Dimensiunea morganatică a realului
Scris de bookblog.ro • 14 mai 2008 • in categoria Versetele serafice
Una dintre cele mai profunde cărţi de metafizică apărute în secolul XX european începe cu următoarea exergă: "Simulacrul nu este niciodată ceea ce ascunde adevărul. Tocmai adevărul este cel care ascunde faptul că simulacrul de fapt nu există. Simulacrul este adevărat." (Ecclesiastul). Este vorba despre Simulacre şi simulare, iar cel care-şi începe lucrarea sub adierea unui verset serafic este profesorul de sociologie Jean Baudrillard, probabil nonşalantul metafizician al catastrofei postmoderne.
Cea mai sugestivă parabolă a simulacrului este Fata Morgana, fenomenul optic pomenit de către cruciaţii care, navigând în Mediterana, vedeau în aer fantastice castele reflectate în aer. Odată cu el, se impunea o dilemă gnoseologică: este iluzia parte din realitate? Răspunsul nu e uşor de dat: tehnic vorbind, iluzia este cât se poate de contrarie realului. Totuşi, ea se impune unora dintre simţuri, chiar dacă inteligenţa o abhoră. Deci, într-un mod vizual, tactil, olfactiv, gustativ sau auditiv - îşi revendică parcela ei de existenţă. Fata Morgana este şi nu e. Simulacrul este morganatic.
Minciuna, cu care simulacrul poate fi pus în relaţie de egalitate, are acelaşi regim paradoxal. Atunci când are veleităţi durative, minciuna e mai mult decât un debil non-A în raport cu un A oarecare (de exemplu, o construcţie de tipul "Hipopotamii sunt roz şi zboară" este automat sortită pieirii), ea trebuie construită savant, şi să înglobeze mai mult decât simple elemente disparate de adevăr. Minciuna-simulacru are în fapt nevoie de o doză solidă de adevăr pe care să-l fagociteze neîncetat spre profitul propriu. Este nevoie de o acaparare uriaşă a realului, pentru a se construi o iluzie lipsită de auto-ironie. Minciuna e scheletică, deci spectrală, dar gurmandă, fără să reuşească vreodată performanţa obezităţii altfel decât la nivelul impresiei.
Societăţile tradiţionale, ţesute invizibil în jurul Scripturilor, aveau mecanisme de apărare împotriva şantajului realului, împotriva halucinaţiei adevărului. Preceptul creştinesc: "De la Biblie încoace nu a mai apărut nimic nou" a fost scutul lumii noastre. Civilizaţia islamică nu a uitat că "Ceea ce nu există în Coran, nu există". Învăţătorii poporului rătăcitor al evreilor scriseseră în Talmud că o nouă coagulare în Ţara Sfântă nu trebuie să aibă loc înainte de venirea lui Messia. Trei forme de valorizare ontologică menite să ţină departe demonii morganatici. Lumea noastră a lăsat, cu o candoare monstruoasă, garda jos: lichidând referenţialele sacre, am părăsit ordinul latent al simbolicului pentru violul continuu al semnelor arbitrare.
Cel mai mare defect al simulacrului este lipsa lui de finalitate. N-are saţ, cum ar fi spus un ţăran de pe vremul, musai cel care a rostit liniştit că "s-a întors lumea cu fundul în sus", fără să ştie că adevărul acesta a fost deja figurat simbolic de civilizaţia chineză atunci când, dintr-un motiv neştiut de noi, a început să figureze simbolul Tao cu partea întunecoasă (yin) deasupra părţii luminoase (yang). Nefiind legitimată ontologic, minciuna-simulacru nu are echilibru, nu este statică, are fugă, este dinamică. Fiind în pericol iminent să dispară, lucrează permenent la producţia şi reproducţia realului. Rezultatul este însă, fără greş, tot de natură morganatică.
