Alain Besaní§on, în eseul Islamul (Commentaire nr. 107, 2004), oferă un traseu analitic sfârşit abrupt cu o coliziune ideatică: "Pentru a aborda cum se cuvine islamul, ar trebui inventat un concept greu de gândit precum idolatria faţă de Dumnezeul lui Israel." Stilul universitar, care construieşte iluzia obiectivităţii printr-o anume echidistanţă de sorginte lexicală, l-a împiedicat să spună, şi probabil să vadă şi să aibă un recul în faţa accidentului conceptual la care ajunsese, nu doar greu de gândit, ci cu certitudine imposibil de susţinut. Filosoful francez demonstrează cu prisosinţă câteva adevăruri care nu au nevoie de nici o demonstraţie: întâi, că autoritatea cuiva în câteva domenii (lumea modernă, forme ale totalitarismului, creştinism) nu garantează implicit competenţele în alte domenii (lumea orientală, metafizică, islam); mai apoi, că a şti să scrii nu e totuna cu a şti să gândeşti - în fapt, cele două lucruri se întâlnesc rareori în acelaşi om; şi nu în ultimă instanţă, că o analiză bine strunită nu garantează în sine accesul la o sinteză justă, în ciuda prestigiului conferit metodei carteziene. De fapt, analiza absolută, dacă ar exista aşa ceva altundeva decât sub forma unui deziderat intangibil, acumulează metodic o cantitate indefinită de detalii, niciodată suficiente, neputând fi niciodată exhaustivă, sfârşindu-se doar printr-un imperativ exterior travaliului pe care îl execută. În vreme ce sinteza este, cum altfel?, rezultatul unei fulguraţii, rodul intuiţiei intelectuale, facultate cu mult superioară raţiunii, şi se poate lipsi cu totul de analiză.

Într-un mod inadmisibil pentru că pueril, Alain Besaní§on se înşeală. În gramatica religiilor există o definiţie a idolatriei comună tuturor căilor spirituale, fără excepţie. Este un trop (şi nu e unicul!) în raport cu care hindusul, musulmanul, evreul şi creştinul se întâlnesc într-o armonie deplină, aşa cum sunt în raport cu toate adevărurile metafizice. La origine, idolul a fost un simbol, o treaptă spre Dumnezeu. Un adevăr încifrat, o lecţie non-lineară adresată intuiţiei, un cumul de sensuri în cascadă, la care se poate ajunge printr-un efort de înălţare a spiritului. Numai că ceea ce era menit ascensiunii intelectuale, s-a dovedit în urma decăderii ciclice contrariul a ceea ce era menit: idolul a devenit o piedică în atingerea adevărului. Şi de aceea, acolo unde această degenerescenţă a atins cote alarmante, a fost nevoie ca simbolurile de lemn şi piatră să fie arse şi călcate în picioare, paradoxală blasfemie eliberatoare.

Idolul este, într-o exprimare pragmatică, un dop, o ligatură a drumului spre Dumnezeu. Dacă ştrangularea nu este repede îndepărtată, riscul iminent este tromboza, tumefierea călătorului, şi prematura lui moarte spirituală. Este Păcatul, în tot ce poate fi mai monstruos şi mai distrugător, pe lângă care toate par puerile. Modernitatea este muzeul cu idoli a lui Şeitan, în care exponatele şi-au pierdut cu totul reziduurile sacre pe care le mai aveau: aproape totul poate poate fi convertit într-un idol, cu o facilitate de care Tradiţia a ştiut, câtă vreme încă mai era vie, să ne păzească. Noi înşine, rasa noastră, poporul din care facem parte, cariera, familia, un obiect oarecare - totul se poate transforma cu uşurinţă într-un idol. E suficient să ne împiedice să ni-L amintim pe Dumnezeu, sau doar să ne fie mai drag decât Creatorul. Într-un mod care frizează halucinaţia, religia însăşi se poate transforma în idol, prin scleroza ignoranţei sau proastă demăsurare...

Versetul 35, al Surat Aş-Şaffat (Cei ce stau în rând) din Coran, spune: "Nu există dumnezeu, decât Dumnezeu". La illaha il"™allah. Puţine propoziţii s-au tradus mai prost în limbile europene ca aceasta. Nu există alt Dumnezeu în afara lui Allah, au spus secole de-a rândul ghiaurii, nebăgând de seamă că fraţii lor creştini din lumea arabă Îl numesc pe Dumnezeu în sfintele liturghii tot... Allah. În fapt, este o construcţie cu nimic inferioară celei pe care Dumnezeu i-o transmite lui Moise: "Eu sunt cel ce sunt." Subiectul şi numele predicativ sunt totuna, în teologia unui Dumnezeu gol, la a cărui Esenţă Divină atributele limitate nu găsesc aderenţă. Dumnezeu ca Existenţa necesară, Dumnezeu Fiinţa, din care firea coboară şi prin mila căruia subzistă. Nu există dumnezeu. Lipseşte deci genul proxim, Dumnezeu umple singur clasa celor asemenea Lui, prin discontinuă neasemănare. Decât Dumnezeu. Toate diferenţele specifice contopite în calitatea pură a existenţei. În limba arabă verbul "a fi" nu are expresie, pentru că nimic nu există cu adevărat, în afara Celui Care există prin Sine, dincolo de verbul "a fi". Nu există dumnezeu, nici un idol nu depăşeşte nivelul unei păreri, orice obstacol în drumul spre El este iluzoriu, pentru că Dumnezeu există. Negaţia eliberează: totul e mai puţin decât nimic, afirmaţia dă sens: Dumnezeu există.

Într-o analiză al cărei subiect este Biserica Catolică în momentul începerii misiunii Papei Benedict XVI (În pragul unui pontificat), filosoful francez ne mai oferă o frază: "Definesc islamul ca fiind religia naturală a lui Dumnezeu revelat." Pe elucubraţia "religie naturală" este construită întreaga sa dialectică a religiilor. Este prejudecata lui (putem să-i spunem şi "premisă", nu se schimbă cu nimic caracterul aprioric): religiile se împart în naturale, cea a Vechiului Testament şi religia creştină. Alain Besaní§on este suficient de onest încât să explice, într-o notă din eseul Trei ortodoxii, că "iudaismul şi creştinismul sunt religii istorice clar identificabile, în vreme ce religiile naturale sau păgânismul sunt un concept sau o construcţie teoretică", însă ceea ce se vrea o lămurire sfârşeşte prin a produce mai multă confuzie decât risipeşte: poate cumva conceptul să fie altfel decât "clar identificabil"? Poate cumva o construcţie teoretică legitimă să fie ceva altfel decât "clar identificabil", altcumva decât prin intermediul consultării izvoarelor scrise, se înţelege...

În fapt, competenţa lui Alain Besaní§on se epuizează în percepţia corectă deşi limitată a creştinismului, în ceva condescendenţă de bon ton faţă de iudaism (deşi rezultatele ei sunt uneori groteşti, ca în afirmaţia: "Talmudul pare să deschidă uneori un spaţiu în care este posibil să te lipseşti de prezenţa lui Dumnezeu" în Trei ortodoxii) şi în mânuirea cu încăpăţânare a himerei denumită "religie naturală". Despre taoism afirmă tautologic: "Şi lumea chineză a produs o filosofie, care aduce mai degrabă a înţelepciune." Într-adevăr, cum să simţi prezenţa divină în metafizica superbă a unui popor care nu a făcut eroarea greacă de a-L concepe pe Dumnezeu prin abuzul limitativ al persoanei? Despre hinduism, o notă de subsol în care Alain Besaní§on îşi lămureşte competenţa: "Nu mă simt abilitat să mă exprim cu privire la religiile hinduse. Le suspectez de acea trăsătură "eretică" prin care ele neagă nu atât ordinea lumii, cât realitatea ei." (tot Trei ortodoxii). Nimănui nu i se poate cere, fireşte, o egală familiaritate cu toate religiile lumii. Este însă hilar să te prezinţi cu temele oarecum bine făcute în cazul tradiţiei în care te-ai născut, dar complet ignorant în privinţa celor care te înconjoară. Şi poate că nici o pierdere nu este mai mare decât hinduismul, cea mai veche şi cea mai elaborată dintre toate formele de spiritualitate care au supravieţuit intacte până la noi. Besaní§on patinează însă la delirul "religiei naturale", pe baza cărora construieşte judecăţile la adresa islamului.

Nu ajunge, dacă vrei să-ţi duci un gând până la capăt, să ştii cum să-l struneşti, cum să-l lămureşte în raţionamente, cum să eviţi un sofism, cum să elaborezi o inducţie... Mai trebuie, ca toate acestea să reuşească, o sumă de prejudecăţi deja valabile în sine. O mondenitate cvasi-unanim aprobată presupune să-ţi afirmi lipsa prejudecăţilor, ceea ce e o tâmpenie a cărei modă se încăpăţânează să nu se perimeze, în ciuda caracterului ei vădit ilogic: a-ţi asuma disponibilitatea la orice degenerare, la toate îndepărtările de principiu, este în sine deja o prejudecată... Asupra acestui punct, grecii nu aveau dubii: axioein (de unde ne-au venit axiomele), este "a gândi corect", "a gândi potrivit", "a considera demn". Precum se ştie, axiomele-prejudecăţi nu se demonstrează, raţiunea nu le poate nici aproba, nici combate, o facultate intelectuală superioară este cea care se sesizează deplin, într-un demers fulgurant care se sustrage linearităţii limbajului. Natura unei prejudecăţi demne este supra-pământeană, deci meta-fizică. O "religie naturală", pe baza căreia un om a-religios să-l găsească pe Dumnezeu contemplând nervurile frunzei de stejar, nu a existat niciodată. Şi e regretabilă prezenţa acestei premise false, soi de scurtătură care i-a oferit lui Besaní§on iluzia că se poate priva de studiul autentic al religiei, şi l-ar fi putut feri concomitent de ridicolul unor afirmaţii de genul: "singura mare erezie a religiei naturale, islamul". E aproape obositor să ne întrebăm: ce rost are să invocăm binomul ortodoxie/erezie în raport cu ceva ce n-a existat decât în lenea intelectuală a cuiva prea absorbit să scrie cărţi ca să mai piardă vremea înţelegând ceva? "Pentru a aborda cum se cuvine islamul, ar trebui inventat un concept greu de gândit precum idolatria faţă de Dumnezeul lui Israel" - scrie Alain Besaní§on. Cum poate Dumnezeu să ne împiedice să ajungem la El Însuşi, ne întrebăm. Există texte deplin aberante, al căror unic suport este autoritatea (poate greu dobândită) a celui care le semnează. Există întreprinderi textualiste riscante care pot distruge bruma de prestigiu a oricui.

Scris de Radu Iliescu