Jihadul lui Aghios Demetrios
Scris de bookblog.ro • 24 mai 2008 • in categoria Versetele serafice
Una din icoanele ortodoxiei greceşti înfăţişează un bărbat călare, îmbrăcat într-o cămaşă de zale, peste o tunică ce-i acoperă complet braţele, coborând până spre genunchi. Calul este cabrat, într-o atitudine tipică armăsarilor ce-şi dispută întâietatea, iar mâinile călăreţului aruncă spre adversar o suliţă, al cărei capăt dinspre Ceruri este o cruce. Nu, nu e vorba despre Sfântul Gheorghe în luptă cu balaurul. Este ΑΓΙΟΣ ΔΗΜΗΤΡΙΟΣ, cu chipul adolescentin aureolat, sfânt-militar, iar cel care se pregăteşte să moară, cu un gest de supunere care nu-i mai serveşte la nimic, e un om. Dacă Islamul sunnit ar fi tolerat iconismul, şi dacă această reprezentare ar fi provenit din câmpul său cultural, propaganda euroamericană ar fi deţinut grăitoarea probă imagistică a naturii profund violente a adversarilor săi orientali.
Pentru ceea poate vedea observatorul postmodern, care face abstracţie de dimensiunea simbolică ce-i este implicit străină, imaginea surprinde o crimă monstruoasă. Nu numai că un om va lua viaţa seamănului său, dar în plus victima este, în limbaj militar, deja "neutralizată": cel pe punctul de a muri nu mai are la îndemână vreo armă, iar braţul cu care stă să-şi acopere privirea sugerează groaza celui ce refuză anticiparea propriului sfârşit. În contrapartidă, cel din şea nu exteriorizează nici compasiune, nici tristeţe, nici ură, doar beatitudinea celui ce se află la eoni distanţă de ce se întâmplă în contingenţa lui. Armăsarul este gata să împlinească rana ce-o va aduce suliţa prin ruperea adversarului în copite, cel învins fiind astfel asimilat, înainte de a se transforma în praf şi pulbere, regnului animal.
Cel a cărui percepţie despre creştinism este construită dintr-o aglutinare de locuri comune ca "iubirea aproapelui", "iertarea greşelilor" şi alte asemenea bondieuserii, va fi şocat la lectura paragrafului de mai sus. Îşi va fi imaginând, poate, că din necesităţi retorice exagerăm, sau că tot ce am zis până acum e doar o hiperbolică înşiruire de antifraze. Dacă, dimpotrivă, icoana ar fi înfăţişat un mucenic torturat pentru credinţa lui în Hristos, mărturisind plin de milă pentru iertarea păcatelor celor ce-l vrăjmăşesc, obişnuinţele nu ar fi resimţit nici o atingere. O eroare comună este aceea de a admite că, dacă Dumnezeu există, atunci el nu poate fi decât aşa cum ne imaginăm noi: de o infinită bunătate, gata să ierte totul, adică disponibil ca un chelner la toate comenzile noastre şi gata să ne asigure amabil, când vine momentul notei de plată, că toată consumaţia a fost din partea casei.
De fapt, orice teologie ortodoxă ştie că Dumnezeu este şi Milostiv, dar şi Maiestuos. Că mila divină nu este infinită, ci se topeşte atunci când se întâlneşte cu grandoarea sa necruţătoare. Că iertarea are un capăt, numit justiţie. Că pacea lui Dumnezeu se defineşte în raport cu războiul, fără de care n-ar fi calm şi seninătate, ci un non-război călâu şi fără sare (în contrapartidă, "pacea" postmodernă se numeşte fie război rece, fie conflict de joasă intensitate). Toate religiile, fără excepţie, ştiu că echilibrul este făcut din două talgere distincte, în mijlocul cărora acul balanţei stă să tremure la cea mai imperceptibilă atingere. Un creştinism emasculat, în care virtuţile nu se definesc prin înfrângerea ispitelor ci prin absenţa chioară a prilejurilor de a păcătui, este la fel de departe de Hristos pe cât sunt ecranizările patimilor christice de icoanele bizantine ale Mântuitorului.
Creştinismul, pe vremea când încă era încărcat de vitalitate, avea o dimensiune violentă perfect justificată scripturar: "Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie." (Evanghelia după Matei 10, 34). Discursul christic împotriva fariseilor, grupare iudaică de tip protestant a cărei principală acţiune era cultivarea textului sacru în sinagogi, în detrimentul ritualurilor Templului, este o adevărată diatribă îndreptată împotriva heterodoxiei. Nu în ultimul rând, gestul simbolic al biciuirii valutiştilor din Templu va deschide, prin forţa exemplului, drumul sfinţilor-soldaţi ai creştinătăţii medievale, a monahilor-cavaleri ai Ordinului Templier teoretizat de Sfântul Bernard din Clairvaux.
În ciuda a ceea ce vrem să credem, creştinismul şi sabia au făcut timp de secole casă bună. După un război de treizeci de ani, francii lui Carol cel Mare i-au convertit pe saxoni, punându-i să aleagă între religia lui Hristos şi moarte (e stupid să constatăm astăzi că cei ce se pretind fără rezerve creştini atribuie islamului mecanismele de răspândire ale propriei lor religii). Harald Dinte-albastru, regele Danemarcei, în 965; Geza I al Ungariei şi fiul său, Sfântul Ştefan, în 985; Olaf al Norvegiei în 993, Olaf al Suediei în 1008 sunt ultimii prinţi păgâni care se creştinează şi apoi îşi botează poporul fără prea multe discuţii, pentru a se sustrage astfel cruciadelor cavalerilor ce-şi spuneau Fratres Militiae Christi. Creştinarea era condiţia intrării în sistemul de alianţe european, urmată eventual de alăturarea la o campanie militară sub semnul Crucii. Nu vreau să spun că acest lung şir de evenimente de care nu ne face plăcere să ne amintim ar fi condus la o religiozitate de suprafaţă, fireşte că nu. Vreau doar să privim cu mai multă atenţie la un detaliu vestimentar al Apostolului Petru: sabia de la cingătoare. Nu, nu era un accesoriu decorativ.