Printre simulacrele modernităţii noastre târzii, Jean Baudrillard enumeră: cinematograful, mass-media, clona şi holograma. Toate pretind să dubleze realul, şi toate sfârşesc prin a fi forme morganatice, mai reale decât realul însuşi. Principial, sunt condamnate din faşă la a fi forme de minciună-simulacru, tocmai prin pretenţia de fidelitate pe care şi-o arogă: Posibilitatea Universală nu se repetă niciodată, spune un principiu metafizic. Dumnezeu nu face de două ori lucrurile la fel. Adică nu există nicăieri două lucruri perfect identice: în pofida existenţei claselor de elemente asemănătoare, fiecare dintre ele luat în parte este profund unic şi irepetabil. Cel mai cinstit lucru pe care formele simulacrului l-ar putea face este să-şi recunoască natura intrinsec ficţională, dar atunci ne-am pierde repede interesul pentru ele, şi iluzia s-ar risipi.
Cea mai reuşită formă a simulacrului pe care o cunoaşte istoria creştinismului este Renaşterea. La baza ei a fost o imposibilitate pură şi o sfidare a ordinii lui Dumnezeu: o putem numi aspiraţia pentru dublu. S-a voit, cu bune şi stupide intenţii, retrăirea "purităţii originare" a primelor timpuri ale creştinismului, uitându-se un detaliu esenţial, cutremurător: că motorul lor era Iisus Hristos însuşi. S-a dorit reîntoarcerea la un moment irepetabil, cum sunt toate momentele, cu naivitatea cu care cineva şi-ar putea imagina alunecarea unei garnituri de tren din care lipseşte tocmai locomotiva. Renaşterea este primul demers de inginerie socială pe care îl cunoaşte istoria Europei - încălcând un principiu metafizic, ea nu putea decât să vireze zgomotos şi dement în simulacru.
În Strategiile fatale, Baudrillard enumeră câteva dintre simulacrele cu care suntem familiari: mai urât decât urâtul este monstruosul; mai vizibil decât vizibilul este obscenul, mai ascuns decât ascunsul este secretul, mai mobil decât mobilul este metamorfoza, mai fals decât falsul este aparenţa, mai adevărat decât adevărul este modelul. O vorbă comună spune şi ea, sugerând o anomalie profundă: mai catolic decât Papa... Lor le putem adăuga: mai creştinesc decât creştinismul este protestantismul. Situaţia nu este, din păcate, valabilă doar pentru religia lui Hristos. Islamul are şi el curente al căror vis este să arunce peste bord toată bogăţia spiritualităţii muhamadiene, în numele retrăirii graţiei momentului fondator. Iar iudaismul, după ce a construit o replică a regatului biblic, aspiră la o machetă la scara 1:1 a Templului lui Solomon. În absenţa dinastiei levitice, a ritualurilor şi a binecuvântării divine care să reinvestească Sfânta Sfintelor, tot ce se poate sconta este un muzeu sterp. Adică o Fata Morgana din piatră.
Poate că ironia acestui comentariu nu trebuie împinsă până într-acolo încât, ajunşi aici, să nu spunem ritos că versetul lângă care am şezut şi am plâns, vorba cutremurătoare a Psalmistului, nu există, riguros vorbind, în nici unul din cele doisprezece capitole ale Ecclesiatului. Nu există nici măcar ceva care să-i semene pe departe. Aproape c-am fi fost tentaţi să spunem că am comentat un verset care nu există altundeva decât pe prima pagină a unei cărţi despre lucrurile care, neexistând, sunt însetate de fiinţare. Apoi am privit îndeaproape "deşertăciunea deşertăciunilor", despre care vorbeşte Înţeleptul, şi am conchis că e totuna cu iluzia, cu minciuna, şi cu simulacrul. Aşadar, exerga invocată de Baudrillard nu există. Dar e adevărată.
Scris de Radu Iliescu
Citeste cele 7 COMENTARII si spune-ti parerea!
-
cristian sirb spune:
Credeam că voi îmbătrâni şi nu-mi va fi dat să aflu că Renaşterea “nu putea decât să vireze zgomotos şi dement în simulacru.” Oare renascentiştii şi-au dat seama, sau a trebuit să vină sec XXI peste noi ca să li se comunice acest lucru?
