bookblog.ro

---

Gorgias

Scris de • 2 February 2009 • in categoria Altele

Autor: Platon
Rating: Platon - Gorgias rating - recenzii carti

Platon - Gorgias - recenzie carti

Pace şi bine!

Lupta cu trei adversari

Iată un dialog în care Socrate are trei oponenţi: Gorgias, un vestit sofist, Polos, tânărul său discipol şi Chairephon, un politician atenian, adept al ideilor sofiste. Vădesc trei atitudini diferite: Gorgias caută să păstreze un aer olimpian, de je sais tout, Polos se repede tinereşte în discursul lui Socrate, dar se lasă momit rapid cu exemple şi pus în câteva pagini la locul lui, în schimb Chairephon arată a fi un om lipsit de bunăvoinţă, un înverşunat adversar al filosofiei pe care o consideră o învăţătură copilărească. Lui degeaba i se furnizează argumente clare, abordări diverse, chiar discursuri de definire ale lui Socrate, refuză orice şi are răbdare să asculte discuţia doar de dragul lui Gorgias.

Gorgias lăudărosul

Decorul este dat de casa lui Chairephon, gazda lui Gorgias care chemase atenienii din agora promiţându-le că le va răspunde la orice întrebare. Socrate îl chestionează care este obiectul îndeletnicirii sale. Gorgias abia îi răspunde din superioritatea lui că se ocupă cu ştiinţa discursurilor. Aici remarc apropierea izbitoare între sofiştii antici şi profesorii de azi care predau ştiinţa comunicării. Evident Socrate nu se mulţumeşte cu o definiţie vagă - bine, bine, dar ce fel de discursuri? Oare de însănătoşire! I se răspunde că astfel de discursuri îi fac pe oameni să gândească. Dar orice artă are un discurs care te pune pe gânduri, rectifică Socrate. Gorgias vine cu nuanţa că artele citate sunt practice, în timp ce retorica are ca obiect chiar discursul. E cazul să remarcăm rapiditatea cu care se încurcă în propriile explicaţii - retorica, ştiinţa discursurilor are ca obiect hm, discursul. E cazul să-l numărăm: 1,2 ,3" hm, adversarul îşi revine: Box!

Socrate ţine dinadins să vadă perspectiva unui retor aşa că foloseşte o altă tactică. Există artă cu adevărat şi ce ar avea ca element esenţial? De aici rezultă distincţia între artele acţiunii care n-au nevoie de discursuri lungi, artele cu discurs şi acţiune aproape egale (pictura, sculptura) şi artele cuvântului, cu foarte puţină acţiune (calculul, geometria, retorica). Stop! Să reluăm ideea: Socrate numeşte artă aproape orice îndeletnicire sau deprindere umană. Totuşi arta număratului ni se pare azi o idee bizară.

Din această distincţie se observă limpede că există numeroase arte care se ocupă cu ştiinţa discursului şi de aceea trebuie o nouă definiţie.

Gorgias aruncă o bombă cum că retorica ar fi alcătuită din cele mai mari şi mai înalte probleme umane. Socrate devine acid. Îh, arde. Această definiţie este asemănătoare unei urări care conţine cuvintele sănătate, frumuseţe, bogăţie. Dar cei într-adevăr capabili să le facă posibilă existenţa se numesc medic, gimnast, zaraf şi mai mult, fiecare este convins că arta sa e cea mai importantă. Cum ar accepta aceştia ideea lui Gorgias că retorica e mai presus de arta lor? Sofistul se clatină în ring, dar încă rezistă. Mai mult, încearcă un truc atribuind retoricii ideea de convingere a publicului care printre altele este format şi din medici, zarafi, gimnaşti. Retorica s-ar dovedi astfel făuritoarea convingerii. Dar ce e convingerea? Oare nu există şi alte discipline care făuresc convingeri? Cum imediat matematica îşi cere dreptul la anumite convingeri ferme, Gorgias va preciza că este vorba despre convingerea la ce e drept şi nedrept. Socrate o ia uşor pe ocolite. Un joc de glezne, diferite fente. Distinge două feluri de convingeri, generate de credinţă sau ştiinţă. Cum sofistul spune că retorica practică primul tip de convingere, Socrate conchide că atunci această artă nu ne instruieşte asupra dreptăţii, ci doar ne oferă nişte păreri deoarece nu s-ar putea preda unor adunări foarte mari noţiunile ştiinţifice. Bate gongul. Aparent Gorgias şi-ar putea reveni.

