Orice descindere a harului în lumea sublunară are la origine o problemă de interpretare a textului sacru. Orice încarnare a Logosului divin aduce cu sine soluţia legitimă. Nu doar ecuaţiile matematice au soluţii corecte şi rezultate aberante. Textul sacru are şi suscită permanent exegeze meritorii, cărora timpurile le-au adăugat elucubraţii otrăvite, care se aruncă himeric spre un înalt pentru care le lipseşte intuiţia, atunci când nu se închircesc gârbove şi stupide într-o ariditate stearpă.

Spune Evanghelia după Luca: "Şi iată, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-l şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?" Răspunsul lui Iisus îl surprinde pe Fiul lui Dumnezeu într-o ipostază cărturărească, şi consacră problema mântuirii ca provocare a textului de inspiraţie sacră: "Ce este scris în Lege? Cum citeşti?" (10, 25-26) Prima întrebare vizează litera textului. A doua - dreapta lectură a literei. Nu ajunge să ştii să citeşti, ca să citeşti bine. Răspunsurile pe care Iisus le dă sunt pe deschiderea acestor două axe: Să-l iubeşti pe Dumnezeu fără rest, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi - aceasta este dimensiunea literală. Iisus vorbeşte cu un doctor al legii, adică unui exeget autorizat, a cărui hermeneutică ar trebui să fie cea a tradiţiei iudaice.

Numai că interpretarea trimisului lui Dumnezeu e în răspăr cu cea consacrată în Israelul acelor vremuri. Pilda samariteanului cel milostiv, atât de evidentă pentru orice creştin, e un scandal pentru cel care pusese întrebarea: aproapele nu este nici preotul, nici cel din neamul lui Levi, ci samariteanul. Trebuie să plonjezi în mentalitatea cu care era contemporan Iisus pentru a resimţi din plin şocul pe care trebuie să-l fi încercat cei ce au fost martorii acestui dialog.

Cu mult timp înainte ca misiunea christică să fi început, regatul profetului-rege David se despărţise în două: Israel cu ale sale zece seminţii, condus de Ieroboam (în nord, cu centrul sacru pe muntele Garizim) şi Iuda cu ale sale două seminţii, condus de Roboam (în sud, cu centrul sacru la Ierusalim). Nu posedăm izvoare care să tranşeze dinafară detaliile acestei sciziuni politice: cronicile samaritene (adică ale Israelului) spun că iudeii s-au despărţit de ei odată cu mutarea Arcei alianţei în secolul IX înainte de Hristos, în vreme ce cronicile iudaice le reproşează celor din nord sincretismul religios, din cauza a ceea ce în ochii lor trecea drept o deschidere inacceptabilă faţă de celelalte neamuri. Este foarte probabil ca separarea efectivă să se fi produs foarte lent, de-a lungul mai multor secole, timp în care iudeii au fost luaţi în robia babiloniană, iar israeliţii s-au amestecat cu coloniştii implantaţi de asirianului Sargon II.

Divorţul efectiv şi irevocabil are loc atunci când, în 538 înainte de Hristos, întorşi din robia babiloniană, iudeii refuză propunerile de ajutor la reconstruirea Templului venite din partea celor care nu cunoscuseră exilul. Chiar dacă textul biblic nu spune cu exactitate că aceştia din urmă sunt israeliţi-samariteni (Ezdra I 4, 3), suntem îndreptăţiţi să credem că ponderea pe care o ocupau în rândul lor cei din nord nu era neglijabilă. Antipatia dintre cele două comunităţi s-a instalat pe deplin, şi a durat timp de secole. Iisus însuşi a simţit-o atunci când, îndreptându-se spre Ierusalim cu apostolii, nu este întâmpinat cu ospitalitate de către samariteni (Luca 9, 52-53), fapt care poate fi interpretat ca pe o dovadă de ostilitate făţişă, cu totul barbar în contextul manierelor pe care epoca le avea pentru călătorul străin. La rândul lui, atunci când îşi trimite pentru prima oară apostolii, le precizează să nu se adreseze păgânilor, iar în cetăţile samaritenilor să nu intre, parte pentru a rezerva întâietatea evreilor, parte poate pentru a nu-i surprinde peste poate pe cei a căror mentalitate era, încă, prea tributară vremurilor (Matei 10, 5-6).

Vorbind cu un doctor al legii, hermeneutul Iisus restabileşte înţelesul ortodox al aproapelui. Şi nu exagerez cu nimic când spun că toată soarta religiei lui Moise se joacă în hermeneutica acestui cuvânt. Atunci când o tradiţie moare, şi cititul în răspăr al textului sacru o asasinează negreşit, tot ce mai rămâne este o păguboasă inerţie. Întorşi din robia babiloniană, iudeii au dat aproapelui cea mai îngustă definiţie cu putinţă. Concomitent, toate injoncţiunile Legii îşi limitau drastic aria de aplicabilitate. Era aproapele, şi merita să fie onorat ca om, doar cel care prezenta aparenţele definiţiei - căci ce poate fi o definire altceva decât o mutilare a obiectului ei, o falsificare neroadă? Inerţia a consacrat eroarea, iar Iisus, prin pilda samarineanului milostiv, se pune de-a curmezişul exegezei oficiale. Toată istoria lumii de atunci încoace e un lung şir de catastrofe omeneşti care ar fi putut fi toate evitate, dacă oamenii şi-ar fi văzut aproapele. Aproapele comuniştilor este burghezul, aproapele naziştilor este evreul, aproapele chinezilor este tibetanul, aproapele albilor sudafricani este negrul, aproapele britanicilor colonişti este indianul, aproapele evreilor israelieni este palestinianul. Tot ceea ce obtuzitatea şi ura defineşte ca fiind departele este, în exegeza lui Iisus, aproapele.

Într-o noapte de taină, hermeneutul Iisus discută cu hermeneutul Nicodim, pe care-l numeşte "învăţătorul lui Israel" (Ioan 3, 10). Unul are lumina harului, deasupra lui a suflat Duhul Sfânt. Celălalt este reprezentantul tradiţiei, a uneia năpădite de confuzii şi de neînţelegeri seculare. A uneia ce se închisese asupra sieşi prin simpla reformulare a unui concept, refuzând să fie o deschidere pentru neamuri. Iisus îi vorbeşte despre a doua naştere, cea "de sus", "din Duh". Trebuie ca hermeneutul Nicodim să fi înţeles ceea ce se afla dincolo de vorbele celuilalt, altfel nu ar fi adus aloe şi smirnă pentru trupul răstignitul de pe Golgotha. Dar interogaţia lui din noaptea aceea stă mărturie a ciocnirii exegezei ortodoxe cu fantasmele adormite: "Cum pot să fie acestea?" (Ioan 3, 9) Şi îndrăznim să credem că orice verset serafic trezeşte aceeaşi nedumerire esenţială, cea a putinţei de a fi. Este pragul pe care hermeneuţii îl trec, şi zidul în faţa căruia ceilalţi dau uimirea pe batjocură...

Scris de Radu Iliescu