Unde stă “aspiraţia pentru dublu” în nostalgia originilor? Cred că e puţin forţat.
Iar să cataloghezi drept stupidă nevoia eternei reîntoarceri într-un eseu care putea fi finalizat fără accente editorialiste…Ce nu o fi “stupid”, atunci, din gesturile omeneşti? Probabil că lucrurile exacte, ingineriile, geometria. “Stupidă” e, nu-i aşa, visarea!? “Stupidă” e tentaţia imposibilului, nu? Doamne!
Să nu uităm că însăşi liturghia este tot o repetiţie ritualică a unui moment Iniţial! Tot stupidă o fi şi aceasta?
Nu cred că trebuie să fii doar “nonşalant” ca să-ţi permiţi să scrii lucrări cum e cea a lui Baudrillard. De mult nu mai cred în “speculatismele” astea în stare să aducă, prin isteţe tehnici hermeneutice, orice subiect înspre adevărul propriu.
Ah, şi “musai” (din es muss sein) înseamnă, în Ardeal, Trebuie, Obligatoriu. Nu are nici o boare de îndoială, cum apare în textul de mai sus.
-
Radu Iliescu spune:
@cristian sirb,
ceva-ceva din cele spuse de tine merită atenţie. Nu, fireşte, nu observaţia despre modul în care aş fi putut încheia acest eseu, de acord, mult prea apodictic ca să se conformeze cu injoncţiunea finalurilor deschise, instituită cândva de profesorul Kant. Mă tem că şi acest text, şi altele dinainte, şi cele care vor urma, se vor supune altor norme. N-are rost să discutăm nici despre dispreţul pe care îl afişezi în raport cu gândirea speculativă (speculatisme ?! – ce barbarie!), şi pentru sinteze în general. Unul dintre ultimii europeni care a înţeles Metafizica, nu aşa cum a încercat s-o distorsioneze Heidegger de exemplu, ci aşa cum este ea, dincolo de câmpuri culturale, de epoci şi de oameni, în punctul în care toate religiile o întâlnesc, zicea că gradul de acceptare al unei idei metafizice este direct proporţional cu gradul de înţelegere al celui solicitat s-o facă. Ştiu, sună deplin totalitar, dar Adevărul nu provine din consens şi negociere, cum prost a gândit şi scris Lyotard. Adevărul, atunci când merită acest nume, este în unele culturi un atribut al divinităţii… Adevărul este Dumnezeu, nu-l poţi juca la zaruri!
Spuneam că ceva, dincolo de neînţelegerile tale impudic exhibate aici, merită discutat. Este tot o neînţelegere, fireşte, dar una exemplară. Câtă vreme există cvasi-certitudinea repetării ei la alţii, se cuvine o explicaţie. Este vorba despre confuzia dintre actualizarea liturgică a momentului fondator şi dorinţa renascentistă de întoarcere la origini. Aparent, ar exista comună măsură între istoria sacră pusă în operă de fiecare liturghie şi dorinţa protestantă de readucere în prezent a purităţii originare din primele momente ale creştinismului. O primă întrebare, dacă luăm în serios paralela, este de ce protestanţii au mai avut nevoie de reformă în condiţiile în care dorinţa lor era îndeplinit cu regularitate, în fiecare duminică? Răspunsul care se impune este unul cât se poate de simplu: pentru că lor LE-A FOST CLAR că Liturghia şi Reforma sunt două lucruri diferite.