De unde! În următoarea repriză Socrate revine cu întrebarea sa tare: la ce e util un orator? Cum oratorii sunt confundaţi cu politicienii, iată de ce e actual acest dialog. La ce e util un politician? Gorgias afirmă că ei sunt cei care hotărăsc cum să fie apărat statul, cu ce număr de porturi, arsenale, ziduri. Dă şi el cum a fost învăţat la antrenament sau la partid. Mai mult, zice că este capabil să convingă un bolnav să îndure un tratament greu, ba chiar dacă ar fi într-o confruntare publică el ar ieşi câştigător, nu medicul. De aici face o afirmaţie a orgoliului politicianist: - "Nu există problemă în care un orator să nu fie mai convingător în vorbire decât orice om de meserie în faţa mulţimii" . Deja se bate cu pumnii în piept şi se crede câştigător.

Socrate are zâmbetul acela delicat al execuţiei metodice. Îl atenţionează că oamenii nu se pot înţelege uşor, în schimb ajung rapid la duşmănie dacă li se năzare că vecinul vorbeşte cu pizmă. Ba chiar se urăsc pe sine înşişi că au stat de vorbă cu viitorii duşmani. Apoi un orator poate fi mai convingător decât medicul în faţa unei mulţimi de neştiutori, dar nu şi în faţa cunoscătorilor, altfel am admite că un neştiutor e mai convingător decât ştiutorul. E de ajuns ca retorul să cunoască un mijloc de convingere care să dea impresia competenţei. Este însă posibil ca un orator să se înfăţişeze ca un om cinstit, deşi nu este. Cum va oferi el cunoaştere asupra a ce e dreptatea, binele, frumosul dacă nu este un cunoscător? Cum ar putea să nu fie învinovăţit retorul pentru elevii săi care comit nedreptăţi din moment ce el însuşi se dovedeşte un necunoscător. Se dovedeşte că retorica poate fi folosită şi pentru lucruri nedrepte. Îi aplică un KO fără drept de replică. Doamnelor şi domnilor, să dăm cuvântul celui care a tradus dialogul, Alexandru Cisek: Bună seara, bună seara! Voi fi foarte scurt - se întâmplă aici un caz asemănător cu al sofistului Corax şi al elevului său Tisias. "Acesta din urmă învăţând de la magistru să convingă, refuză să-i plătească onorariul; dacă l-a învăţat să convingă, iată, îl convinge să nu ia bani de la elev; dacă nu reuşeşte să-l convingă de acest lucru înseamnă că n-a fost învăţat să facă acest lucru, deci nu-i datorează bani magistrului".

Calificarea: Polos

Partida nu s-a terminat. Suntem înapoi după calupul de publicitate. Avem un nou adversar: discipolul lui Gorgias care îl acuză pe Socrate de grosolănie. Meciul începe cu schimbarea aparentă a rolurilor - Polos atacă, Socrate răspunde. Ce ar fi retorica? O experienţă practică ce produce mulţumire, o plăcere oarecare. De fapt retorica este arta de a linguşi şi s-a împărţit în patru discipline după cele patru îndeletniciri dedicate corpului omenesc: justiţia şi legislaţia pentru suflet, gimnastica şi medicina pentru trup:

* Linguşeala - ia locul medicinii - urmăreşte doar plăcerea
* Dichisirea - ia înfăţişarea gimnasticii - ajung să fie preţuite numai formele
* Sofistica - ia locul legislaţiei
* Retorica propriu-zisă - ia locul justiţiei.

