Esti aici: bookblog.ro » Gabriel Mirea, Roman istoric » Jaful de la Palatul de vară
Jaful de la Palatul de vară
Autor: José Frèches
Rating: 
Editura: All
[Cumpără cartea]
Viziunea critică
Un termen tare, cu care se mândresc o mulţime de literaţi, dar are suferă de un defect capital – este o viziune. O privire. Necesită un punct de observare şi acesta e cumva unic în permanenţă. Viziunea critică , în ciuda pretenţiilor sale obiective, este până la urmă imanentă şi depinde de poziţia adoptată. Iată două tipuri de ale căror surse nu sunt sigur. Pe de-o parte, au rezultat din observaţia directă. Pe de alta, anumiţi termeni i-am luat din critica literară – şi în acest sens recomand cartea lui Paul Cornea – Aproapele şi departele.
Lupta textuală de aproape
Un tip de critică provine dintr-o tehnică medicală care constă în introducerea unei sonde înzestrată cu o cameră video pentru a vedea detaliile care nu se pot vedea la radiografii din lăuntrul corpului. Criticul folosind o asemenea tehnică ajunge să vadă monstruos; punctul său de observaţie e foarte aproape şi ceea ce el transmite se afişează pe un ecran imens. Pe de altă parte, tehnica intrusului video o aplică şi scriitorul la rândul său. Se pare că o asemenea perspectivă este prezentă şi în roman (la personajul ziarist care tinde să fie în focul evenimentelor). Ne duce la marginea evenimentului, în acel loc care nu-i va schimba datele, ci numai perspectiva. Cu scriitorii de altfel suntem călători în timp: observăm evenimentul, dar nu avem voie să atingem decât acele lucruri care nu vor modifica istoria reală. Cu criticul suntem asemenea chirurgului. Observăm microscopic, dar facem şi incizii, curăţăm, coasem dacă mai e ceva de dres.
Lupta textuală de departe
Dar criticul au scriitorul văd numai de foarte aproape? O a doua tehnică provine din pletora de sporturi ce necesită forţă, precizie, ochi bun, ţintă. Este lupta de departe. Perspectiva face posibilă istoria unui ţinut sau a unui personaj. Teoretic între aceste două atitudini pendulează scriptorul, între aproapele cotidian, dar anistoric şi departele naratorial, care face posibilă povestea. În acest sens am putea declară că orice obiectivizare înseamnă depărtare de sine şi tinde spre istorie sau concept.
Cuplul naraţiune – descriere
Să aduc în această ecuaţie a aproapelui şi departelui din scriitură un alt dublet: naraţiunea şi descrierea. Mulţi necititori de cărţi dau o mulţime de bani în schimb pe reviste. Acestea par să fi ajuns specializate în reviste pentru femei şi reviste pentru bărbaţi. Primele sunt pline de descripţii ale corpurilor dar şi a acţiunilor ori modurilor de înfrumuseţare. Celelalte se centrează pe acţiune, suspans, au o miză imediată şi provocatoare de tensiuni. Dar sunt oare aceste moduri radical diferite, sunt două registre antagonice sexual şi în scriitură sau mai degrabă vorbim doar de două posibilităţi de realizare a unui discurs, una care caută ordinea lucrurilor şi modul cum poţi focaliza pe o anumită realitate, cealaltă care urmăreşte formele de schimbare ale unei realităţi sau ale realităţilor între ele. Statornicia şi potopul. Calmul şi furtuna. Nemişcarea sau vâjul- acestea sunt realităţi ce se văd de aproape. Există însă şi perspectiva de departe care aduce istoriile calmului şi ale furtunii. Un roman are un narator cu două poziţii diferenţiate – ochiul de la microscop care emite descripţii şi ochiul divinităţii textuale al cărei ecou sunt istoriile.
Episodul incendierii
Titlul volumul al doilea nu se justifică. Incendierea Palatului de Vară al împăraţilor chinezi. Efectiv, este adăugat acest episod la câţiva ani după ce acţiunile din roman sunt încheiate şi singura legătură cu conţinutul precedent e realizată prin intermediul unui ziarist sagace, personaj colportor de altfel, John Bowles. Este de fapt prilejul prin care autorul îşi exprimă supărarea faţă de barbaria dovedită de trupele engleze care au incendiat şi jefuit unul dintre cele mai de seamă monumente chinezeşti. Lipsa de respect şi dispreţul manifestat la adresa acestei civilizaţii străvechi îi transformase pe englezii colonialişti în nişte barbari oarecare. De altfel, este relevant cine mergea în China dintre englezi – în special misionarii şi cei poftitori de un câştig rapid prin orice mijloace. Mă rog, aş putea continua într-o diatrabă îndurerată de pierderea unui asemenea monument, aş putea face o mulţime de comentarii şi paralele referitoare la episoade asemănătoare din alte istorii, dar cum spuneam, pur şi simplu acest episod este redundant.
Câte cava despre personaje
De altfel acest al doilea volum ajunge să-şi încrucişeze tot mai puţin destinele diferitelor personaje active. Majoritatea îşi găsesc moartea, iar cele care scapă se estompează într-o fericire anonimă. Liantul celor mai mulţi eroi, Laura Clearstone îşi va cunoaşte împlinirea feminină după ce străbate nouă tărâmuri de suferinţă. De altfel, probabil o neglijenţă a autorului, Clearstone e adorată de Moonstone!!
Răscoala Taipingilor
Adevăratul episod al cărţii este legat de Răscoala Taipingilor din deceniul şase al secolului XIX-lea conduşi de Taiwanul Hong Xiuquan. Este o mişcare la origine religioasă, condusă după precepte vechitestamentare altoite pe budismul chinezesc şi care s-a transformat curând într-o mişcare socială de revoltă a sărăcimii. Amplitudinile sale par fenomenale din perspectiva europeană, având ca participanţi mai multe milioane de luptători. Mişcarea a încercat schimbarea regimului manciurian măcinat de corupţie (care dăduse împăraţi de trei secole); ideile promovate sunt parţial utopice, cu nuanţări socialiste , dar fără mari deosebiri între curtea regală oficială şi pletora de conducători a revoltaţilor care îşi dovedesc fariseismul şi duplicitatea încă din primele faze ale mişcării. Astfel, Tianwanul – ca mai târziu comunistul Mao – are un harem cu mai multe sute de femei, în schimb pedepseşte cu moartea orice contact sexual al supuşilor săi, obligaţi în campanii să stea în zone separate şi să respecte strict Decalogul. Este într-un fel o Cruciadă chinezească modernă, dar şi o încercare de găsire a unei forme de organizare mai dreaptă a societăţii.
Iţe de personaje
Să remarc şi faptul că multe dintre personajele importante asistă la diferitele etape ale aceste mişcări. Astfel Clearstone şi acrobata Iasomie Diafană sunt încă de la începutul mişcării, Joe, fratele Laurei, un personaj oligofren este folosit ca pretext de Tianwan pentru a-şi confirma poziţia de conducător. Ziaristului John Bowles i se permite să-şi bage nasul prin culisele mişcării şi bineînţeles va relata atât câteva dintre bătălii cât mai ales va accentua pe tensiunile interne şi pe rivalităţi. Alte personaje încearcă o afacere concurentă în domeniul opiului, intrând în domeniul spiritului veros şi criminal. Piatră de Lună, partenerul Laurei, vrea să se facă într-o vreme călugăr budist. Cu acest roman avem ocazia să ne perindăm prin diferite locaţii chinezeşti, la templu, într-un local de opiu, în Palatul împăratului sau într-un bordei ţărănesc.
Cartea musteşte de istorie şi exotism
Reţeta ei e în bună măsură clasică – alternarea pe mai multe planuri a acţiunii, tăiată în felii de viaţă semnificative. Pe alocuri se aude tonul unui Jules Verne explicativ. Sunt numeroase pagini de mistere: torturi, dedesubturi de afaceri, comportamente strigătoare la cer. Oraşele de la mijlocul secolului 19 prezintă contraste izbitoare, pe stradă sau pe ape se pot întâlni o mulţime de cadavre, suferinţa e o parte de neignorat a realităţii chinezeşti. Până la urmă romanul „Jaful din Palatul de Vară” are mai ales intenţii istorice, deşi perspectiva de aproape este aleasă ca privire narativă! Autorul valorifică orice oportunitate de subiectivizare conform proverbului chinezesc: o floare nu rămâne niciodată roşie o sută de zile la rând.
wow!
Un blog despre cărţi ?? Suuuuuper !