Podul de pe râul Kwai

February 3rd, 2008 | Anca Cristina, Lit. contemporana |

Autor: Pierre Boulle
Rating:

Îmi plac căr’ile care sunt mai mult decât par. Care îţi dau ceva în plus faţă de ceea ce te aştepţi, care au un al doilea sens, o a doua interpretare. Care te lasă să alegi de partea cui esti, pe cine placi si pe cine nu. Podul de pe râul Kwai s-a dovedit a fi o astfel de carte, am fost placut surprinsă. O carte scrisă într-un ritm din ce în ce mai alert, până când ajunge să te ţină cu sufletul la gură. Genul de roman pe care nu-l laşi din mână, pe care îl citeşti cap-coadă într-o singură zi.

Pe scurt: armata japoneză îşi forţează prizonierii anglo-saxoni să construiască un pod, sub ordinul Maiestăţii Sale. Pe de altă parte însă, nişte britanici din serviciul secret pun la cale sabotarea japonezilor şi distrugerea podului. Pornind de la aceste premise, finalul, mai ales, este genial. Suspans adevărat, nu glumă. Pe mine una m-a lăsat cu un zâmbet admirativ pe buze, dar şi cu o uşoara stare de stupefacţie. Vorba aia: seriously?

Ororile războiului – Boulle ştia foarte bine despre ce vorbeşte – se împletesc într-un mod ciudat de firesc cu umorul englezesc si exemplele de leadership. Nu poţi să rămâi foarte mult cramponat într-o stare. Oscilezi între a fi dezgustat de condiţia de prizonier, amuzat de umorul britanic tipic sau plin de admiraţie pentru colonelul Nicholson si principiile sale solide.

Toată filosofia lui în faţa perspecivei de a cădea prizonieri japonezilor se bazează pe: “lucrul cel mai important este ca băieţii să simtă că sunt comandaţi tot de noi, nu de maimuţele astea. Atâta timp cât vor fi stăpâniţi de acest gând, vor fi soldaţi si nu scalvi”. Iar forţa exemplului si capacitatea sa de a inspira îi determină pe soldaţi sa lucreze în aproape orice condiţii: “Credinţa colonelului era una care răsturna munţii, înălţa piramide, catedrale sau poduri şi îi făcea pe muribunzi să lucreze cu zâmbetul pe buze. Fură convinşi de apelul lui la solidaritate.”

Scrisă foarte realist, cartea poate părea roman istoric. Iar tu rişti să îţi faci o părere foarte proastă despre japonezi. Pornită de la fapte reale, scrierea rămâne totuşi ficţională. Deşi mie nu îmi place istoria, am simţit ca învăţ ceva citind şi nu mi-a displăcut. E important să delimitezi însă clar realitatea de ficţiune. Tot ceea ce mă atrage pe mine foarte mult din istorie, şi anume exemplele de lideri adevăraţi – care inspiră, ghidează, însufleţesc masele si demonstrează curaj si voinţă de nedoborât – toate astea le-am descoperit în colonelul Nicholson. Deşi controversat, mie mi-a plăcut de el.

Boulle e francez, însă a făcut o treabă foarte bună cu reputaţia anglo-saxonilor. Pe lângă o conduită morală aproape ireproşabilă, autorul le ataşează şi umorul inconfundabil: “Una din echipe se apuca deodată să sape pământul cu îndârjire ca să obţină până la urmă un fel de crater mult mai adânc decât nivelul stabilit, în timp ce santinela, privind cu un aer tâmp, se bucura văzând că în sfârşit oamenii muncesc cu tragere de inimă.”

Cum spuneam, comparaţiile îi pun într-o lumină foarte proastă pe japonezi în romanul de faţă: “Soldatul englez e harnic din fire si acceptă fără să cârtească o disciplină severă, cu condiţia să aibă încredere în şefii lui (…) Întrucât soldatul japonez este si el disciplinat şi ştie să tragă din greu, iar pe de altă parte Saito îi ameninţase pe oamenii lui că le va tăia capul dacă nu vor munci mai bine decât englezii, cele două secţiuni de cale ferată fură terminate repede…”

În loc de concluzie: cartea merită cele 5 stele pe deplin. O recomand din toată inima.

Scrisă de Anca Cristina

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor