesc raţionamentele şi alegerile lor ca fiind insuportabile, injuste, crude.

Tiranul a deviat. Seamănă teroare, conduce armate în bătălii sângeroase, visează un vis de glorie şi mărire. Manfredi nu ne lasă să îl judecăm prea aspru totuşi, şi ni-l schiţează ca pe un om care, sub presiunea morală a datoriei de a salva şi asigura dezvoltarea cetăţii sale, e nevoit să îşi blocheze sentimentele, să nu le dea curs. În câteva circumstanţe, el îşi dezvăluie sufletul cald, plângându-şi fratele mort în luptă sau preocupându-se cu acte artistice, literare. Dyonisios a fost un mare conducător chiar dacă asta înseamnă că a fost un mare tiran. Cert este ca el a "făcut" istorie şi că în timpul domniei sale Syracuza a cunoscut o perioadă de dezvoltare fără precedent. Din nefericire, visul de glorie s-a năruit odată cu moartea marelui tiran. O moarte nedemnă, prin otrăvire, victimă a unui complot, şi nu una onorabilă, pe câmpul de luptă. Fără un urmaş care să îi moştenească abilităţile de lider, visul de supremaţie a coloniei greceşti a sucombat.

Cartea lui Manfredi respiră un parfum greu, îmbibat de istorie. Un aer greu al trecutului. Este un roman fără îndoială bine documentat. Personajele sale par desprinse din miturile antice dar sunt nişte eroi în carne şi oase ai vremurilor lor. Iar Manfredi izbuteşte să îi construiască în aşa fel încât să ne prezinte partea lor sensibilă, umană cu care să rezonăm mai uşor.

Scrisă de Măriuca Macovei

Autor: Valerio Massimo Manfredi
Rating:
Editura: All

Nu prea ştiu ce să spun despre Valerio Massimo Manfredi... Adică, atunci când mă hotărăsc că este într-un fel, mai citesc câteva pagini şi îmi schimb părerea. Să luăm de exemplu cartea de faţă, Armata pierdută. Primele pagini s-au citit uşor, apoi au urmat câteva zeci de care nu am crezut că voi trece. M-am gândit deci, având şi experienţa Talismanului Troiei, că Manfredi nu se poate abţine de la descrieri interminabile de armate şi marşuri. Însă când a sosit momentul (uneia din) bătălii, mi-am dat seama că aş fi simţit-o altfel, dacă nu aş fi ştiut prin ce au trecut soldaţii până să ajungă acolo.

Soldaţii sunt în mare parte greci şi sunt cunoscuţi în istorie drept armata celor "Zece mii", adunaţi în 401 i.Hr. de comandantul Clearchos pentru a îl învinge pe Marele Rege Artaxerxes, al Imperiului Persan. O încercare nesăbuită, oricât de iscusiţi în luptă ar fi fost- pentru că Asia era un teritoriu necunoscut şi neprimitor, iar regele persan avea o armată cu mult mai numeroasă.

Înţeleg că romanul are la bază epopeea Anabasis, scrisă de Xenofon, care este un războinic atenian venit în expediţie pentru a consemna evenimentele şi datele geografice. În urma unor evenimente el ajunge comandantul armatei rămase, pâna când inevitabilul (şi nu mă refer aici la înfrângere) se produce. Aici însă naratoarea este Abira, o tânără care, îndrăgostindu-se de el când armata ajunge în satul ei, îşi părăseşte casa şi familia pentru a îl însoţi.

Acestea sunt doar două dintre personaje, din cele trei pagini de la început pe care se întinde enumerarea lor. Comandanţi, vice-comandanţi, înlocuitori de comandanţi, soli, soldaţi, însoţitoare, servitoare... acest tur de forţă mi s-a părut de-a dreptul inutil. Nu ştiu dacă ei chiar au existat, dar cel puţin din punctul meu de vedere, amintirea lor în roman nu a adus multe avantaje acestuia.

Însă reproşul major pe care i-l aduc, ca simplu cititor, lui Manfredi, este numărul mult prea mare de pagini. Cred de altfel că nici pe el nu l-a ajutat foarte mult- am întâlnit pe alocuri scăpări, cum ar fi nişte concepte folosite de Abira la un timp prea scurt de când începuse să înveţe greaca. Pe de altă parte, nu pot să nu îi admir dăruirea şi pasiunea pentru domeniul lui de activitate.

Nu am reuşit să îmi dau seama dacă pentru câteva momente de "simţire" a bătăliilor a meritat sacrificiul atâtor pagini de descrieri. Lucrul care îmi este clar însă este că trebuie fii un fan înrăit al romanelor istorice pentru a nu îi găsi lui Manfredi nici un cusur.

Scrisă de Raluca Alexe

Autor: Valerio Massimo Manfredi
Rating:
Editura: All

Lecţia de istorie

Poţi citi Talismanul Troiei fără să te interesezi în prealabil de vestitul război. E adevărat, mulţimea numelor şi referinţelor la faptele eroilor induce câteodată în eroare, dar te poţi descurca numai cu informaţiile oferite de autor. Însă ar fi o pierdere destul de mare. Pentru că pentru mine acesta este meritul principal al cărţii: faptul că înainte să încep romanul am sărit timp de două ore din link în link pe Wikipedia şi mi-am completat cunoştintele legate de Războiul Troian.