Evident. Oficiul divin duminical relua istoria sacră la nivel simbolic, adică pe măsura unei geometrii arhetipale, a unor gesturi teurgice racordate la nişte valori atemporale (nu este nici o surpriza daca afirm ca in primele secole, crestinismul a absorbit, nu fara tulburari, o buna parte din mostenirea spirituala europeana). Concomitent, reforma protestanta si-a propus sa retraiasca momentul fondator la nivel strict epidermic. Doi dintre predicatorii lui Jan Huss, dorind sa ilustreze diferentele dintre Iisus si apostoli, pe de o parte, si Papa si prelatii catolici, pe de cealalta parte, au pictat pe peretii unei biserici – pe de o parte sfintele personaje, iar lângă ele, despărţite doar de o uşă, fastul şi strălucirea slujitorilor Bisericii. Se spune că efectul a fost devastator pentru cei care au privit cele două imagini. Desigur. Dar strict pentru cei care NU PUTEAU FACE MAI MULT DECAT SA PRIVEASCA. Şi asta pentru că orice imagine este, prin definiţie, o simplă epidermă. Neînsoţită de exegeza corectă, ea minte fără greş. Poţi dezbrăca preoţii de odăjdii, îi poţi da Papei tiara jos şi-l poţi lipsi pe Sfântul Părinte de cârja papală, prin asta creştinismul nu devine mai curat, iar creştinii nu devin mai buni. Mai mult, dezbrăcaţi de ritual, prelaţii NU DEVIN TOTUNA cu Apostolii şi Mântuitorul. Epiderma, odată schimbată, nu sfinţeşte pe nimeni.
Chestia asta n-au priceput-o renascentiştii. Şi asta pentru că singurul lucru la care lucrau era suprafaţa, singurul la care aveau acces. În mod ironic, nu realizau că cei care aveau cel mai mult nevoie de ceremoniile şi fastul Bisericii nu erau preoţii, ci tocmai credincioşii, a căror mentalitate IMPUNEA recursul la strălucire şi la maiestate. Ramura creştinismului numită generic protestantă oferă azi priveliştea tristă a unor grupuscule mai mult sau mai puţin consistente, unde ereziile proliferează haotic, care respinge exegeza tradiţională pentru a o înlocui cu o erudiţie textualistă seacă şi cu un verbiaj sentimentaloid a cărui unică şi tristă victorie este sufocarea oricărei dimensiuni teologice intelectuale. Cea mai proastă imagine pe care mi-a oferit-o protestantismul, aici sunt personal, recunosc, există multe imagini proaste, este aceea a unui pastor american care, filmat pentru un documentar, întrerupe o discuţie cu cineva pentru a se ruga. Nimic din poziţia corporală nu sugerează rugăciunea. Nu caută Răsăritul, îngenunchează, nu-şi împreunează mâinile, nu înalţă privirea spre Sus. Nu. Stă pe scaun şi zice nişte chestii. Apoi deschide ochii şi continuă discuţia. Mi s-a părut ultima degradare la care poate ajunge cineva ce-şi spune credincios. Ca să fiu mai explicit: până şi nevoile fireşti ale oamenilor cer anumite preparative: un loc dedicat lor, o anume poziţie corporală, eventual un ziar în mână, o ţigară în prealabil, un supozitor… Atât de jos să fi decăzut rugăciunea pentru unii încât să poată fi executată lejer, cu placiditatea unei vaci care se baligă în drum spre imaş? Aş fi râs, dacă spectacolul nu mi s-ar fi părut sinistru…
Protestantismul este, în raport cu creştinismul ortodox (adică al dreptei credinţei, incluzând în ea şi forma occidentală catolică), un simulacru. O parodie, o deviaţie morganatică. Iar Renaşterea îl anunţa din momentul în care cerea, tâmpeşte, conformarea la epiderma apostolică şi renunţarea la tradiţia exegetică seculară. Această din urmă pretenţie, pompos numită latineşte sola Scriptura, ascundea nu valorizarea textului sacru, ci desfiinţarea lui. Pentru că premiza că oricine poate hermeneutiza, fără pregătire prealabilă, fără decenii de ucenicie la umbra marilor maeştri, fără limbă sacră şi fără aderarea necondiţionată la axiomatica creştinismului, nu poate fi altceva decât dispreţ pentru textul sacru.
În fiecare liturghie, preotul transformă apa şi vinul în carnea şi sângele lui Iisus. Este miracolul dominical al creştinismului, pe care toţi cei hirotonisiţi îl fac fără greş, ca pe un lucru deasupra firii şi dincolo de scăderile lor omeneşti. În contrapartidă, protestanţii au doar discursuri lăcrimoase despre Iisus. Nu-i totuna.
Care a fi deci raportul dintre liturghie şi ereziile protestante. Prima transcende ordinea firească a lumii, e o ascensiune sacră, e simbolism activ. A doua e o sumă de prostii de bun simţ, de nerozii adânc înfipte în comun. Liturghia este deplin improbabilă, şi tocmai de aceea miraculoasă. Protestantismul e cuminţenia proastă, care nu aspiră la nimic. La Iisus se ajunge prin consubstanţialitate, fiecare creştin e Iisus prin împărtăşanie. Protestanţii au vrut să-l regăsească pe Fiul lui Dumnezeu schimbând hainele, organizând un imens bal mascat, fiind probabil singurul lucru la care mai puteau ei avea acces.
-
cristian sirb spune:
Intenţiile lui Luther nu au coincis neapărat cu rezultatele acţiunii sale, constatate peste ani – decenii, secole. Mă deranjează cumplit (chiar ortodox fiind) să citesc, atât într-un eseu cât şi-n replica dată mai sus la vulgara mea intervenţie, de atâtea ori repetat cuvântul “prostie” (sau proastă) relativ la protestantism sau la Renaştere.
Sau să se insinueze (ori a se spune de-a dreptul) că doar ortodocşii şi (cu voia dv) catolicii au acces dincolo de “suprafaţa” lucrurilor. Eu aş crede mai degrabă că “recursul la maiestate şi strălucire” sunt de fapt semne ale slăbiciunii omeneşti, o variantă mai măreaţă a nevoii noastre de abţibilduri, de material ajutător, dacă nu de surogate pentru profunzimea, imprevizibilitatea şi dificultatea actului credinţei.
Iară, nu agreez făţărnicia şi showmania în care au căzut fără oprelişti Neoprotestanţii, poate că la ei vă refereaţi când aţi exemplificat episodul de mai sus, nu la protestanţii lutherani sau calvinişti.
Epiderma schimbată sau întoarcerea la origini (eşuată sau reuşită) nu este o garanţie pentru sfinţenie, desigur. Aşa cum nu ţin loc de sfinţenie, mântuire, credinţă sau smerenie prezenţa icoanelor în casele credincioşilor, sărutarea tâmpită a moaştelor, înghesuiala “creştinească” la distribuirea apei sfinţite. Valabil şi pentru inflaţia lucrărilor de teologie, scrise în general de nişte îngâmfaţi autocentrişti ce defilează cu limbaje aerate în defavoarea/deserviciul Cuvântului pur.
Şi felul sigur pe sine în care se indică drumul “sigur” către Iisus mă dezamăgeşte şi mă determină să mă întreb cum de nu o fi deja plină grădina Domnului, dacă aşa simplă e calea găsirii Lui.
-
cristian sirb spune:
One more thing: desfăşurările de forţe 80% lingvistice de mai sus demonstrează cu vârf şi îndesat că “oricine poate hermeneutiza”. Chiar “fără a fi beneficiat de deceniile de ucenicie în umbra marilor maeştri”. Tocmai această irezistibilă boală a excesivei tentaţii de a “hermeneutiza” (care apucă aşa, pe oricine deţine un lexic bogat) ma acreşte. Din păcate, e o boală care afectează şi elita ortodoxă.
Şi, repet, neoprotestantism e una, protestantism e alta, să nu introducem în eroare suporterii. Seamănă, dar nu răsar, nu în aceleaşi condiţii climaterice.
-
Radu Iliescu spune:
@ cristian sirb,
Cu toată deferenţa, ai nişte probleme legate de discernământul intelectual care stă în puterea ta să le rezolvi. A spune că eşti ortodox dar concomitent te deranjează să fie vorbite de rău diversele forme ale heterodoxiei este sinonim cu a afirma că nu faci diferenţa între dreapta credinţă şi ereziile. Dacă n-am vorbi despre teologie, ci despre conducere auto, opinia ta ar suna de felul “mi-e egal dacă de la Botoşani la Iaşi merg prin Hârlău sau prin Bucureştiâ€. Ca să nu mai spun că pe şosea orice traseu, până la urmă, riscă să-şi atingă destinaţia, ceea ce nu se poate spune despre şoselele gândirii… Ecumenismul e toleranţă bleagă dacă nu se bazează pe un efort de definire a ceea ce este acceptabil vs. ceea ce nu poate fi acceptat.