Lui Polos nu-i pasă de aceste distincţii deoarece oratorii ar fi oamenii cei mai puternici. Au puterea de a ucide pe cine vor, să ia averile altora, să exileze. Socrate afirmă că de fapt oratorii nu fac nimic din ce ar vrea, ci numai din ce li se năzare. Şi se întreabă dacă oare e bine ca un om fără raţiune să facă ce crede el de cuviinţă? Deseori oamenii fac lucruri contrare voinţei lor (tratamentele pentru sănătate, călătoria pe marea vijelioasă). De aici rezultă că există lucruri bune şi rele şi că sunt patru posibilităţi faţă de ele: şi"şi, sau.. sau, când" când, nici" nici bune" rele.

Polos băgat în colţ e nevoit să îndure asalt după asalt. Şi gongul nu mai vine! Răul nu-l facem din proprie voinţă, ba mai mult suntem demni de milă, plini de nefericire deoarece cea mai mare dintre rele este săvârşirea nedreptăţii. Urmează o contrazicere cu Polos care crede că mai rea este suferirea nedreptăţii.

Adversarii sunt din nou în centru. Crima aduce un folos uneori, dar alteori doar răul. Polos se apară cum că oamenii care fac nedreptăţi sunt totuşi fericiţi. Socrate se îndoieşte că o fiinţă neîmplinită ca om şi fără simţul dreptăţii este fericită. Polos străluceşte în toată splendoarea sa amintind de Arhiloh, un conducător care şi-a ucis toate rudele pentru a lua domnia şi nu-l considera deloc nefericit. Repriza se termină cu un uşor avantaj pentru tânăr.

După trecerea unei apetisante majorete ca şi dezbrăcată, meciul reporneşte. Socrate simte acum că a apărut o problema importantă - cine este cu adevărat fericit?

Oare acela care face nedreptatea? E cu neputinţă. Abia ispăşirea îi va uşura starea de chin continuu.

Trebuie să privim la motivaţia pentru care considerăm lucrurile frumoase - fie pentru un folos, fie pentru o plăcere, în timp ce urâtul se defineşte prin lucrurile contrare. Comparaţia o facem atunci când plăcerea, folosul sau opusele lor se află în prisos. Nedreptatea presupune realizarea fie a unui lucru mai urât, fie a unei neplăceri şi rezultă totdeauna un prisos de răutate.

Pe de altă parte, toate faptele drepte sunt şi frumoase. Apoi ce e ispăşirea, dacă nu o suferinţă? De unde rezultă că acel ce pedepseşte pe drept face lucruri frumoase şi bune, deoarece sunt fie plăcute, fie folositoare. În schimb nedreptatea produce şi durerea şi paguba cea mai mare. Cum poate scăpa un om de sărăcie? - prin afaceri reuşite. Dar de boală? - prin apelul la medicină. Dar de răutate şi de nedreptate? - prin apelul la dreptate, adică la judecători care îi vor da un tratament pentru suflet făcându-i astfel posibilă din nou fericirea. Dacă unii scapă de ispăşire datorită relaţiilor personale ajung nici să nu-şi mai dea seama de relele proprii şi înlătură orice putinţă de lecuire temându-se ca un copil de tratament. Nu ştiu că nu există mai mare nenorocire decât să ai sufletul putred, nedrept, păcătos. Socrate îşi pregăteşte upercut-ul afirmând că Arhilau dacă nu poate fi pedepsit e cel mai nefericit dintre oameni.

Polos rezistă abia răsuflând, dar acum iată trebuie să răspundă la întrebarea unde e nevoie de retorică? Fiecare ar trebui să se ferească de a comite nedreptatea şi dacă totuşi o face să meargă singur la judecător să-şi ceară pedeapsa şi cât mai repede pentru a nu se învechi în el boala nedreptăţii. Retorica nu ne apăra de nedreptate. Dacă vrem să-i facem rău cuiva trebuie să-l împiedicăm să ispăşească sau să corupem judecătorul pentru a-i uşura pedeapsa. Gongul sună şi victoria e categorică: Socrate are un punctaj năucitor.

Finala cu Callicles

Cea mai mare parte a dialogului e ocupată de politicianul Callicles. Acesta intră în ring sprinten şi fără menajamente afirmă că de ar fi să ne luăm după spusele lui Socrate, lumea se dovedeşte întoarsă pe dos. Facem în mod evident altceva decât ar trebui. Socrate spune că filosofia nu-şi schimbă adevărurile de la o zi la alta şi elementele sale sunt construite pe baza înţelegerii comune. Acum formulează o deviză de comportament: "prefer ca toată omenirea să fie contra mea, decât ca eu să nu mă acord cu mine şi să susţin păreri care se bat cap în cap" .

