Titlu: Cartea şoaptelor
Autor: Varujan Vosganian
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2009
Numar pagini: 523
ISBN: 978-973-46-0887-4

Un Dumnezeu mai neatent decât de obicei

Vă spun pe neocolite cum stă treaba: cartea aceasta m-a găsit pe mine!

Am să încep cu ceea ce s-ar fi cuvenit să fie, de fapt, încheierea: am citit Cartea şoaptelor cu smerenie, ca pe o Psaltire, urmărindu-i lacom rândurile, cu arătătorul apăsat tandru pe hârtia lunecoasă - cum ni se întâmplă când silabisim prima oară din Abecedar. Am psalmodiat-o, m-am rugat laolaltă cu personajele ei pentru pacea sufletului unui mic popor mare, un popor prădat de ţară, fără prieteni - armenii. Cronica migălită de Varujan Vosganian picură cumpătare şi atemporalitate în inima cititorului şi deplasează fireasca dorinţă de vendetă - dinspre nervii, muşchii şi viscerele celui impresionat de ororile narate - adânc în conştiinţa lui. Şi anume, nu ispitindu-l la crimă - ca răspuns (mereu insuficient) genocidului, ci sprijinindu-l să înţeleagă, să ţină minte, ca să mărturisească mai departe. Musai şoptit, pentru că şoapta înmoaie orice vrăjmăşie, îndulceşte zilele şi prelungeşte viaţa.

Un veac de plâns gâtuit, de doliu nedus la capăt după morţii lăsaţi pradă corbilor Anatoliei şi apelor Eufratului în urma convoaielor de deportaţi, i-a dezobişnuit pe armeni de deprinderea de a-şi striga durerile, păsul, şi, mai mult de atât, i-a împins treptat să nu se mai sfătuiască despre treburile serioase cu glas tare, ci şuşotind ca pentru sine. "Cu cât alţii îşi aduceau aminte mai rar de ei, cu atât mai bine. Era prea strâmt locul pentru ei pe lumea asta. Învăţaseră să trăiască înăbuşit". Era în vremea când opresiunea nu lăsa răgaz lacrimilor, lipsa de libertate afecta inclusiv minimul, nelegiferatul drept de a plânge. Pelerinajul forţat, pe care-l face arhetipul armeanului apatrid - pornind din vremelnica patrie a plânsului liber, un fel de illo tempore în care "Dumnezeu era încă la îndemână", trecând prin experienţa mută a plânsului reprimat, şi ajungând în Străinătatea tânguirii autiste şi a şoaptei fără ascultători - nu i-a adus acestuia nădăjduita mântuire. Dumnezeul secolului XX se dovedise mai retras, "mai neatent decât de obicei", aşteptându-se mai cu seamă de la oameni să-I întregească voia.

Despre vina de a supravieţui

Cartea şoaptelor povesteşte îndeosebi despre cei învinşi. Înfrângerea nefiind mereu întâmpinată ca o fatalitate, un dat al sorţii, ori ca o consecinţă a nevolniciei. Năpasta poate cădea asupra unui neam şi drept urmare a neîngrăditei sale opţiuni - una desprinsă ca dintr-o faţetă înţeleaptă, chiar pioasă, a liberului arbitru. Opţiunea celor care au renunţat la ambiţia de-a dobândi ceva ce ar putea fi găsit pe această lume. Nerămânându-le, atunci, decât a se lăsa biruiţi de Istorie, aici aflându-se doar în trecere. Unii ar numi asta pasivitate, alţii - neutralitate binevoitoare sau, in extremis, defetism. Cert e că, indiferent care i-ar fi numele, atrage ca un magnet pofta de nimicire a celor cu vocaţie de călăi.

Cărţile excepţionale, mai ales letopiseţele moderne (între care aş încadra şi proza d-lui Vosganian, care şi-a istorisit seminţia, ascultând - s-ar părea - atât şoapta îndepărtată a strămoşilor masacraţi cât şi vocea indescifrabilei autoînvinovăţiri a celor care au reuşit să supravieţuiască), se nasc în vremi de oarecare tihnă a Istoriei - stare şi conjunctură mult mai propice interogaţiilor identitare; care pot fi, mai întâi de toate, întrebări referitoare la ego (fiecare individ punându-se tihnit, adică, faţă în faţă cu el însuşi), şi, de asemenea - la şansele de afirmare ale întregii etnii, în lumea odată reaşezată în matca sa.