Ideea pe care o exprimi cu cuvintele ““recursul la maiestate şi strălucire†sunt de fapt semne ale slăbiciunii omeneşti, o variantă mai măreaţă a nevoii noastre de abţibilduri, de material ajutător, dacă nu de surogate pentru profunzimea, imprevizibilitatea şi dificultatea actului credinţei†se bazează pe o confuzie destul de comună în spaţiul european, care poate fi sintetizată cu cuvintele destul de paradoxale: Europeanul este Omul. În realitate, şi dacă ai avea ceva contacte cu istoria mentalităţilor ţi-ar fi destul de clar acest aspect, Europeanul este doar una dintre varietăţile Omului. La fel cum Homo islamicus este şi el, o altă varietate.
Nu vorbim despre rase aici. Un african născut în Europa şi educat în acest câmp mental este la fel de european ca şi un suedez sau ca un neamţ. La fel cum un musulman din Africa Subsahariană reprezintă aproximativ acelaşi tip uman ca un indonezian, sau un chinez care a rostit aş-şahada. Tipul uman european are altă paradigmă în comparaţie cu tipul uman chinez, sau tipul hindus. Există diferenţe de percepţie intelectuală inerente ariei culturale (nu disponibilităţilor intelectuale propriu-zise), care sunt la cei mai mulţi dintre oameni cvasi-obiective. Desigur, indivizi excepţionali pot sări peste falii şi pot pricepe formule mentale în care nu s-au născut, dar vorbim, fireşte, despre excepţii. Ariile culturale însă nu se diluează una în alta, şi până la urmă este normal să fie aşa. Iar tipic pentru aria culturală europeană este, printre alte trăsături, “recursul la maiestate şi strălucireâ€.
Diferenţa dintre protestanţi şi neo-protestanţi este aceea dintre capra care sare masa şi iada care sare casa. Da, sunt două lucruri diferite, dacă vrei: prima e o capră, a doua este o capră cu mult mai capră.
Nu pot fi jignit atunci când spui că ceea ce scriu eu este format din “desfăşurările de forţe 80% lingvisticeâ€. Dacă te-ai concentra ceva mai tare, ai vedea că ceea ce contează este partea de 20%.
-
cristian sirb spune:
Indiferent, se pare că aceste presupuse contacte ale dumitale cu “istoria mentalităţilor” nu ţi-au servit şi la un oarecare efort de a te abţine de la aceste aprecieri definitive, de voievod cruciat neîncercat de dubii. Aş aprecia să fi găsit în acel procent de 20% şi o doză ceva mai pregnantă de autoironie, de îndoială, măcar o mai mare fereală de acele cuvinte “tari”, “stupid”, “prost”…
Ecumenismul meu “bleg” nici măcar nu e ecumenism, ci poate o tentativă de bun simţ, care se iscă în mod natural atunci când un semen de-al meu se aşează automat în tabăra “aleşilor deştepţi”, situând restul lumii în tabăra “stupizilor”, a emasculaţilor.
Spre deosebire de tine, eu prefer să dezleg nodul decât să-l tai, oricât ar dura. Sigur, este mult mai lesnicios să gândeşti o credinţă în termeni războinici, hoţi şi vardişti, aleşi şi eretici, normişti şi penali. La fel, recursul obsesiv la icoane (care, cică, dacă aşa figurază ele, nu le poţi contesta) şi la majoritate (“majoritatea religiilor”, etc) nu ţine loc de adevăr în, Lingvistic, priceputa argumentaţie.
Şi, din nou, aspectele scoase în evidenţă de mine, spre a fi, cumva lămurite de autorul prea impetuos, au fost doar băgate într-o ceaţă explicativă lăptoasă. Mereau aceeaşi preocupare pentru stilistica fără ţintă.
mihai diac spune:
14 mai 2008 | 1:10 pm
excelent review-ul.