Autor: Platon
Rating:

Textul platonic şi privirea proaspătă

Uneori textele marilor autori devin sufocate sub masivitatea numeroaselor interpretări sau clişee. Astfel cine mai e interesat dacă Platon chiar a vorbit despre iubirea platonică? Apoi gândul că le-au citit aceste texte toţi marii filosofi şi este posibil să-şi fi generat proiecţiile de gânditori din ele descurajează pe mulţi contemporani care, nu-i aşa, cine să fie ei să se compare cu aceşti titani. Mai e şi povestea cu prăfuirea acestor texte, cu neîncrederea instinctivă pe care o au numeroşi tineri faţă de textele clasice în faţa cărora presimt o groasă plictiseală ori învăţături inutile.
Prejudecăţi sau exegeze. Mai e posibilă o privire proaspătă dincolo de ele? Există în general o astfel de privire! Cartea nu ajunge să trăiască decât în măsură în care generează un efect asupra lectorului. Un efect care degajă un oarecare grad de plăcere, fie el distructiv, şi care te face să deschizi şi următoarea pagină. Platon n-ar fi stârnit un munte de comentarii fără aceste trucuri lecturale care te fac să vezi o pasiune la fel de adâncă precum a unui negativist entuziast.

Despre înţelepciune, care va să zică

Acest dialog spre pildă îşi propune să vorbească despre înţelepciune. Ţineţi-vă bine pe scaune, parcă ar suna ca reclama făcută într-un bâlci de vreun circar tupeist care ar declama strident că vinde înţelepciune la kilogram aproape gratis. Dar"

Oare de ce omul nu e atras de înţelepciune cum muzica dată la maxim? Căutarea ei generează în schimb o formă rapidă de însingurare. Apoi nimeni din cei pe care-i cunosc nu caută înţelepciunea; e posibil ca lovitura fatală dată acestui termen să fi fost realizată de psihologie care ori o uită intenţionat în tratatele sale, ori o dă sinonimă cu inteligenţa ori intuiţia.
Există şi o reticenţă clară de a vorbi despre înţelepciune - ai senzaţia că ai vorbi de un lucru intim, nu de un bun public. Mi se pare că începând chiar discuţia despre acest termen devin brusc plictisitor, o fiinţă de care te fereşti instinctiv. Oamenii se bucură când fac prostii şi fug ca de ciumă de cei înţelepţi. De altfel înţelepciunea e confundată cu morala şi cu-n cod de maniere inactuale.

Chestiuni terminologice

E clar că termenul are nevoie de şocurile termice, electrice, kathartice ale artei; filosofului - nu-i aşa, căutătorul înţelepciunii - i s-ar putea spune altfel în termeni barbari, dar mai proaspeţi, sofiot, ideobalist, gândirist. Evident că asemenea mutaţii terminologice nu sunt posibile decât foarte rar, dar să ne gândim că până la urmă termenul de filozofie e un împrumut aducând cu sine oarecare realităţi străine structural de cultura noastră. Unui cuvânt cu o asemenea încărcătură semantică în mod evident nu i se va putea transla întregul câmp de semnificaţii într-o altă limbă şi va suferi clare deformări ori extensii imposibile în raport cu limba mamă. De aceea conceptul de filozofie cunoaşte interpretări aşa diverse încât mai degrabă ar trebui vorbit de o arie de semnificaţii ale conceptului, dacă vreţi o comparaţie, un fel de puncte romanice legate foarte vag de izvorul de provenienţă latin.
Neofilosoful, post-, trans-, hyperfilosoful, filosoful modern, contemporan, actual sunt termeni disperaţi pentru a acredita un cuvânt depărtat mult de înţelesurile originare; de altfel filosofia de acel tip "antic" nu mai e posibilă, filosofia vie presupune totdeauna un oarecare sens de "neo".
Sunt tentat să-mi continui gândul şi să afirm că înţelepciunea modernă e un concept radical diferit de cel antic şi rămâne încă de reflectat dacă îmbunătăţit substanţial. Dar de ce zic tentaţie? Fiindcă a rămas aceeaşi problemă - care este obiectul înţelepciunii? Poate toată istoria filosofiei e de fapt o căutare a acestui obiect şi odată identificat unul posibil, o nouă disciplină se desprinde din ea. Filosofia e aparent un univers din care oricâte nuanţe ale realităţii am desprinde spre ştiinţă, tot nu ar fi epuizată. Asta fiindcă nu are obiect, deci mărime. Până la urmă căutarea obiectului înţelepciunii e totuna cu căutarea folosului filosofiei.
Dacă nu filosofia, adică buna chibzuială e cauza funcţionării statelor, atunci ce le determină existenţa? De ce reaua potrivire sau cea la întâmplare ar fi adevăratul temei? Mie îmi pare, pe de altă parte, că mai ales hazardul pare a fi cel care aranjează lucrurile. Aceasta şi faptul că toate evenimentele ni se înfăţişează ca unice. Prima luptă filosofică este atunci când începi să vezi similarităţi şi legi acolo unde totul pare a fi la întâmplare. Poate aşa se explică un titlu ca Hazard şi necesitate al filosofului interbelic francez Jacques Monod.
Mă înspăimânt câte reticenţe am inventariat înainte de lectura dialogului lui Platon. Exegezele nu au găsit o reţetă, o cale spre înţelepciune. E clar că şi în textul sursă este un evident scurtcircuit. Rămâne să văd unde.

Scenariul dialogului

Ni-l prezintă pe Socrate matur întorcându-se în tabără de luptă de la Potideia din anul 432 î. Hr. şi cum se întâlneşte în palestră cu Critias şi Charmides, nepotul său, respondenţii săi în viitoarea discuţie.
E interesant şi modul în care debutează această conversaţie - împrejurări care ar putea fi oricând valabile. Socrate se minunează de frumuseţea şi iscusinţa tinerilor care luptau lângă el, ba chiar cu modestia sa antifrastică exclamă: "mă simt faţă de cei frumoşi de parcă aş fi o panglică de măsurat fără semne pe ea: aproape toţi cei în anii tineri îmi par frumoşi". Cum Charmides, la abia de 20 de ani atrăgea privirile tuturor într-un chip apropiat de patimă, Socrate se declară partizanul acestuia şi îşi exprimă speranţa că nu-i lipseşte tânărului nici "un singur lucru, unul mic de tot, anume sufletul armonios". Cum unchiul său Critias, decenii mai târziu devenit unul dintre cei 30 de tirani ai Atenei, este convins că lui Charmides chiar îi prisoseşte armonia, pretextează că Socrate ar avea un leac pentru o durere de cap a tânărului şi astfel cercetarea poate debuta.

Înţelepciunea - un fel de descântec?

Numai că acest leac, învăţat de la un trac, discipol al lui Zamolxis, are un schepsis, un descântec care funcţionează pe baza învăţăturii zeului dacilor: "Zamolxis spune că aşa cum nu trebuie să încerci a vindeca ochii fără să vindeci capul şi nici capul fără trup, la fel e nici trupul fără suflet". Acel medic credea că toate se trag de la suflet şi acesta prin urmare trebuie bine îngrijit. Descântecul presupune vorbe frumoase care vin din înţelepciune şi care dă prin urmare sănătate trupului.
Cum Critias afirmă că Charmides e cel mai demn tânăr pentru a primi un astfel de tratament, Socrate îi laudă frumuseţea, calităţile fizice, neamurile alese, înzestrarea nativă. (Remarcăm aici tactica sa identică celeia iniţiale din dialogul cu Alcibiade)
Povestea cu leacul e că nu are efect decât pentru un tânăr îndeajuns de înţelept. Charmides însă se declară încurcat - dacă s-ar recunoaşte lipsit de înţelepciune, l-ar face de ruşine pe Critias, dacă s-ar crede înţelept, ar părea înfumurat. De aici vor urma înainte, la îndemnul unei cercetări împreună a lui Socrate,

O serie de definiţii provizorii ale înţelepciunii:

1."Înţelepciunea pare un fel de-a face potolit lucrurile". - Socrate după ce afirmă iniţial că înţelepciunea e un lucru frumos (aspect cu care azi nu ar mai convinge aşa uşor) constată însă că scrisul, cântecul, activitatea sportivă sunt mai frumoase când sunt practicate cu viteză. Învăţarea şi agerimea sunt frumoase făcute rapid atât la elev cât şi la profesor. Reamintirea, intuiţia, cercetarea sunt mai fascinante în mod rapid. Cum definiţia se dovedeşte incorectă întrucât sunt posibile şi lucruri frumoase făcute cu repeziciune, din nou e căutată natura înţelepciunii.
2. "Înţelepciunea este ceea ce-l face pe om să se ruşineze şi să fie ruşinos, ea fiind un fel de sfială". Dacă înţelepciunea e ceva frumos şi bun, zice Socrate, atunci trebuie să acceptăm ce spunea Homer cum că "sfiala nu e bună când se iveşte la omul nevoiaş". Dacă sfiala este câteodată un lucru rău, atunci nu se poate potrivi definiţiei înţelepciunii care tinde să facă oamenii mai buni. De aceea Charmides se corectează iarăşi şi aminteşte despre o definiţie auzită la un prieten, care se va dovedi a fi Critias:
3." Înţelepciunea înseamnă să te îndeletniceşti cu ale tale". După ce Socrate crede că de fapt această propoziţie este o ghicitoare, iar nu o definiţie dă o serie de argumente contra ei: Profesorul, grămăticul de pe atunci, nu învaţă numai pentru sine, ci îi învaţă şi pe alţii, iar cum cei de faţă urmaseră calea grămăticilor, înseamnă că nu săvârşeau cele proprii în scris şi citit. Aparent o cetate bine chibzuită ar fi aceea în care fiecare cetăţean ar face el singur toate treburile de care are nevoie, ar fi şi zidar şi croitor şi olar şi frizer.