Viaţa din fotografii

"Când privesc acum, de la vârsta pe care o avea bunica mea când m-am născut, amintirea bunicilor la vârsta bătrâneţii începe să se estompeze. Şi asta mai ales pentru că bunicul Garabet a fost cât se poate de priceput în a-şi păstra amintirile despre sine. Înţelegând, cu firea lui de artist, că povestea vieţii oricărui om e alcătuită doar în parte din ceea ce trăieşte în timp real, restul, în părţi egale, fiind alcătuit din lucrurile de care îţi aminteşti, din lucrurile pe care le speri şi din cele de care te temi, bunicul şi-a alcătuit o viaţă paralelă, compusă din fotografii (...)."

Fotografiile de familie preiau funcţia de testament, acolo unde alte izvoare documentare lipsesc, şi se-apucă să grăiască din clipa în care până şi şoaptele devin neputincioase - armenilor copilăriei lui Varujan le plăcea să se fotografieze. De regulă, în grup, între rubedenii, şi arborând o poză riguroasă. Bărbaţii, aşezaţi pe scaune, trufaşi şi rigizi - de fapt, intimidaţi de superstiţia tâlhăririi sufletului şi încuierii lui definitive în cutia cu minuni a aparatului fotografic. Femeile, secondându-şi soţii, stând în picioare în spatele acestora, abia ţinându-şi respiraţia în strânsoarea corsetelor "dătătoare de leşinuri".

Mereu pribegi între două patrii de împrumut, armenii se imortalizau pe peliculă fotosensibilă imediat ce prindeau un scurt moment de păsuire. Doar în acest mod reuşind să ţină un destul de aproximativ recensământ al propriului neam. Ucigaşul în masă - cu precădere statul otoman, căruia i se alătură kurzii, apoi sovieticii - nu a contabilizat niciodată, în stilul impus ulterior de Endlí¶sung-ul nazist, suma victimelor sale. Astfel stând lucrurile, morţii Armeniei au rămas nenumăraţi" Au pierit şi ei decimaţi, întocmai evreilor în Europa, sub ochii din cale-afară de îngăduitori - de-un "pacifism" abia mascând interesele politico-economice - ai consulilor "marilor puteri" occidentale. Înţelegem, aşadar, din ce motive cei scăpaţi de prigoană, acum singuri pe lume şi oarecum" sceptici, fotografiindu-se, "voiau să-şi dovedească lor înşile că mai trăiesc".

Literatură de raftul întâi

Limba română a armeanului Varujan Vosganian are simplitatea, precizia şi cursivitatea definitorii pentru cei dintâi povestitori ai Literelor noastre. Iar literatura aşternută de dumnealui pe hârtie, uzând de mijloace numai în aparenţă modeste, este, în fapt, una senzuală şi torenţială - fabuloasă, înfiripată, parcă, din noaptea unui nesfârşit solstiţiu de iarnă, prielnic basmelor la gura sobei. Cititorul nu se surprinde socotind cu un aer plictisit paginile care-l despart de final, ci, din contră - le-o fi numărând el, dar disperat că se împuţinează! Oricum, după lectură, afinităţile chimice dintre cititor şi Cartea şoaptelor se dovedesc indestructibile - putem răsufla împăcaţi: pofta de relectură vine citind. Vosganian scrie aici un cuceritor roman de Nobel şi mă încumet să privesc orice sceptic în ochi afirmând asemenea (asumată) grozăvie!

Tăcerea ar fi fost cel mai respectuos chip de-a vorbi despre copleşitorul debut romanesc al poetului metamorfozat în prozator. Cea mai cuviincioasă dintre tăceri. Însă, deîndată ce deschidem cartea, simţim cum ne molipseşte un indicibil neastâmpăr de a-i convinge pe ceilalţi - prieteni, vizitatori ocazionali, necunoscuţii de pe stradă - că trebuie citită. Inutil să mai spun că mulţi dintre mai tinerii "predecesori" ai lui V. Vosganian, tipăriţi în colecţia Fiction-Ltd a Editurii Polirom, au toate motivele să-şi ţină sub obroc eventuala curiozitate faţă de paginile uluitoarei făptuiri a scriitorului de etnie armeană. I-ar putea "interzice" pe termen nelimitat. Prin forţa, întinderea fără fisură a povestirii şi dezinvoltura ei bine măsurată, prin umorul ei tragic, teluric, de bravă "modă veche" (în epoca deconstrucţiei şi-a poalelor în cap), opus-ul acesta cu valenţe de epopee homerică întrece în valoare (potrivit şi părerii altor cronicari care i-au făcut întâmpinarea) mai tot ce s-a scris şi-a apărut în literatura română post-comunistă. N-am citit ceva mai fermecător, în sensul propriu al termenului, în ultimele 12 luni...

O carte de citit orbeşte, mângâindu-i paginile cu palma întinsă, "aşa cum ai mângâia obrazul unui copil". O carte de respirat.