Callicles, abia ieşit de la încălzire, încearcă un şir de lovituri directe, primele 5 grupate, restul presărate în cursul meciului:

1. Socrate discută de fapt probleme de rând

2. Susţine lucruri care prin natură nu sunt frumoase, iar după lege sunt. Că de fapt cel mai urât este să faci nedreptatea după lege, dar după natură s-o suferi.

3. Numai oamenii cei mai slabi fac legi pentru a-şi apăra propriile interese. De aceea clevetesc că pofta de îmbogăţire este lucru ruşinos şi nedrept. De fapt după natură superiorul trebuie să cârmuiască pe inferior. Îl dă ca exemplu pe Xerxes care s-a bazat pe legea naturii atunci când a pornit invazia sa contra Eladei.

4. Filosofia devine o nenorocire peste o anumită vârstă, filosofii nu au cum să capete experienţă, nu au habar de legi sau discursuri, sunt străini de plăceri şi pasiuni, devin deseori ridicoli. Seamănă unor oameni care, deşi maturi, se joacă de-a gânguritul; de filozofie un om bătrân poate fi vindecat doar cu bătaia.

5. Socrate dacă va fi acuzat pe nedrept nu va fi în stare să se apere, ba mai mult, ar putea să-şi piardă viaţa. Un om care se lasă prădat şi trăieşte fără onoare ar merita chiar palme pentru prostie.

Oau, bătrânul nostru pare să se prăbuşească! Ce oribil, arbitrul îl numără. Ridică însă mănuşile la timp, semn că e gata de luptă. Cum sunt atacuri grosolane la adresa filosofilor, ne informează că acest Callicles are un cerc de prieteni cu care a decis să evite pe cât posibil filosofia. Dar dacă se dovedeşte totuşi înţelept, Socrate vrea să audă soluţiile lui Callicles cu care să substituie filosofia?

A primit odată loviturile. Acum le demontează pe rând: Dreptul în natură spune că aceia buni trebuie să domnească peste cei mai puţin buni. Dar cine sunt mai buni sunt şi superiori. Mulţimea însă este superioară oricărui individ, de aici rezultă că legile ei sunt superioare voinţei unui singur individ. Callicles simţind că pierde teren, scoate din mânecă un nou as:

6. Socrate e un vânător de vorbe care pândeşte orice greşeală a celui cu care vorbeşte.

Filosoful îi cere să joace după regulile sportivităţii, altfel vrea să plece. Apoi reatacă. Fiinţele superioare se dovedesc cele mai destoinice, respectiv cele mai inteligente. Această perspectivă conduce la ideea că un gânditor este superior faţă de 10000 care nu gândesc; el trebuie să stăpânească, iar ceilalţi să se supună.

Cum Socrate vede însă ca fiinţe superioare şi medici ori meşteşugari oarecare (idee de neacceptat în Antichitatea care dispreţuia meseriile practice), Callicles va rectifica spunând că se referă de fapt la persoanele care sunt pricepute în treburile statului, au energie şi sunt fără slăbiciuni sufleteşti.

Socrate nu-l slăbeşte. întreabă cine cârmuieşte cu adevărat. Doar fiecare e stăpân pe sine însuşi, respectiv caută cumpătarea şi se stăpâneşte. Callicles se prinde în cursă cu afirmaţia că numai proştii se stăpânesc şi că de fapt îşi trăiesc viaţa bine numai cine lasă frâu celor mai multe dorinţe. Omul de fapt ar trebui să tindă după neînfrânare şi plăcere. Sună gongul. Prima repriză a avut o soartă schimbătoare. Oare va mai scorni altă serie de lovituri Callicles pentru a pune definitiv în genunchi filosofia sau va fi învins şi el ca predecesorii săi!