Motivul real

Nu-i aşa că mulţi v-aţi gândit că oricât de frumoasă ar fi fost Elena, oricât de veche lumea, era imposibil să aduni toţi regii ahei împreună cu armatele lor şi să-i pui să asedieze atâta amar de ani o cetate pentru o femeie? Probabil că la asta s-a gândit şi Manfredi, pentru că el propune o altă variantă: aheii şi Elena au plănuit ca ea să ajungă în palatul din Troia pentru a afla unde se ascunde talismanul troienilor. Despre care nu aflăm exact ce este dar aflăm că este motivul pentru care cetatea lui Priam era invincibilă.

Socoteala din târg...

Aheii au câştigat războiul şi au vrut fiecare să se întoarcă la casele lor. Însă numai bătrânul Nestor are parte de o intoarcere liniştită, iar Menelau nu are de ce să se teamă, pentru că o aduce pe Elena cu el. Pe de altă parte, mulţi eroi au rămas îngropaţi pe pământurile Troiei, Ulise e pierdut pe mare şi ce este şi mai rău este că Agamemnon a fost ucis cu bestialitate de către soţia sa, Clitemnestra, iar Diomede abia a scăpat de Egialea. Soţiile nu sunt neapărat furioase din cauza absenţei îndelungate a soţilor, ci, alături de Penelopa şi chiar de Elena, pun la cale "conjuraţia reginelor".

Romanul descrie întâmplările prin care trec supravieţuitorii, centrându-se pe regele Argosului, Diomede. Aflând despre planurile soţiei sale, acesta pleacă din nou pe mare în căutarea unui teritoriu pe care să îşi întemeieze o cetate nouă, împreună cu o parte din armata cu care mai rămăsese. Harta de la începutul cărţii este de foarte mare ajutor în urmărirea drumului pe care îl parcurge prin vechea Italie.

Reuşita are un preţ

Mlaştini, sălbăticie, frig, popoare barbare, un car de foc prăbuşit pe Pământ, blesteme, Manfredi reuşeşte să inducă starea de disperare pe care trebuie să o fi încercat acei oameni văzând că nu se pot "aşeza" nicăieri, în special a lui Diomede, responsabil de soarta lor. Din păcate, preţul acestei reuşite a autorului este un număr prea mare de pagini.

În plus, mi se pare că autorul nu prea a ştiut pe ce să se concentreze: fie încearcă prea mult să creeze mister dar uită să mai lumineze cititorul, fie urmăreşte prea mult diverse personaje secundare, adăugând astfel pagini şi sporind confuzia.

Am rămas prin urmare cu un sentiment de incomplet. Şi cu părere de rău. Pentru că după atâtea pagini de tristeţe, sfârşitul este puţin cam deprimant. Nu spun că ar fi trebuit să fie un final fericit, dar nici chiar să nu se potrivească mai nimic. Cât despre personajul misterios care i-a spus povestea naratorului... fiecare crede ce vrea.

Scrisă de Raluca Alexe

Fiind un spatiu temporal care a dat nastere multor legende, Manfredi si-a permis o mare libertate, jucându-se cu povestea regelui Arthur si faptele istorice legate de unul dintre ultimii împarati ai Romei. Acesta, un copilandru pe numele sau Romulus este îndepartat cu cruzime de destinul sau de a conduce Roma, rapit de o capetenie barbara, Odoacru.

În acelasi timp o ultima legiune romana este zdrobita de barbari în lupta, doar o parte din soldatii romani fiind lasati în viata pentru a fi vânduti ca sclavi.

Dintre soldatii legiunii romane, Aurelius este singurul care ramâne în libertate. Împins de dorinta de a-si elibera împaratul dar si de datoria sa ca ultim soldat al Romei, Aurelius porneste într-o lupta care pare fara de posibilitate de izbânda. În drumul sau el se întalneste cu Livia si cu o parte din camarazii sai de arme, alaturi de care Romulus, ultimul împarat, îsi va cauta linistea, departe de puterea barbarului Odoacru.

Scrisa în acelasi stil stângaci precum "Alexandru cel Mare", "Ultima legiune" va fi o lectura dificila pentru un cititor exigent. Stilul (sau traducerea) cartii lui Manfredi este greu de digerat, singurul lucru care poate sa faca un cititor pretentios sa treaca cu privirea aceste inconveniente fiind pasiunea cu care este zugravita actiunea si mai ales fundalul fascinant al acesteia.

Cu îngaduinta, acest roman poate fi vazut mai degraba ca o schita destinata sa devina scenariu de film. Cu Russel Crowe si Keira Knightley în rolurile lui Aurelius si Livia, ar fi cu siguranta un succes. Ar fi un film caruia nu-i lipseste nimic dar din nefericire nu este o carte stralucita din multe puncte de vedere. Totusi, daca povestea lui Alexandru cel Mare v-a placut, atunci "Ultima legiune" va fi si ea o lectura interesanta.

Reviewer: Dan Radulescu