Prâslea cel contemplativ şi rugăciunile de aur
Scris de Jen • 1 martie 2008 • in categoria Versetele serafice
Trebuie să fii deştept tot atât cât mecanismul unui orologiu, sau să ai mintea unui modern, ca să crezi că timpul e linear, că fiecare ceas ar fi egal altui ceas, că minutele s-ar asemăna între ele ca mărgelele pe un şirag. Şi trebuie să fii proustian şi bergsonian (nu, nu sunt două complimente!) cât cuprinde ca să-ţi imaginezi că tic-tacul uniform ar putea fi rupt doar de trăirile tale, care-ţi aparţin în exclusivitate, şi de care cui stă să-i pese? Deschide cartea Basmelor lui Ispirescu dacă vrei să vezi, omule, iţele din care-i ţesută lumea...
Există în Coran o sură numită Al-Qadr (Noaptea Destinului): "Noi l-am pogorât [al-Quran] în Noaptea Al-Qadr! Cum vei şti tu oare care este Noaptea Al-Qadr? Noaptea Al-Qadr este mai bună decât o mie de luni! Îngerii vor pogorî în ea cu Duhul, cu îngăduinţa Domnului lor, asupra fiecărui lucru. Şi Pace va fi până la revărsat de zori!" Este a douăzeci şi şasea noapte din postul Ramadanului, cea în care Arhanghelul Gabriel i-a şoptit Profetului Muhammad primul cuvânt al Revelaţiei: Iqra! (Citeşte!). Această noapte anume este asociată unei dilatări temporale fără termen de comparaţie: ea este "mai bună decât o mie de luni", adică decât vreo 84 de ani. O noapte care face în contabilitatea sacră islamică undeva cât o viaţă împlinită de om, ale cărei ceasuri şi clipe de rugăciune sunt nespus de scumpe... Calendarul islamic are 12 luni, fiecare dintre ele de câte 30 de zile. Între zilele acestea, una dintre nopţi, una anume, cuprinsă în luna Ramadanului, e mai mare şi decât luna ei, şi decât 999 de luni, e taman cât o viaţă de om, cu destin cu tot...
În Evanghelia după Matei, după ce enumeră semnele care prevestesc sfârşitul vremurilor, Iisus adaugă: "Şi de nu s-ar fi scurtat acele zile, n-ar mai scăpa niciun trup, dar pentru cei aleşi se vor scurta acele zile." (24: 22) Nu numărul zilelor este "scurtat", ci zilele însele, fiecare în parte, sub aspect durativ... Spirala temporalităţii este din ce în ce mai îngustă în partea finală a ciclului cosmic, timpul o ia la fugă. Adică exact ceea ce transmite doctrina hindusă a vârstelor omenirii despre Kali-Yuga (vârsta de fier, vârsta sumbră).
În scurgerea ne-monotonă a fiecărei zile există un moment deosebit de favorabil pentru rugăciune. Este o clipă de întrepătrundere, când ceva ce nu s-a terminat se contopeşte cu ceea ce va să înceapă, e o clipă paradoxală suspendată între două unităţi de durată ce-şi dau mâna... E în timp, şi totuşi e un netimp, se repetă zilnic şi totuşi, dintr-un anume punct de vedere, e foarte greu accesibilă. În tradiţia solariană creştină, este momentul cunoscut ca fiind miezul nopţii, când ora e concomitent 24 şi 0, sfârşit şi totodată început. În tradiţia lunară islamică, este ceasul rugăciunii Fajr, între noaptea cea mai deplină şi zorii ce stau să mijească, cu ceva vreme înainte de a se putea deosebi "un fir alb de unul negru". Undeva între ele, poate cuprinzându-le pe amândouă într-un mod în care numai basmul sacru poate, e ceasul în care Prâslea cel voinic păzeşte merele de aur: "[...] într-una din nopţi, cam după miezul nopţii, simţí că-l atinge încetişor boarea zorilor [...]"
Tot pe-dosul lumii e condensat în anti-momentul acela. Trebuie să doarmă firea, pentru ca rugătorul să-şi poate toarce contemplarea la picioarele copacului lumii. Trebuie să înfrângă piroteala cel ce vrea să culeagă stările de aur. Şi chiar aşa se şi petrec lucrurile. Între două ţepuşe şi "cu cărţi de cetit", Prâslea biruieşte, nefăcând nimic din cele ale făptuirii, şi împlineşte astfel ceea ce ceilalţi n-au izbutit. Şi pune pe o tipsie merele de aur cel care a sorbit netimpul în neloc, adică ceasul dintre ceasuri la picioarul Axei Lumii... Ce va fi cetind Prâslea cel contemplativ din bucoavnele lui în noaptea destinului? De bună seamă că un verset serafic, un singur verset, repetat molcom în ritmul suliţelor inspiraţiei şi al expiraţiei care străjuiesc invocaţiile sacre...
Scris de Radu Iliescu
Citeste cele 6 COMENTARII si spune-ti parerea!
-
Radu Iliescu spune:
Vei fi stiind mai multe ca mine, draga Ilie, daca poti observa tacerea teologilor crestini in raport cu Apocalipsa, pana de curand…
-
gabimirea spune:
eu personal nu-mi dau seama ce ai vrut sa demonstrezi. ca exista un moment de antitimp, de ne-timp sa zicem de origine divina si despre care vorbesc principalele religii ale lumii? Ba mai mult, acreditezi ideea – si asta intr-adevar suna fascinant – ca atunci ar fi un moment prielnic de manifestare a fantasticului… moment pentru care trebuie indeplinit nu-i asa ritualul tepuselor. Ma gandeam daca nu vorbesc despre momentul acesta de anti-timp – cum ii spui si alti scriitori. Uite, Vasile Voiculescu – in Lostrita atunci cand Aliman oficiaza ritualul de descantare a Bistritei. Sau in Ultimul Berevoi cand acesta da drumul pestilor din zagazul dunarenilor. Sau “In mijlocul lupilor” cand Luparul reuseste descantecul prin care pare sa comunice cu dihaniile. Nu mai zic de Mircea Eliade. In fond, ai numit prin acest timp asa-zisul timp narativ, specific literaturii prin care se cauta impacarea realului cu posibilul. Bun, ai sa spui ca spre deosebire de literatura tu vorbesti de un timp real, de un anti-moment mai bine zis perceptibil de catre toti. Si totusi chiar din afirmatiile tale si chiar prin exemplele alese ai doveddit ca de aceasta dilatare / restrangere temporala nu se pot bucura decat initiatii. Nu toti musulmanii care tin Ramadanul au revelatia zilei Fadr, nu toti cei care apuca sfarsitul lumii sunt si salvati si de altfel oricat s-ar scurta timpul, el va avea variatii considerabile de la un om la altul, nu toti care pazesc niste mere de aur or sa si apuce sa manance din ele.
Oricum e un vis frumos asupra timpului acest verset serafic al tau… Si ma gandeam ca asa cum tu l-ai localizat la miezul noptii, eu l-as fi localizat mai degraba la apus dupa ce a disparut soarele, atunci cand e un moment cand privirea se tulbura. Pare sa domneasca vagul, imprecizia, misterul. Aerul se raceste brusc, iar oamenii par orbi. -
Radu Iliescu spune:
Draga gabimirea,
Sper sa nu te dezamăgească răspunsul tău, iar dacă cele ce-ţi voi spune în continuare vor avea aerul unor platitudini, îmi pare rău. Totuşi, îţi sunt dator cu un răspuns, cel mai clar cu putinţă, se înţelege.
Întâi de toate, “Versetele…†nu sunt demonstraţii, ci enunţuri cu exemplificări. Vor fi având o aparenţă de dizertaţie neglijent însăilată preţ de câteva paragrafe, şi aici de vină e poate impregnarea mea cu un postmodernism formal căruia îi aduc tribut, totuşi adevărurile atemporale vizate se află dincolo de orice polemică, deasupra tuturor neînţelegerilor. Sunt deci apodictice.
Subiectul lui “Prâslea cel contemplativ…†este un corolar la viziunea timpului non-linear care există în toate civilizaţiile tradiţionale, fără excepţie. Timpul egal cu el însuşi, timpul-bandă-rulantă, ceasurile şi minutele industrializate fac parte din utopia modernităţii, la care subscriem doar de câteva generaţii. Strămoşii au crezut în Cerul cu Porţi deschise în Săptămâna Luminată. Noi avem agende şi punctualitate. Dacă n-ar fi tragic, aş considera că e teribil de amuzant.
Iarăşi, descinderea unui Avatar divin “împrospătează†timpul. Momentele coagulate în jurul lui Iisus şi a lui Muhammad, ca să vorbim doar de cele două tradiţii abordate aici, au fost de o bogăţie spirituală greu de imaginat. Timpul, din coborâre, s-a schimbat în fântână arteziana, sensul spiralei a fost o vreme ascendent, în loc să fie prăvălire în genuni. Situaţii de acest tip sunt cumva unice în istoria omenirii, şi irepetabile. Renaşterea creştină şi-a dorit un creştinism “purâ€, din care lipsea tocmai Iisus, lipsea de-a binelea şi situaţia temporală specială pe care a ilustrat-o el. Curentele de tip wahabbit şi salafiyya din islam refac eroarea protestantă, voind să reconstituie o “puritate originară†din care lipsesc revelaţia, Arhanghelul Gabriel şi Profetul Muhammad.
Mai există, în conformitate cu toate tradiţiile, un ceas în care actul rugăciunii este “mai primit†decât celelalte. Aşa cum există locuri în care rugăciunea izvorăşte mai uşor, fie că le zicem biserici, fie moschei, fie temple. La fel cum şi rugăciunea, ca să curgă, are nevoie de formele ei, fie liturghii, fie as-salat, fie invocaţii sacre. Fiecare tradiţie cu momentul ei, unul în care îndeobşte oamenii preferă să facă nani. Aşa stau lucrurile. În Epopeea lui Ghilgameş, Enkidu a fost pus să vegheze şapte zile şi şapte nopţi. Ajunge creştinului să se trezească în miez de noapte pentru a-şi citi acatistele, iar musulmanului înainte de răsăritul soarelui pentru wird-ul lui…
Cât despre ce zici tu, legat de “timpul narativ†şi “fantasticâ€, sunt luciri cărora nu le voi da crezare. Există un pragmatism religios, diafan şi subtil, sunt de acord, dar care are repere exacte şi care se teme de rătăciri, sper că vei fi de acord. Iar heirupismul literaroid al unor (post)moderni, mulţi dintre ei foarte bine cotaţi la bursa istoriei literare, nu face decât să încurce lucrurile, în loc să le descâlcească.
-
Maria Barbu spune:
Radu, stii ca Sfantul Vasile cel Mare vorbea despre rugaciunile de noapte care sunt primite de Dumnezeu in liniste. Sigur ca spunea si de lacrimi, dar aici vreau sa subliniez timpul, noaptra fiind un fel de compozitie spatio-temporala, un fel de taram magic in care dorintele devin realitate, idealul si realul atingandu-se firesc. E un timp dilatat intr-atat incat se transforma in materie spatiala, ca intr-o magie.
Nu ti s-a intamplat sa stai noaptea si sa simti ca timpul are o altfel de “textura”, un alt ritm, un alt raport cu fiinta noastra?
ilie catrinoiu spune:
1 martie 2008 | 10:11 pm
Tare textul. Stii la ce ma gandeam? Ca nu e deloc o coincidenta faptul ca in primul mileniu crestin si in cel de-al doilea, teologii, misticii nu au facut deloc comentarii la Apocalipsa Sf. Ioan. Au inceput sa faca spre sfarsitul celui de-al doilea mileniu si inceputul celui de-al treilea……. foarte interesant! :-(