Intervenţia lui Critias

Cum această definiţie i se pare lui Socrate a fi a unui om slab de minte, Critias simţindu-se atins intervine şi preia el mai departe discuţia. Definiţia din urmă revelase faptul că înţelepciunea se dovedeşte a face nu numai ce-i al tău, dar şi ce-i al altora. De aceea Critias îndreaptă atenţia lui Socrate spre o definiţie altoită pe spusa lui Hesiod "nicio muncă nu e ocară", anume că
4. "Înţelepciunea înseamnă făptuirea celor frumoase". Socrate, cu eternele sale paralele, constată că medicul ori meşteşugarul ştiu când aduc un folos şi când nu, prin urmare se dovedesc şi ştiu că sunt înţelepţi. Critias e nevoit să accepte consecinţa acestei judecăţi:
5. "Înţelepciunea înseamnă cunoaşterea de sine însuşi", adică tocmai deviza cea mai celebră dintre cele aflate pe frontispiciul oracolului din Delfi alături de celelalte două: "nimic prea mult" şi "chezăşia poartă cu ea nenorocirea". Cum Socrate nu ştie răspunsul, cum pare să creadă Critias, după ce constată că alte ştiinţe au un folos concret, medicina aduce sănătatea, arhitectura creează locuinţe, cere să i se spună care ar fi folosul înţelepciunii.
Critias diferenţiază înţelepciunea de ştiinţe. Dar Socrate continuă cu comparaţia, ce altă metodă ar fi fost bună pentru a descoperi ce-i înţelepciunea, revine din nou cu întrebarea: a cui cunoaştere este înţelepciunea? A cărui obiect?
Unchiul lui Charmides nu-i mai răspunde - cine ar fi putut - dar îl acuză că discută numai din dorinţa contrazicerii. Acum Socrate îşi afirmă poziţia care ar putea fi dictonul tuturor dialogurilor şi poate al oricărui om tentat de filozofie: "nu vreau să-mi închipui că ştiu un lucru când nu-l ştiu". De aici reface o altă definiţie:
5 bis: "Înţelepciunea înseamnă a ştii că ştii cele ce ştii şi că nu ştii cele ce nu ştii" - Dar filosoful se întreabă care ar fi folosul acestei cunoaşteri şi necunoaşteri. E acum timpul stabilirii tipurilor posibile de cunoaştere: Anume cunoaşterea asupra propriului său sine, cunoaşterile altora şi cunoaşterea asupra necunoaşterii. Prin cunoaştere constatăm că simţurile noastre, sentimentele, dorinţa, voinţa nu se pot exercita cu folos în toate cele trei domenii. În domeniul propriu, în relaţia cu alte experienţe similare, în antidomeniul lor. Mai mult, măsurile, calităţile nu pot funcţiona după această triplă distincţie. Auzul nu poate percepe sunetul cu care se face acţiunea auzirii. Văzul nu are o culoare specifică pentru vederea însăşi. Şi mai ales în niciunul dintre cazuri nu se poate demonstra cu certitudine dacă o realitate e făcută doar să acţioneze asupra ei înşişi dar nu şi asupra altora. Cum Critias, fiul lui Callaishros, afirmă că acel ce posedă cunoaşterea ce se cunoaşte pe ea însăşi va fi aidoma cu ce posedă, Socrate prin dilemele comparaţiei, va constata că ştim anumite lucruri despre sănătate ori armonie prin medicină ori muzică, nu prin înţelepciune. Rezultă o altă reformulare a definiţiei 5:
5 terţ: "Înţelepciunea înseamnă doar că ştii şi că nu ştii". Pe de altă parte, constată că prin înţelepciune nu poţi deosebi un şarlatan de un medic, iar acesta nu ştie despre înţelepciune, ci doar despre sănătate şi boală şi nici dacă medicina chiar e o formă de înţelepciune.
Cum se poate depista un medic de un şarlatan - fie prin spusele, fie prin faptele sale. Această reţetă îl provoacă pe Socrate să facă o recapitulare a ceea ce s-ar vrea prin înţelepciune să se înţeleagă, deşi din discuţia de până acum nu a reieşit aşa ceva:
a.Unele lucruri le cunoaştem, altele nu
b.Ne-am trăi viaţa fără greşeală
c.Nu s-ar înfăptui ceea ce nu ştim
d.S-ar redistribui sarcina celor pricepuţi
e.Oamenii n-ar avea voie să facă decât ceea ce ştiu
f.Casa şi cetatea ar fi bine cârmuite
g.Mai ales, s-ar face numeroase fapte bune
Un avantaj imediat al înţelepciunii ar fi că omul care o posedă învaţă şi înţelege mai uşor orice. Dar revine cu dilema următoare: ce fel de bine aduce înţelepciunea şi mai ales nu ştim dacă o omenire ce ar sta sub semnul acesteia ar fi mai fericită. După ce face diferenţa între tipurile de cunoaştere particulare şi cunoaşterea în sine, ajunge la ultima definiţie, cea pe care o aştepta de la început:
6. " Înţelepciunea înseamnă cunoaşterea binelui şi a răului". Totuşi Socrate constată că în fapt înţelepciunea nu ne aduce niciun folos şi nici nu ne putem da seama dacă ar corespunde vreunei realităţi.
De aceea, filosoful se revoltă pentru Charmides că nu are ce face cu înţelepciunea şi nici leacul tracului nu-i va fi de vreun folos. Iată cauza pentru care tânărul cel înzestrat aproape în toate afirmă că nu ştie de e sau nu înţelept, mai ales că nici Socrate, nici Critias nu şi-au dat seama ce-o fi aceea înţelepciune, dar cum discuţia l-a fascinat, acceptă să devină discipolul lui Socrate.