Ne place sau nu, toate religiile au o dimensiune violentă greu de înţeles pentru moderni, începând cu zicerea Psalmistului: "mâniaţi-vă, dar nu păcătuiţi". Există o mânie sacră pe care o ilustrează toţi Trimişii lui Dumnezeu, fără excepţie: întors de pe munte cu Tablele Legii, Moise ucide 3000 dintre bărbaţii surprinşi în jurul viţelului de aur; Muhammad organizează campaniile militare menite să stranguleze economic Makkah; Iisus blestemă arborele fără rod; avatarurile lui Vişnu restabilesc ordinea tradiţională tot printr-un act violent, un război sau o crimă. Toate descinderile sacrului în lumea sublunară vizează dimensiunea justiţiei, ale cărei acţiuni, fără excepţie, sunt menite purificării unei configuraţii viciate.
Vieţile Sfinţilor ne dau cu prisosinţă detaliile ilustrate de icoana cu a cărei descriere am început acest text. Trăitor undeva pe la sfârşitul secolului III Anno Domini, Sfântul Dimitrie se trăgea dintr-o familie de nobiliară. Natura lui intimă este aceea a unui om de arme, nu a unui cărturar contemplativ. Urmează tatălui său la tronul Cetăţii Tesalonicului, prin voia împăratului Maximian, care iniţial ignoră identitatea creştină a noului vasal. Numai că vestea, odată ajunsă la urechile suzeranului, atrage automat întemniţarea creştinului, şi mai târziu asasinarea lui. Singurele cuvinte pe care istoria creştinismului i le atribuie sunt cele ce constituie îndemnul transmis unui alt sfânt-militar, Sfântul Nestor: "Du-te şi luptă, şi în numele lui Hristos vei învinge!" Nimic mai normal, zicem noi. Doar Iisus din Nazareth este cel care a lăsat cuvintele acestea provocatoare: "Îndrăzniţi, eu am biruit lumea!" (Evanghelia după Ioan 16, 17) O altă icoană a Sfântului Dimitrie ni-l înfăţişează tot ca soldat, cu mâinile deschise într-o îmbrăţişare, una ţinând suliţa şi cealaltă arcul cu săgeţi, sau poate, cine ştie, într-o prefigurare a răstignirii interioare a fiecărui credincios. Aceste icoane mărturisesc despre dimensiunea combatantă a creştinismului, astăzi trecută sub o tăcere neghioabă, alături de exerciţiul funciarmente violent al discernământului intelectual, anticipare a demersului apocaliptic de separare a oilor de capre.
Scris de: Radu Iliescu
Citeste cele 32 COMENTARII si spune-ti parerea!
-
Radu Iliescu spune:
Foarte corecta completarea. Multi cred ca religia crestina, prin razboaiele si cruciadele pe care le-a purtat, s-a abatut de la principiul hristic al iubirii dusmanului. In realitate, “opozitia” este de ordin lingvistic, si lucrurile erau inca foarte clare cand textul biblic era inca receptat in latina/greaca.
Despre ce este vorba? Anticii faceau diferenta intre dusmanul personal si dusmanul public. Cu primul aveau o relatie personala, cu cel de-al doilea una ideatica. Dusmanul personal putea sa-ti ia pamantul, banii, la rigoare chiar si viata. Dusmanul public iti luat cu mult mai mult: identitatea, viitorul, trecutul.
Latinii l-au numit pe dusmanul personal “inamicus”. Pe acesta, in drumul spre sfintenie, trebuia sa-l iubesti, sa realizezi ca, dintr-un punct de vedere care poate nu-ti este evident, ai ceva in comun cu el, va aflati intr-o relatie de complementaritate.
Celalalt este “hostis”. El poate fi dusmanul religiei tale, dusmanul bunelor moravuri, dusmanul simbolurilor sacre, dusmanul ideilor fundamentate metafizic. Fata de acesta nu poate si nu trebuie sa existe toleranta. O civilizatie sanatoasa are reactii foarte prompte, mergand pana la violenta, in raport cu hostis, si ceva mai ponderate, mergand pana la sfintenie, fata de inamicus.
-
Ioana spune:
Din pacate mi se pare ca in majoritatea razboaielor contemporane nu mai exista acest “hostis”. Toti lupta acum impotriva unei multimi de “inamicii”, “inamicii” care cel mai adesea nici nu sunt ai lor ci ai conducatorilor dementi care ii trimit la lupta. Dusmani personali si dusmanie cat se poate de subiectiva, fara nicio amenintare asupra valorilor adevarate.
-
Radu Iliescu spune:
@ Ioana,
aici se poate vedea cat de jos a coborat “lumea crestina” in zilele noastre. Euroamericanul, care nu are nici o rezerva cand este vorba sa se numeasca “crestin”, este tolerant in raport cu dusmanii publici, dar necrutator cu dusmanii personali. Adica exact invers de cum a spus Iisus Hristos.
-
cristian sirb spune:
“El poate fi dusmanul religiei tale, dusmanul bunelor moravuri, dusmanul simbolurilor sacre, dusmanul ideilor fundamentate metafizic. Fata de acesta nu poate si nu trebuie sa existe toleranta. O civilizatie sanatoasa are reactii foarte prompte, mergand pana la violenta, in raport cu hostis, si ceva mai ponderate, mergand pana la sfintenie, fata de inamicus.”
INCREDIBIL! Mai urmează convocarea la pogrom? Diferenţa dintre acest tip de discurs şi cel (considerat de noi, pe alocuri pe drept, primitiv) islamist este minimă.
Cine a spus că noi (oamenii “moderni”) nu facem deosebire între duşmanul personal şi cel public (naţional, extranaţional)?! De ce trebuie să pornim mereu de la presupuneri din astea speculative doar ca să vorbim apoi spumos despre ele?
Cea mai mizerabilă utilizare a inteligenţei cu care am fost înzestraţi (unii chiar inutil) este aceea de a căuta justificări “deştepte” uciderii. Nu, noi, creştinii, ori martirii noştri nu am ucis niciodată decât având legea de partea noastră. Crimele noastre au fost mereu chirurgicale, necesare, inevitabile.