Socrate, deşi vizibil obosit, şi-a dat cu multă apă pe faţă, conchide că în această viziune nu sunt fericiţi cei care n-au trebuinţă de nimic. Callicles replică că aşa se dovedesc fericite şi pietrele şi persoanele moarte. Lupta din această repriză a ajuns iată în tabăra literară deoarece este citat versul lui Euripide: "cine mai ştie de nu e viaţa o moarte aievea. Moartea la rându-i de nu e viaţă" . Un înţelept sicilian numea de asemenea butoi fără fund partea unde sălăşluiesc patimile şi afirma că în Hades cei mai nenorociţi sunt cei cu un suflet ca un ciur, incapabili de a reţine ceva. Socrate apelează şi la pilda cu doi pivniceri: unul era înţelept şi avea butoaiele pline datorită cumpătării, celălalt era desfrânat şi cu butoaiele găurite peste tot. Acesta din urmă pentru a căpăta starea primului pivnicer, ar fi trebuit să muncească zi şi noapte. De unde apare ideea că o viaţă orânduită este superioară unei dezordonate.

Callicles nu se lasă. Minutele trec şi nu are o situaţie deloc bună. Ne arată că primul pivnicer nu se mai bucură de nicio plăcere, că viaţa lui e aidoma unei pietre şi că fericirea vieţii e să curgă cât mai mult din butoi.

Socrate atenţionează că risipa din belşug presupune găuri cât mai mari, deci o mai rapidă irosire a conţinutului. Şi la afirmaţia că desfrânatul ar vrea să-şi satisfacă toate dorinţele, Socrate întreabă dacă e vorba şi de un om cu râie care nu ar avea altă poftă decât să se scarpine. Cum e acuzat că a adus discuţia la un nivel josnic, va relua o parte din argumentele menţionate deja, concluzionând că binele presupune orice fel de a te bucura.

Apoi adaugă că deşi aparent stările celor care o duc bine diferă de cea nenorociţilor constată că în fapt stările oamenilor - sănătatea, binele, fericirea vin pe rând şi dispar. Astfel foamea sau setea sunt de nesuferit, dar ce bucurie creează atunci când sunt astâmpărate. Constată că nu e cu putinţă ca un om să fie şi bucuros şi nefericit simultan, rezultând de aici că plăcerea diferă de bine, iar răul nu e totuna cu suferinţa. Dă exemplul laşilor şi al curajoşilor. Primii se bucură doar când se retrag, ceilalţi şi atunci când se porneşte atacul. De unde concluzia că sunt buni cei ce se bucură mai mult şi răi cei ce se mâhnesc mai repede şi mai ales că prin bine nu poate cineva să devină rău sau prin rău cineva să devină mai bun.

7. Apare o ultimă acuză - Socrate te face să încuviinţezi orice îţi cere, de face cineva şi din glumă cea mai mică concesie se agaţă de ea cu o bucurie de copil.

Socrate contraatacă cu o serie necruţătoare, de data asta nu-l mai lasă pe Callicles să-şi facă jocul şiret cu afirmaţii de genul că lucrurile sunt când aşa, când invers, respectiv că există plăceri inferioare şi superioare. Trebuie să distingem între plăcerile bune care întreţin trupul de cele rele care dăunează. Mai mult, există activităţi care se ridică doar până la nivelul plăcerilor în timp ce altele ajung la nivelul de bine şi rău, de pildă medicina. Şi apoi revine la întrebarea capitală: În ce chip să ne ducem viaţa? Să ne îndreptăm spre politică sau spre filozofie?

Pentru a răspunde acestei dificile întrebări constată existenţa preocupărilor care fie dau plăceri, fie prevăd binele şi pentru suflet. Linguşirea va crea numai plăcere - şi poezia, muzica, tragedia sunt astfel de activităţi. Dacă însă eliminăm partea muzicală din poezie, rămân doar cuvintele care în sine sunt o cuvântare, adică retorică. De altfel poeţii nu vor să-i facă pe oameni mai buni, ci vor să le placă.

De aceea, dincolo de linguşire trebuie să existe o activitate a sufletului care reuşeşte să-i facă pe oameni mai buni. Un om ales pentru a înfăptui cel mai mare bine nu vorbeşte la întâmplare, ci conform unui plan, unei bune rânduieli. Un suflet este de preţ doar ordonat şi cu măsură. Dar dacă pentru trup rânduiala este dată de sănătate şi putere, pentru suflet aceasta este generată de obicei şi lege. De aceea un orator care e om de treabă va avea ca scop dreptatea, cumpătarea, orânduiala şi va căuta îndepărtarea răutăţii.

Cum Callicles se declară neconvins, încearcă să renunţe la dialog, apoi îl îndeamnă pe Socrate să se întrebe şi să-şi răspundă singur. Pur şi simplu abandonează indiferent. Ia o atitudine paralelă cu ce se întâmplă pe aici.

Discursul lui Socrate

Singur în arenă, pentru prima oară după cinci dialoguri, Socrate îşi defineşte propria concepţie. Plăcerea e diferită de bine. Iată prima dilemă - ce-ar trebui să facem - plăcerea în vederea binelui sau binele în vederea plăcerii?

În acelaşi timp nu plăcerea sau binele creează în noi plăcutul sau starea de bine, ci virtutea care fiinţează în toate şi care apare doar dacă există un anume rost, rânduială şi meşteşug. Rânduiala unui lucru arată virtutea şi armonia lui. Un suflet armonios, adică bun este superior unuia dizarmonic, care prin viciu se dovedeşte necumpătat şi neînfrânat.

Sufletul virtuos păstrează cuviinţa faţă de religie prin evlavie şi faţă de oameni prin săvârşirea dreptăţii. Este şi cutezător, înfruntă cu tărie orice suferinţă îi impune datoria - de pildă pedeapsa din partea cetăţii. Cine înfăptuieşte răul este profund nefericit, este neînfrânatul lăudat de Callicles care duce de fapt o viaţă de tâlhar şi nu e iubit nici de oameni - comite nedreptăţi, nici de divinitate - comite sacrilegii, nu poate trăi în societate, deci nu poate avea prieteni.

Cum se leagă oamenii între ei - prin prietenie, dreaptă măsură, chibzuinţă şi dreptate. Dar omul în raport cu divinitatea? Cu ajutorul proporţiilor geometrice. Omul trebuie să deconspire nedreptatea indiferent de făptuitor, fie şi atunci când e vorba de urmaşul său direct.

Revenind la una dintre acuzele lui Callicles, Socrate crede mai urât lucru decât primirea de palme în public este lovirea pe nedrept, hoţia, înrobirea, nedreptatea. Este sigur de aceea că a folosit argumente de diamant şi dacă acest Callicles nu le poate rupe, nu se poate vorbi în alt fel de dreptate.

Dar tot rămâne problema cum se poate apăra omul de manifestarea răului, cu ce armă, cu ce putere sau voinţă?

Observă că un tiran incult dacă domneşte în stat va resimţi frică de unul cu mult mai bun ca el şi de aceea nu vor putea fi niciodată prieteni, de aceea cei care vor să se împrietenească cu conducătorul vor căuta să se asemene cât mai mult cu el; mai mult dacă îi vor urma modelul , vor comite rele pentru care nici nu se vor gândi la vreo ispăşire.

Apoi vine cu întrebarea asta dureroasă - oare pregătirea noastră trebuie să se îndrepte numai în sensul de a trăi cât mai mult? Celui rău nu i se face niciun bine fiindcă dacă e scăpat de tribunal, traiul lui va rămâne cu necesitate un lanţ de păcate. De aceea trebuie găsit ca sens al vieţii, actul mântuirii: e mult mai important cum trăieşti! Şi afirmă cu certitudinile sale preţioase că nu contează să imităm pe cei de la putere, ci trebuie să găsim oameni care să aibă firi asemănătoare.

Ar trebui să ne pregătim să-i facem pe oameni mai buni, fiindcă în lipsa gândului cel bun nimic nu se realizează cum trebuie. Dar a făcut Callicles vreun om mai bun? Dar conducătorul Pericle care i-a făcut din contra pe atenieni mai sălbatici, mai leneşi, mai nedrepţi şi a fost primul care a dat lefuri pentru slujbele publice făcând posibilă apariţia corupţiei. Constată de aceea că statul nu-şi va fi lovi pe nedrept niciodată conducătorii deoarece nu au făcut singura activitate pentru care au fost puşi - ameliorarea condiţiei umane. Iată pentru ce Socrate crede că e singurul din cetate care face politica bună întrucât o face în vederea unui bine superior. E adevărat, poate nu va fi în stare să se apere în faţa unui tribunal, dar va fi în aceeaşi situaţie cu un medic aflat în faţa unui tribunal de copii care pentru o injecţie, l-ar condamna imediat, deşi le-ar face un bine; în schimb un bucătar cu un tort otrăvit, ar fi imediat achitat, deşi le-ar face rău. Nu moartea e înspăimântătoare, ci săvârşirea nedreptăţii, să ajungi pe celălalt tărâm cu sufletul împovărat de păcate.

La final ne este furnizată legenda cu ziua judecăţii - Se spune că demult în ultima zi a vieţii lor, oamenii veneau încă vii la Marea judecată. Cei foarte bogaţi aveau alaiuri numeroase, podoabe multe încât păreau foarte meritoşi şi de aceea intrau în rai pe nedrept, în schimb cei modeşti păreau mari ticăloşi şi erau trimişi în iad. Pentru a nu se mai face asemenea confuzii, Divinitatea a hotărât ca toţi oamenii să nu vină la judecată decât după moarte, să fie goi, doar suflete. Acestea, desprinse de trup vor păstra deprinderile din timpul vieţii şi se va vedea rapid dacă sufletul e sfâşiat de biciul patimilor ori jurămintele strâmbe. Sufletele care merg în Tartar sunt la rândul lor împărţite în suflete care vor putea fi iertate şi suflete cu un rău fără leac. Numai cei virtuoşi sunt trimişi în Insulele Fericiţilor.

Mai mult cei învechiţi în rele sunt pedepsiţi doar ca pildă fiindcă lor pedeapsa nu le mai foloseşte. Puternicii zilei săvârşesc de obicei cele mai mari blestemăţii şi crime. Socrate recunoaşte că atunci "când ai toate mijloacele de a fi nedrept, e greu să trăieşti după dreptate" . Dialogul se termină cu îndemnul lui Socrate de a fugi de toată linguşirea, atât faţă de sine cât şi faţă de alţii, atât faţă de câţiva cât şi faţă de mulţime. Este primul învingător care nu-şi ridică mâinile a sunt pe felie, pe val.
Ceva de genu"™

Scrisă de Gabriel Adrian Mirea





Citeste cele 3 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. Felicitări, aţi reuşit să faceţi o recenzie captivantă. Vă mulţumim.
    Ileana Speranţa Baciu

    raspunde

  2. Foarte, foarte captivantă “cronica”; a cântărit greu în poziţia pe care o are acum cartea pe lista de lecturi în aşteptare.

    Deşi nu are legătură cu recenzia, ci numai cu Platon, îmi permit să las aici un citat foarte drag, din “Republica”. Textul se mai regăseşte la începutul romanului “Flori pentru Algernon”, carte pe care, dacă ar fi după mine, aş obliga persoanele neîncrezătoare să o citească. :)

    “Orice om cu judecată îşi va aminti că tulburarea vederii este de două feluri şi are două cauze, fie intrarea din lumină în întuneric, fie ieşirea de la întuneric la lumină, ceea ce este tot atât de adevărat pentru ochiul minţii ca şi pentru ochiul trupului; iar cel care-şi aminteşte acest lucru când observă pe cineva a cărui vedere este nesigură şi slabă nu se va grăbi să râdă de el; se va întreba mai întâi dacă acel suflet omenesc a ieşit dintr-o viaţă mai luminoasă şi nu poate vedea bine pentru că este neobişnuit cu întunericul, sau dacă este orbit de lumina cea mare în care a ieşit din întuneric. Şi va socoti că cel din urmă este fericit în starea în care se află, şi-l va compătimi pe celălalt; sau, dacă-i vine să râdă de sufletul care vine de jos la lumină, va fi mai îndreptăţit s-o facă decât să râdă de cel care se înapoiază de la lumină în peşteră.”

    raspunde

  3. Tudor spune:

    Fain, fain, fain! Mulțumesc frumos!

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro