În ultimul cânt al epopeii hinduse Mahabharata, cel care surprinde momentul de după bătălia de la Kurukştetra, în care au luptat Pandava împotriva verilor lor Kaurava, ni se povesteşte ceva demn de luare aminte. Krişna, avatarul divin ce fusese de partea Pandavilor, se întorcea acasă, spre cetatea Dvaraka. Mergând în deşert, îşi aduse aminte de ascetul Utanka, şi se abătu din drum ca să-l salute. La vestea marei bătălii, Utanka îl întrebă pe Krişna de ce nu făcuse nimic s-o împiedice. Răspunsul fu acela că, fără să-şi dorească neapărat lupta, divinul alesese să fie împotriva celor ce ameninţau dharma. Ascetul o ţinu pe a lui, nepricepând cum de, cineva cu puterile lui Krişna, nu făcuse nimic ca să împiedice sângeroasa confruntare. Vru să-l blesteme, dar, pentru a-l împieca să facă un mare păcat, avatarul i se arătă "aşa cum este el". Nu putem şti, nici măcar imagina, cum va fi fost în acel ceas schimbarea la faţă a lui Krişna, încât toată cerbicia lui Utanka se frânse ca un băţ de chibrit... Aflăm însă cum s-a sfârşit prima lor întrevedere: ascetului i s-a făcut favoarea unei dorinţe, iar acesta a ales să-şi poată ostoi, cândva, setea ce-l cuprindea adesea în deşert.

Iar peste ani, lui Utanka i s-a făcut atât de sete, încât l-a chemat pe Krişna. Imediat după invocaţie a apărut un vânător Ceandala, corcitura umană cea mai de jos a societăţii, gol puşcă, păros, pletos, murdar, şiroind de sudoare şi de bale, cu luciri roşii în ochi, înconjurat de o haită de câini urlând. Cu mădularul în mână, îl imbie să-şi potolească arşiţa din jetul lui de urină. Mânios şi îngreţoşat de arătarea care contopeşte o mare sumă de interdicţii vedice, ascetul îl potopi de sudălmi. Vânătorul dispăru, iar după o dună de nisip se arătă Krişna, cu obişnuita înfăţişare blajină. "Ţi-am oferit nectarul nemuririi, o, Utanka, dar nu te-ai arătat vrednic de el. În schimb, de acum încolo, norii te vor însoţi peste tot pe unde-ţi vei purta paşii, şi nu-ţi va fi niciodată sete."

Povestea ascetului indian care s-a întâlnit cu avatarul Krişna ne spune mai multe lucruri. Întâi de toate, acela că este posibil să participi în cel mai eficient mod la o bătălie pe care nu o doreşti şi pe care nu o poţi îndrăgi. În ce fel şi de ce, acea parte din Mahabharata cunoscută sub numele de Bhagavad-Gita o lămureşte mult mai bine decât am putea avea noi intenţia şi posibilităţile. Apoi, că uneori ni se impune să formulăm o dorinţă, chiar şi când evităm prudent, spunând: "Nu vreau nimic, Krişna, îmi ajunge să te contemplu!" Şi în cele din urmă dar nu în ultimul rând, că Sacrul, atunci când ni se revelează în ceas de graţie, se poate dovedi insuportabil. Acest din urmă aspect merită răgazul câtorva cuvinte, pe marginea dureroasă şi problematică a ratării unei Întâlniri.

Utanka este prototipul omului a cărui căutare nu poate trece dincolo de exoteric. E plin de râvnă, dar până la urmă obtuz. Nu înţelege esenţa destinului, şi nici raportul pe care îl are Cel-aflat-în-afara-timpului cu succesiunea temporală. La etajul la care vieţuieşte el, lucrurile se împart antinomic, în bune şi rele, de exemplu evitarea unui masacru e bună iar masacrul este rău - un dualist iremediabil care nu ajunge la advaita vada (non-dualismul vedic). Mila lui Krişna, care i se arată în chip de slavă, este zadarnică, pentru că Utanka nu învaţă să treacă mai târziu dincolo de formă. De aceea, în final, el nu poate primi decât ceva aflat la nivelul percepţiei sale: apa proastă pământească în locul nectarului ceresc al nemuririi...

În funcţie de condiţiile ciclice, Sacrul poate fi nevoit să se manifeste sub forme din ce în ce mai lipsite de măreţie, ajungând chiar la ridicol. Iisus avertizează undeva în privinţa acestui lucru: "Cele ce faceţi pentru aceşti fraţi mai mici ai mei, pentru mine le faceţi." Între lumea noastră şi lumea de dincolo există o relaţie de inversă proporţionalitate: cele ce sunt mari aici, sunt mici dincolo, iar cele ce sunt mici dincolo, sunt mari aici. În Evanghelia lui Luca, Iisus vindecă un orb: "Şi au venit la Betsaida. Şi au adus la El un orb şi L-au rugat să se atingă de el. Şi luând pe orb de mână, l-a scos afară din sat şi, scuipând în ochii lui şi punându-Şi mâinile peste el, l-a întrebat dacă vede ceva. Şi el, ridicându-şi ochii, a zis: zăresc oamenii; îi văd ca pe nişte copaci umblând. După aceea a pus iarăşi mâinile pe ochii lui, şi el a văzut bine şi s-a îndreptat, căci vedea toate, lămurit." (8:22-25) Scuipatul Logosului nu mai este secreţie blamabilă, ci vehicul al harului. De aceea, prima privelişte pe care o are cel ce-şi capătă priveliştea prin el este cea reală, a lumii noastre aşa cum-este-ea din perspectiva Lumii de Dincolo. Numai că Iisus nu-l poate lăsa să vadă în adevăr fără să fie pregătit pentru asta. De aceea este nevoie de un al doilea gest, pentru ca orbul să fie adus la numitorul comun al celorlaţi pământeni...

Scuipatul lui Iisus este echivalentul urinei lui Krişna. Ambele sunt la fel de şocante, ambele stârnesc reacţii mergând de la repulsie la oroare. Par să încalce în egală măsură prescripţiile Legilor din tradiţiile în care au loc. În sufism, esoterismul islamic, există un concept numit barzach. Este un punct de întâlnire între cele două lumi, cea terestră şi cea a realităţilor eterne. Se poate traduce prin istm, şi corespunde porţii strâmte din Evanghelii, atât de prezentă în injoncţiunile lui Iisus, sau gâtlejului balenei prin care trece Iona, cel din Vechiul Testament. E un punct de trecere pentru cei chemaţi, şi un punct de gâtuire pentru cei care nu au ce căuta pe acolo. De aceea, într-un fel sau altul, e păzit de o gorgonă cu aspect terifiant, de o ultimă hidră care face totul ca să împiedice libera trecere dintre un tărâm şi celălalt. Este ultima bătălie pe care trebuie s-o dea ascetul înainte de a intra în lumea devaşilor, aceea în care trebuie să renunţe la tot ceea ce l-a ajutat până atunci, altfel tot ce i-a fost benefic devine pentru el şi doar pentru el, obstacolul final. Acesta este şi sensul tulburătoarelor vorbe pe care le rosteşte, undeva în veacul al XI-lea, în China profundă, un enigmatic maestru al buddhismului zen: "Ucenici ai Cí£ii, dací£ doriti sí£ vedeti limpede Dharma aceasta, nu ví£ lí£sati amí£giti. Fie cí£ ví£ întoarceti în afarí£ sau îní£untru, orice ati întâlni, ucideti. Dací£ ví£ întâlniti cu Buddha, ucideti-l pe Buddha. Dací£ întâlniti patriarhi, ucideti patriarhii. Dací£ întâlniti Arhati, ucideti Arhatii. Dací£ ví£ întâlniti pí£rintii, ucideti-ví£ pí£rintii. Dací£ întâlniti rude, ucideti-ví£ rudele. Atunci pentru prima oarí£ veti vedea clar."

Sunt tentat să spun că există, în povestea lui Utanka, o dimensiune tragică: întâlnirea cu Sacrul, ratată o dată, nu se mai produce nicicând. Nu există o a doua şansă. Ce se pierde, nu se mai poate răscumpăra niciodată. Dar nu. Nemurirea nu te tentează de două ori, dacă. Iar măsura nu ţi-o poţi da decât o singură dată, pentru că nu ai decât una. Molateca fâlfâire a aripii serafimului e tunet pentru cel ce ştie s-o asculte. Nu există mai mare iluzie decât aceea că sacrul ar trebui să fie sursa liniştii noastre. Sacrul este, dimpotrivă, sursa tuturor neliniştilor din viaţa noastră. Este, în raport cu lumea noastră aplatizată, o grandioasă monstruozitate...

Scris de Radu Iliescu