Dar văd că tipul ăsta de discurs adună şi ucenici. Bravos!
-
cristian sirb spune:
Cu nimic altfel a procedat şi faimosul inutil de Dan Brown (un alt “inteligent” care face un mare deserviciu Credinţei noastre) când construieşte o teorie pornind de la un tablou pictat de Da Vinci, pe care îl ia drept document de epocă, ce spun eu: izvor istoric. La fel, mai sus, cu sabia de la cingatoarea Sf. Petru. Simplă remarcă de istoric al artei, nimic altceva.
De ce se ignoră frustrarea care a cuprins lumea iudaică atunci când Iisus şi-a manifestat deschis intenţiile venirii Sale? Nu se dorea nicidecum un lider politic, un “purtător de sabie”, el aducea mântuirea, iubirea şi pacea. Lui Petru îi porunceşte să-şi vâre sabia la loc în teacă şi să nu riposteze, nu asta era menirea lui. Singurul gest cu adevărat, fizic, violent al lui Christos este dărâmarea tarabelor din Templu (mă rog…cică valutiştii).
Nu poţi da pe Stefan/Arpad al ungurilor de exemplu “în contul “sfinţilor” de la începuturile creştinismului. Doar aşa, ca să “iasă” teoria necesităţii întoarcerii la sabie.
Eu zic că e vai de cei care şi-L imaginează pe Christos în chip de Rambo pedepsitor. Nu că ar fi pedepsiţi pentru asta mai Apoi. Ci pentru că se umplu de ridicol. Asta e gândire de tip “tata e mai tare ca tat-tu”.
Tatăl Nostru şi Fericirile rostite de Iisus sunt ambele exemple limpezi de smerenie, de empatie, de toleranţă neidioată.
Problema Creşinismului astăzi nu este “emascularea”, este grav să judeci Credinţa în termeni din aceştia macho, manelistici, ce nu depăşesc o latură normativă, de Cod Penal.
Credinţa este oricum Altceva decât suma acelor exemple din articolul de mai sus, mustind de paranoia, belicozitate de curtea blocului, pseudo-antropologie, reminiscenţe legionare, fundamentalism, obsesie pentru a emite norme şi judecăţi definitive. Eu nu sunt în măsură să spun CE este Credinţa şi cum Trebuie să se manifeste ea. Alţii, însă, se pare că au “înţeles” şi nu mai pot ţine pentru ei, aşa cum ar fi mult mai indicat şi mai de bun simţ.
Aşa, o vagă bănuială cum că acel cuvânt “sabie” ar putea însemna cu totul altceva decât bucata aia de oţel măiestru făurită, folosită în special la a ucide, v-a trecut prin minte? Sau acum nu mai funcţionează hermeneutica, nu mai intrăm “adânc” în sensuri?
-
Radu Iliescu spune:
@ cristian sirba,
Zici: “Eu zic că e vai de cei care şi-L imaginează pe Christos în chip de Rambo pedepsitor.”
Zic: Ce-ar fi sa pui mana pe Apocalipsa lui Ioan Teologul, sa vezi imaginea lui Iisus la a doua venire, in chip de Rambo pedepsitor.
-
cristian sirb spune:
Tre’ să fie foarte excitant! Mă rog, nu o să mă rup în figuri – tot discutăm în termeni culturistici – aici (măcar admit că nu-s în stare, plus că mi se pare ridicol) să demonstrez că e pierdere de vreme, e trist, să citeşti Biblia în cheia unui neîndoielnic, clar şi tembel Regulament Militar (brrr, armata!).
-
Albota Andra spune:
Eu cred ca problema, aici, e una de receptare; iar receptarea va fi intotdeauna, chiar si atunci cand vorbim de critica profesionista, profund subiectiva. Cartea nu presupune nici pe departe revelarea unor aberatii servite sub forma de “facts” ca in cazul lui Brown. Este doar o scriitura, de altfel destul de bine doumentata si docta care isi propune sa analizeze si fata mai putin blanda a crestinismului (fata care a existat fara indoiala). E pacat daca intr-un astfel de demers, revelator pe alocuri, ne-am lovi de prejudecati de orice fel de natura- la urma urmei si o carte care iti “atinge” fundamentele pe care crezi ca te bazezi este binevenita; in cel mai rau caz poti sa o arunci si sa spui ca e proasta, asa cum multi dintre noi au facut cu Dan Brown pentru ca “ne jignea inteligenta”, cu toate astea trebuie sa acorzi o sansa si unei astfel de analize…altfel nu am mai citi carti, am prefera sa ne uitam la filme cu Happy End- acestea din urma cu siguranta nu ne vor face sa ne punem intrebari.
-
cristian sirb spune:
A analiza şi faţa brutală a Creştinismului este un demers lăudabil. A face apologia unui Creştinism războinic este doar o replică năstruşnică, nepotrivită cu mesajul christic, submediocră, precum ideea de Jihad preumblată de Islam.
Lupta nu trebuie să se dea cu “armele” confesiunilor “concurente”, cred că avem a arăta mai mult de atât. Jihadul nostru (deşi detest termenul şi extinderea lui în ograda creştină) nu este cu alte religii/credinţe/erezii/confesiuni, ci cu păstrarea puţinilor practicanţi sau readucerea celor deja rătăciţi înapoi la Biserica-mamă. Dar nu cu mijloace medievale şi cu poveşti demne de Stăpânul inelelor (ca să excităm masele), ci cu învăţătura lăsată nouă de Apostoli, schimnici, alţi luminaţi oameni ai Bisericii.
Convertirea cu forţa, în masă are aceeaşi valoare ca votul majoritar din orânduirile totalitare, acele 98,99%. O Biserica puternică nu are nevoie de adeptţi-statistică, ci de practicanţi avizaţi.
-
wandering-elf spune:
Printre ultimii crestinati au fost si maghiarii, care la 1000 si un pic au facut o rebeliune masiva impotriva acestei crestinari, de l-au omorat pe rege.
Din aceeasi ordine crestina sacra face cumva parte si devastarea Constantinopolului de catre cruciati si impartirea Imp. Bizantin in state “latine”?
Sa readuc aminte toate bataliile intre bizantini si vestici pentru teritorii? Cu sabia, cu Biblia, cu tot ce aveau? Tradarile genovezilor, mari crestini? Invaziile “normanzilor”?Sa vorbim si despre macelurile din America Latina?
-
Radu Iliescu spune:
Draga wandering-elf,
n-ai inteles nuantele pe care le implica evocarea violentei sacre din acest eseu, spre deosebire de draga cristian sirb, care n-a inteles nici el.
-
wandering-elf spune:
Radu, ce nuanta nu am inteles din: “Creştinismul, pe vremea când încă era încărcat de vitalitate, avea o dimensiune violentă perfect justificată scripturar: “Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie.†(Evanghelia după Matei 10, 34).”
Vorbesti de cruciati si cruciade. O cruciada se opreste in Constantinopole si il face praf. Si cruciatii isi impart imperiul. Pe atunci crestinismul nu mai era incarcat de vitalitate? Nu mai functiona dupa principiul scripturar?
Sa o luam altfel: care sunt criteriile tale de separare ale unor crime si de acte de violenta justificate scripturar? Cand uciderea unui individ este o crima si cand este ok, ca e cu sanctiune de sus?
Convertirea cumanilor en masse si retrimiterea lor in fata tatarilor, drept tampon, a fost dictata scripturar sau pur si simplu militar?
Balacarirea in scris a preotilor locali din Ardeal (parca) la 1200, era scripturara sau doar un mic episod din lupta pentru putere dintre catolici si ortodocsi? -
Radu Iliescu spune:
Draga wandering-elf,
Întâi principiul: orice drum spiritual, dacă priveşte mai mult decât un număr restrâns de adepţi (şi este de presupus că religia creştină a fost iniţial o grupare destul de închisă), trebuie să aibă şi ceea ce s-ar putea numi o lege exoterică, adică un set de norme destul de rigide, care să explice lucruri dintre cele mai plictisitoare, dar teribil de utile: cum să te comporţi în raport cu morţii, cum să nu trişezi în afaceri, să-ţi baţi copilul dacă vrei să scoţi din el om normal ş.a.m.d. Orice religie are nevoie aşadar de o dimensiune esoterică şi de una exoterică, aparent foarte străine una de cealaltă.
Acum, cazul special al creştinismul e din multe puncte de vedere atipic. Textele sale fondatoare (în primul rând Evangheliile), nu expun aproape nimic despre dimensiunea exoterică, în schimb abundă în indicaţii esoterice. Cele câteva cuvinte despre Sf. Împărtăşanie, aşa cum apar ele la Cina cea de Taină, par foarte departe de ritualul liturgic din Bisericile Latină şi Răsăriteană (pornind de la această neconcordanţă scripturară, protestanţii au eliminat toată dimensiunea simbolică a ritualului, pentru că nu o regăseau descrisă în Biblie, ceea ce a fost o eroare). De fapt, absenţa aproape totală a “Legii†(cuvântul pentru dimensiunea exoterică cel mai frecvent folosit în Biblie), i-a derutat până şi pe Apostoli, care au trebuit să facă dea răspuns unei probleme importante: noii creştini vor respecta exoterismul mozaic sau nu?
După cum se ştie, Apostolul Pavel a răspuns negativ, şi bine a făcut. Mesajul christic vizând în primul rând Duhul (adică esoterismul, cum îl numeşte Noul Testament), dimensiunea ascunsă putea fi adăpostită în orice alt vas exterior. Şi, în afara unor interdicţii universale privind sângele şi carnea jertfită idolilor, noii adepţi sunt sfătuiţi să-şi păstreze tradiţia din care provin. Este cazul tipic al unei grupări închise, care vizează posibilităţile iniţiatice înalte, şi care nu are nevoie de o Lege pentru că, până la urmă, nu se adresează decât celor capabili sa recepteze Duhul. De ce se punea însă problema respectării Legii lui Moise? Este destul de simplu: Iisus însuşi urmase Legea şi ritualurile ei ca orice evreu. Participase la sărbătorile iudaice şi fusese arestat de Paşte, la Ierusalim, centrul spiritual al poporului iudeu. Este un caz absolut paradoxal, unic în istoria religiilor după ştirea mea, cel în care o religie (creştinismul) se consolidează pornind de la exemplul viu al unui om care traise in şi-şi declarase apartenenţa la o altă religie (iudaismul). Dacă, fără dubii, Moise a fost evreu, Muhammad a fost musulman, avatarurile hinduismului au fost hinduse, iar Buddha a fost buddhist, nu e mai puţin îndoielnic faptul că Iisus nu a fost creştin, ci iudeu.
De aceea, mai cu seamă în perioada începuturilor despre care ştim puţine lucruri, mai mult deducem pornind de la textele care ne-au rămas (şi pe care nu-mi vine sub nici o formă să le pun la îndoială), gruparea creştină NU a fost ceea ce numim îndeobşte o religie, cu toate trăsăturile pe care le impune acest nume: o limbă sacră, un corpus de texte în limba respectivă, o sumă de ritualuri lăsate de un mesager divin. Din punct de vedere exterior, creştinismul primordial era un iudaism răzvrătit, ieşit “între neamuriâ€, ale cărui cuvinte era foarte greu, dacă nu imposibil de înţeles. Romanii, de exemplu, care era un fel de americani în ale teologiei, au fost revulsaţi atunci când au auzit că “zeul creştinilor†murise. Într-atâta încât i-au aruncat în gropile cu fiare de la circ, pentru ei nefiind posibilă o altă pedeapsă pentru blasfemie.