Împrejurul dialogului

Acest dialog a relevat şi o altă faţetă. Anume că se oscilează asupra traducerii noţiunii discutate. Când i se spunea înţelepciune, când cumpătare, când chibzuială. Termenul grecesc este SOPHROSYNE şi are aproximativ 10 sensuri diverse, rezultate fie din etimologie, fie din uzul limbii: stăpânire de sine, minte sănătoasă, cuget teafăr, cuminţenie, etc. Această diversitate m-a făcut să mă întreb dacă subtitlul acestui dialog vizează de fapt chiar înţelepciunea sau un alt concept, mai specific limbii sursă. Am fost de aceea curios să inventariez câteva dintre definiţiile de dicţionar ale înţelepciunii:
DEX-ul afirmă că acest cuvânt provine din latinescul intellectio, onis şi că are două sensuri: 1. Capacitate superioară de înţelegere şi judecare a lucrurilor 2. Cumpătare, prudenţă, moderaţie determinată de experienţă, spirit de prevedere. O altă sursă, NODEX adaugă precizarea: este facultatea de a judeca şi de a înţelege adânc lucrurile. Într-un LAROUSSE erau 4 definiţii: 1. Calitatea cuiva care face dovada unei judecăţi drepte, sigure, prevăzătoare în deciziile şi acţiunile sale. 2. Comportamentul unui copil liniştit, supus 3. Caracterul a ceea ce rămâne tradiţional, clasic, îndepărtat de îndrăzneli sau de ofense 4. Ideal superior de viaţă propus de o doctrină morală ori filosofică. Iar un înţelept este fie o persoană care a ajuns la cunoaşterea de sine şi încearcă să realizeze un model de viaţă, fie un specialist desemnat de autorităţi să studieze o problemă delicată.
Din câte observ, toate aceste încercări nu sunt decât repetări altfel nuanţate ale celor 6 definiţii emise de cei trei participanţi la dialog. Şi cum se ajunsese la ideea că înţelepciunea de fapt nu are un obiect, atunci ce anume se predă la facultăţile de filosofie? Sau filosofia e diferită de înţelepciune, ceea ce vrea să spună că a devenit o ştiinţă oarecare"
Mă mai gândeam că lumea pare să funcţioneze după principiul echilibrului şi-al armoniei - în gospodărie, în cetăţi, în teritoriile marcate. Luptăm iniţial pentru un oarecare echilibru ce ne va genera un efort de durată. Deşi trecem prin numeroase sisteme, deşi trebuie să ne adaptăm la numeroase provocări, aducem mereu nostalgia echilibrului şi-a armoniei. Până şi munca a mai grea, cea mai umilitoare poate fi standardizată, anticipată în provocările sale, chiar îndrăgită odată ce i se remarcă legile nescrise. Omul are însă tendinţa de a-şi transforma viaţa şi frumuseţile în clişee. Mă mai gândeam că poate nu stabilim decât un set oarecare de circumstanţe care puse într-o anumită ordine ne oferă iluzia înţelegerii obiectului.
Căutăm înţelepciunea fiindcă ne iluzionăm c-ar exista un zmeu al spiritului, un tip gălăgios, arogant şi plin de ştiinţă. Aş îndemna să ne adăpostim sub pălăria filosofiei, dar riscăm să fim lipsiţi de fapt de cel mai elementar adăpost şi confort.

Ceva de genu"™

Scrisă de Gabriel Adrian Mirea