Istoria a impus însă creştinilor o sarcină la care nu s-au derobat: salvarea spirituală a Europei latine. Nu a Europei popoarelor migratoare, care probabil că aveau formule spirituale încă viabile, ci a celei modernizate de Imperiul Roman. A fost probabil o misiune copleşitoare, pentru că s-au petrecut mixaje cât se poate de necesare între exoterismul roman şi esoterismul creştin, s-a făcut un transfer de simbolistică între moştenirea europeană şi gruparea semitică, unul de ritualuri, ş.a.m.d. Spiritul noului vehicul spiritual era neîndoielnic unul iudaic, creştinismul fiind, din acest punct de vedere limitat, o “erezie iudaică†(nu sunt de acord cu formula, de aceea pun ghilimele, a se remarca însă că şi buddhismul, religia cu care creştinismul are cele mai multe în comun, este, din punctul de vedere îngust al hinduismului, o “erezie hindusăâ€), un spirit intolerant, incapabil să accepte pluralismul formei şi unitatea conţinutului. Este o ironie să constaţi că unica religie din lume al cărui fondator n-a făcut parte dintre membrii ei este incapabilă să accepte existenţa altor căi valide către Dumnezeu, fiind din nefericire străbătută de-a lungul ei de ostilitatea pentru toate religiile cu care a intrat în contact, direct proportionala cu limitarea intelectuala a celor care au purtat-o.
De ce ţi-am dat toate aceste repere? Pentru că regulile războiului sacru ţin de partea exterioară a unei religii. Ele nu există explicit în mesajul christic, dar implicit această formă de manifestare este autorizată. Odată, la nivel ideatic, de violenţa pe care Iisus o are de fiecare dată când are de-a face cu cei care falsifică mesajul sacru (fariseii, saducheii, cărturarii). A doua oară de evenimentul din Templu, când Iisus îi biciuieşte pe cei care profită de diferenţa monetară dintre banii care circulau în provinciile evreiesti cucerite şi moneda Templului, singura în care se făceau plăţi în aşezământul sacru şi pe care romanii o toleraseră (ceea ce fusese la început respectarea scrupuloasă a ritualului – moneda Templului nu avea efigii umane, deci nu conţinea “reprezentarea†abhorată de Decalog – se transformase într-un pretext de jecmănire a credinciosilor care voiau să plătească jertfele). Iisus este violent atât cu cuvântul cât şi cu gestul, atunci când necesităţile o impun (şi am în vedere strict caracterul de ordonator, de disciplinator pe care îl are automat un astfel de personaj sacru).
Chiar dacă nu există în Evanghelii reguli clare despre război, cum există în Bhagavad-Gita, în Coran şi în Tora, există acceptarea fenomenului. Nici o religie nu s-a gândit, de altminteri, să suprime pur şi simplu ceea ce ţine de ultima parte a ciclului cosmic. Toate au, însă, norme regularizatoare. Creştinismul le are şi el, însă în lucrări de inspiraţie sacră, iar autorii acestora au fost canonizaţi. Numele Sfântului Bernard din Clairvaux este legat îndeosebi de Ordinul Cavalerilor Templieri, călugării-luptători destinaţi să securizeze pasajul pelerinilor spre Ţara Sfântă. Faptul că aceşti oameni aveau o pregătire doctrinară certă, şi că nu acţionau sub imperiul unor fantezii personale, poate fi probat şi din înţelegerea pe care au stabilit-o foarte repede cu musulmanii, din care au ieşit, după cum cursurile de medievistică nu ignoră: poezia curtenească franceză, codul cavaleresc medieval, anumite schimburi esoterice între Fedeli d’Amore şi tariqah lui Ibn ‘Arabi pe care n-are rost să le evoc aici, cunoaşterea lui Platon şi a lui Aristotel pe filieră arabă, a filosofilor arabi Ibn Ruşd şi Ibn Sina, ş.a.m.d. Da, ştiu, este neplăcut pentru unii să afirm că războiul sacru aduce altceva decât ură eternă şi jaf, dar nu are rost să mă neliniştesc de zguduirea dresajelor mentale ale celor “culţiâ€, dar mulţi.
Această introducere fiind făcută, mă opresc aici. Nu are rost să dau curs vreunei întrebări formulate de tine. Nu că n-ar fi interesante, dar tot ceea ce contează este lămurirea principiului. Multitudinea aplicaţiilor poate fi fascinantă pentru foarte mulţi, însă ce pot exemplele spune mai mult despre principiu, odată ce el a fost bine enunţat?
-
cristian sirb spune:
Lasă, dragă elfule, nu te preocupa, ai dreptate, nu sunt nici un fel de “nuanţe”. Uneori, de multe ori, regret că icoanele nu au un uz ceva mai restrîns, confidenţial, ca să nu încapă pe mâinile te miri cui şi să fie “citite” ca nişte reviste mondene.
Mî şi tem să mai intervin, pentru că mereu mi se răspunde cu eseuri, nu zic, burduşite ele cu date, dar nu la “cestiune”. Eh, dar nu înţelegem noi toate “sferele”. Mai citim, mai citim.
-
Phosphoros spune:
Radu, mi se pare ca operezi aici si cu simplicare brutala a fenomenului religios roman. Nu uita ca atunci cand crestinismul a reusit sa se impuna, Imperiul avea un cult religios extrem de bine fundamentat exoteric si esoteric. Ca un mic exemplu, uita-te la “Oratiile catre Soarele suveran” ale imparatului Iulian (numit de catre unii si “Apostatul”) si vei vedea o teologie “pagana” extrem de bine fundamentata. Sa nu vorbim despre primitivitatea teologica a crestinismului incipient … atat Porfir (care trebuie remarcat ca era discipolul lui Plotin si educat pe filiera hermeticismului esoteric), cat si acelasi imparat Iulian matura pe jos (mai mult sau mai putin) cu oponentii lor crestini.
Faptul ca, in cele din urma, crestinismul si nu cultul lui Sol Invictus (cu avatarurile sale mithraice) a triumfat in indeplinirea functiei soteriologice pentru Occident e un lucru care tine mai mult de mecanismele ce pun in miscare tavalugul istoriei.
-
Phosphoros spune:
In plus, nu vad de unde putea veni nelamurirea romanilor la ideea de “moarte” a unui Zeu, atata timp cat in misterele greco-romane se opera extrem de bine cu ideea de Zeu ce moare si revine la viata. Crestinismul primar a avut alte temeiuri pentru care a fost persecutat de catre romani, atat politic, cat si teologic. Gandeste-te la simplul fapt ca majoritatea crestinilor timpurii erau evrei, iar acest popor se “bucura” de cel mai mare dispret la Roma si pe tot teritoriul Imperiului.
In plus, pe linia de gandire a lui Evola, Imperiul ca entitate politico-spirituala e cel mai grandios construct traditional. Bineinteles, am in vedere o anumita forma de Imperium, nu avatarurile degenerate ale acestei idei.
Nu trebuie uitata niciodata ideea ca -in sine- crestinismul e o religie de Kali Yuga, cu toate consecintele ce reies de aici.
Romanii aveau un spirit relativ tolerant fata de religiile din provinciile ocupate, atata timp cat recunosteau in acele religii filonul traditional ce anima si religia lor statala. Problema cu iudaismul si, implicit, cu crestinismul a fost ca nu se putea mula pe nici unul dintre tiparele teologice “pagane”. Monoteismul care esua in a deveni monism era pentru ei ceva de neinteles … e discutabil totusi sincretismul gnostico-hermetic in care elementele crestine s-au combinat incredibil de bine cu cele “pagane”. Insa trebuie mentionat ca acest sincretism a fost posibil la nivel strict esoteric. Daca se incerca si la nivel exoteric, esecul era de neinlaturat. Sau poate descopereau o forma de Wicca :D
-
Radu Iliescu spune:
@ Phosphoros, de acord cu ceea ce zici tu, nici nu cred ca asteptai o confirmare de la mine.
Un amendament totusi: eu n-am vorbit despre “romani” decat din punctul de vedere al decaderii lor spirituale, asa cum era cazul strict in metropola Roma. Sunt cat se poate de convins ca in restul Imperiului lucrurile stateau intr-un mod care noua astazi ni s-ar parea de invidiat.
Atunci cand spui ca “romanii” erau familiari cu “moartea Zeului”, ne aflam in plina omonimie. Tu vorbesti de numarul restrans al initiatilor, eu de cei care aveau nevoie de un pretext ca sa persecute pe cineva.
-
Phosphoros spune:
Da, iti dau perfecta dreptate. Insa, ma intreb cine ii arunca pe crestini in arena? De cele mai multe ori printr-un ordin al Imparatului. Iar acesta detinea si functia de Pontifex Maximus. Pentru romanii de pe marginea arenei era la fel de amuzant daca cel ce murea era crestin, mithraic sau orfic. Temeiul persecutiei trebuie cautat si in ofensa pe care crestinismul (cel putin anumite valente exoterice ale sale) o aducea intregii paradigme imperial-romane.
Apropos, cum reusesti sa atragi comentatori dubiosi intotdeauna? :) Mentionez faptul ca nu il am in vedere pe Elful Ratacitor cand folosesc apelativul acesta.
-
momone spune:
Cred ca Dumnezeu s-a amuzat copios citind acest eseu si comentariile aferente.
Asta ca sa intru in randul comentatorilor dubiosi, chiar inculti care nu stiu atat de multe, dar care nu cred in aberatii ca ” Nu trebuie uitata niciodata ideea ca -in sine- crestinismul e o religie de Kali Yuga, cu toate consecintele ce reies de aici.” Nu inteleg cum pto fi asociate.
-
cristian sirb spune:
Bine că v-aţi găsit într-un final! Acum vă puteţi da unul altuia dreptate într-o brutală, yet preacuvioasă veselie.
Dubios ţi-e cartierul din care provii, fluorescentule! Mă mir că nu ţi s-au topit cărţile citite în mâini de la atâta mulţumire de sine.
-
cristian sirb spune:
Dezvăluirile de ultimă oră despre puterile şi atribuţiile împăratului roman m-au şi determinat să te pun la bookmarkurile mele. Nici nu ştiam lucrurile acelea. Bine că venişi să ni le revelezi cu aerul descoperirilor epocale.
-
Phosphoros spune:
Ne-am gasit noi demult. Cat despre cartierul in care provin, rezolvarea e simpla: nu provin din nici un cartier, stau in centru :D Pentru unii, orice e o descoperire epocala si te asigur ca toate cartuliile sunt bine mersi si dupa ce au fost atinse de mainile-mi contaminate cu multumire de sine. Cat despre caracterul revelat-revelatoriu al spuselor mele … asta e. Tocmai ai avut o revelatie. Esti un om implinit. Poti intemeia o religie. Succes ;)
-
Phosphoros spune:
@ momone: aici aveam in vedere valenta ciclicitatii timpului, din perspectiva scolii traditionaliste (a se vedea Guenon, Evola, Schuon, Coomaraswamy etc.); replica respectiva nu avea nici o intentie de conturare a vreunui “sincretism” sau “eclectism” doctrinar; in general, imi repugna incercarile de cocktail-izare religioasa si/sau metafizic-cosmologica; intr-adevar poate ca termenul e unul nefericit ales, insa ceea ce vroiam sa exprim este faptul ca religia crestina a aparut ca solutie soteriologica la nevoile unei lumi aflate in decadenta si degenerare; raportata la religiile ce au precedat-o, cea crestina are anumite particularitati in filonul traditional ce o deosebesc formal si ideatic;
-
Radu Iliescu spune:
@ Phosphoros,
nu cred ca cineva care esueaza lamentabil in caterinca merita un raspuns. Nu spun ca un comentator care nu stie cate ceva nu merita rabdarea unei lamuriri, la urma urmei invatam unii de la altii. Incearca insa sa filtrezi pe cei ce nu stiu de cei care nu au (inca) dispozitiile necesare sa afle.
-
momone spune:
@ Phosphoros; iti multumesc ca ai avut rabdarea sa-mi clarifici ce-ai vrut sa spui.
@ Radu Ilie; cunosc o firma foarte buna de filtre. Vrei sa ti-o recomand?
Nu stiu ce pot sa aflu din aceste teorii, prefer sa caut si sa-mi cultiv gradina.
-
Phosphoros spune:
@ momone: pai e clar ca a fost o neintelegere la mijloc si trebuia sa clarific ceea ce spusesem; daca esti curios in privinta teoriilor acestea, incearca o carte scrisa de Guenon; nu te va dezamagi;
-
wandering elf spune:
“Orice religie are nevoie aşadar de o dimensiune esoterică şi de una exoterică, aparent foarte străine una de cealaltă.”
Thou shall not kill! este sau nu este lege? Este si esoterica si exoterica. Vine din iudaism, care e una din putinele, poate chiar singura, religie care incearca prin Torah sa ajute omul sa traiasca o zi obisnuita. E vorba de aceeasi Torah esoterica
Dar dupa asta, adica subiectul textului, legea este tot “sacru” un pic indoita. E ok sa ucizi cand iti zicem noi.
C’mon! Orice copil de 5 ani vede problema in sofismul asta.“Legal”, crestinismul a inceput la anul 300 si intamplator sau nu incepe prin razboi: Constantin are “vedenia”, pune soldatii sa deseneze crucea pe scuturi si victorie! However, Constantin nu s-a crestinat, decat pe patul de moarte. Si asta nu o vad decat ca un gest politic, pentru ca individul din tot ce a facut a demonstrat ca era f. lucid si calculat. Pana la tradare.
Asadar, corect ce zici, crestinii au avut 300 de ani sa vada ce si cum si in moment cand si-au luat sarcina administrarii Imperiului, asta insemna lupta, printre altele. Si cerut imparatului sa ii omoare pe cei care le faceau probleme: mai tii minte de “primul martir crestin”, despre care am vorbit pe scurt pe blogul meu.Totusi, tu nu imi raspunzi la intrebari, ba chiar refuzi sa o faci, desi si tu detectezi problema.
Cat despre principiu, efectiv nu il vad. Asa cum enunti tu mai sus, este supus pieirii, pentru ca exista o singura lume. Si o singura lume nu poate fi condusa, nici macar explicata, de un principiu paranoic. Sau bicefal, daca ti se pare prea dur. -
Radu Iliescu spune:
Draga wandering elf, daca nu ai fi prietenul meu, nu ti-ar cadea bine ce-am sa-ti zic in continuare. Chiar si asa, tot nu te vei simti foarte confortabil. Tu nu vezi principiul din cauza prea multor cuvinte. Cu alte cuvinte, sesizezi arborii, dar nu admiti ca ei sunt padurea.
“Sa nu ucizi” va fi subiectul si titlul unui verset serafic. Poate cel de saptamana viitoare. Am unul aproape inchegat, deci mai asteapta.
Despre Constantin nu are rost sa vorbesc. Nu am studiat suficient situatia, si chiar si asa, tot la Traditie as apela, si tot in zona ei as ramane. E si aici o chestie de principiu, care poate fi explicata…
Ti-am zis ca nu-ti raspund la intrebari. N-are rost. Fiecare cere un tom, fiecare are nevoie de un parcurs livresc serios, la surse cat mai corecte. De ce sa atacam fiecare intrebare pusa de tine sub forma unui raspuns dat la plezneala? Eu comentez versete, prietene, daca pot, nu istorie. Si asta pentru ca ma intereseaza, cat de mult se poate, partea cea mai inalta din religie, partea Serafimului.
Cat despre pieirea principiului, Iisus a spus ca cerul si pamantul vor trece, dar literele Legii nu. Cum ar putea pieri Principiul, daca nici invelisul lui literal nu este susceptibil sa dispara?
Iarasi, ce spui despre explicarea lumii, depinde din ce unghi vrei s-o explici. Principiul contine totul, totul se leaga de Principiu, nimic nu exista decat prin voia Principiului. Ce explicatie poate fi mai cuprinzatoare, la nivelul sintezei? Tu insa esti obsedat de analiza, si acolo, sunt de acord cu tine, exista o multime indefinita de detalii. Insa cel care vrea sa priceapa oaia, n-are nevoie de toate oile din lume…
P.S. Zici ca iudaismul este singura religie care vrea sa-l ajute pe om sa traiasca o zi obisnuita? Esti impresionat, se pare, de cele 613 porunci din Halakha. Pai, nu zic ca nu este un monument spiritual susceptibil sa trezeasca admiratia, dar la fel sunt si dimensiunile exoterice ale islamului si hinduismului. Pana si mana cu care se mananca este prevazuta in textele lor. Faptul ca exoterismul crestin este azi uitat, nu tine de normalitate, si nici nu face din crestinism o religie buna de scos din debara la zile de sarbatoare…
-
wandering elf spune:
Nu m-a deranjat deloc ce ai scris. Nu m-ai injurat:)
Numai ca nu arunc la plezneala intrebari. Daca le pun, inseamna ca pentru mine au temei. Si de fapt ele au temei independent de mine, pentru ca sunt destul de serioase: cand, sau unde, dai sanctiunea pentru crima? Cine este indreptatit sa faca asta? Cand? Si cum?
La naiba, chiar Iisus a pus problema asta, iar tu zici ca arunc intrebari la pleazna.Da, ma sprijin pe istorie, pentru ca este ceea ce se intampla, ce se petrece. Paul a fost in istorie, toate conciliile au fost in istorie, bataia dintre “ortodocsi” si arieni a fost in istorie (asta este un alt exemplu de macelarire reciproca, fiecare considerand ca are sanctiune “de sus”), Crucificarea a fost in istorie, nimic nu este in afara ei. Principiul, oricare ar fi el, este in istorie, numai asa il percepi si incepi sa il intelegi. Asa ca prima aproximare este istoria. Nu am ajuns atat de sus incat sa o ignor si sa o arunc la cos.
Iar istoria imi spune ca crestinismul s-a cladit pe sange. Pe certuri interne pentru putere de cum au luat un pic de avant, la crestinari fortate si distrugeri, la batalii sangeroase intre diferite factiuni, la cruciade, la decimarea populatiilor americilor. Toate, absolut toate, sub semnul crucii.
Hristos nu cred ca a murit pentru asta si nu degeaba i-a spus lui Petru sa isi puna la loc sabia. Acelasi Petru, care incidentally, il va trada de 3 ori in acea noapte.Bref si cu alte cuvinte, chiar daca tu refuzi sa raspunzi, intrebarile raman, pentru ca sunt obiective si asta pentru ca ele s-au intamplat in istorie.
-
Mihai spune:
Interesanta conversatie… Sint doua tipologii care se intilnesc: pe de o parte grupul traditionalistilor (care pot fi reprezentati de gindirea lui Guenon, Schuon, Burckhardt s.a.), iar pe de alta, cristian sirb care transpare ca un crestin.
Traditionalistul are o valoare inestimabila pentru omul/seek-er contemporan. Restabileste o dimensiune coerenta si viguroasa asupra lumii traditiei. Ca un ghid bun, el te poate duce pina la poarta templului si sa-ti demonstreze ca templul e bazat pe principii supra-umane. Te orienteaza cu fata spre munte si iti indica existenta a multor cai de ascensiune.
Dar “cel ce gaseste nu mai cauta” si asta se intimpla cu cristian si cu orice crestin autentic. El nu se vintura pe la poarta catedralelor si stuprelor, scriind frumoase carti despre “Christian Art” (e.g. Titus B.) sau gasind corespondente docrinale cu alte traditii, repere istorice si contextuale, intr-un fel de fervoare detectivistica.
Crestinul este (sau incearca sa se plaseze) ontologic in interiorul templului.
El elimina cercetarea orizontala, o inventariere a tuturor cailor existente, cu a urca pe drumul traditiei autentice care i-a fost revelat. Nu mai are nevoie sa fie convins de existenta muntelui, de existenta mai multor cai, ci e angajat deja pe calea care i-a fost aratata si acum incearca sa o parcurga.Ca orice simbol sacru, icoana nu poate fi patrunsa cu adevarat, decit cu metodele specifice traditiei care a generat-o, in cazul crestinismului, prin rugaciune. Cum ai inteles asta in atitea locuri, cum ar fi despre “femeia in islam” si nu aici?
De aceea, in discutia despre icoana, cel din interiorul traditiei este desigur singurul avizat si Radu nu are decit de “invatat” dintr-o converatie ca asta.
Daca Guenon si Evola acum 70 de ani nici macar nu au vazut in crestinismul ortodox pastrarea cit se poate de vie a traditiei apostolice (desi Guenon a fost rezervat in privinta bisericii rasaritene), cu atit mai putin traditionalistul contemporan poate avea revelatia crestinatatii in zilele noastre.
Traditionalistul, la curent cu notiunea de ierarhie spirituala, trebuie sa isi cunoasca locul si rolul, si sa stea alert la intilnirea atit de rara, dar cum stim cu totii, pretioasa si niciodata intimplatoare, cu un traitor al unei traditii autentice.
Push-back-ul la adresa lui cristian nu s-ar fi intimplat daca tematica ar fi fost un verset din Kabir si un sufi ar fi comentat ceva despre tesutul covoarelor.Revenind la discutia icoanei, lipseste un link la imaginea in discutie, dar omul care moare e mereu balaurul si calaretul e tot Sfintul Gheorghe. Lupta este interioara, in inima crestinului, intre superior si inferior si trupul (calul care trebuie sa fie alb/asinul lui Iisus) in mijloc. Sabia sau sulita nu e o arma de otel, muntii din background nu sint munti si inaltimea lor nu-i intimplatoare, culorile inseamna ceva, miscarea catre dreapta altceva, Soarele nu-i soare, strapungerea in gura inseamna ceva, coada balaurului altceva, aripile altceva, numarul fiecarui element figurativ altceva, copita stinga mai inegrita altceva, hatul calului altceva, etc.
Nu toate icoanele din pacate pastreaza elementele constituente intacte, din cite imi pot eu da seama http://commons.orthodoxwiki.org/images/1/10/Mare_Mucenic_Gheorghe.jpg e cel mai bun exemplu pe care l-am gasit in cautarea mea pe net si e wallpaper-ul meu de citiva ani buni.
O fi “rewarding” sa calatoresti in jurul lumii sa intilnesti un musulman sau hindu autentic si sa ai o cunoastere enciclopedica a cit mai multor traditii, dar e bine sa asculti politicos cind un crestin, roman de-al tau, te invita sa faci un pas mai aproape de o icoana.
Scriu fara multe referinte biografice, dar cu dragoste: superficialitatea abordarii temei icoanei dovedesc influente anti-traditionaliste si stiu ca asta nu-i rolul pe care vrei sa-l ai Radule cu truda ta.
Doamne Ajuta!
Mihai
Phosphoros spune:
24 mai 2008 | 4:16 pm
Da, asta este una dintre marile erori ale viziunii (post)moderne asupra Sacrului si a sacralitatii: complacerea intr-un sentimentalism caldut, extrem de strain in raport cu socul, violenta si ruptura pe care Sacrul se presupune ca trebuie sa le starneasca in sinele individului.
A se vedea si capitolele I si II, din Bhagavat-Gita, cand Krishna ii explica lui Arjuna ca e in virtutea sa faptul de a-si nimici dusmanii, indiferent cine sunt acestia (in acest caz, propriile rude). O mentiune se impune, totusi, a fi facuta: uciderea inamicului (dar nu “inamicus”, in sensul latin, ci mai degraba “hostis”) nu se realizeaza din ura, din implicarea celui-ce-ucide in actul uciderii, ci tocmai din desprinderea sa fata de rodul faptelor sale. Astfel, Krishna ii spune razboinicului print Arjuna ca fapta (aici, uciderea in lupta), desprinsa de dorinta obtinerii unor roade ce deriva din ea, trebuie infaptuita dincolo de aparentul “bine/rau”, dincolo de dorinta obtinerii satisfactiei. Orice fapt, jertfit in sine lui Atman-Brahman, constituie o deschidere catre eliberarea din Samsara.
Similar, sfantul crestin biruitor in lupta se impune a fi desprins de rodul faptei sale. El nu ucide in virtutea unei dorinte sau a obtinerii de rezultate, ci in virtutea Legii ce il duce pe acest fagas, Lege de la care se sustrage prin desprinderea de orice scop, de orice teleologie faptica.