Esti aici: bookblog.ro » Eseuri, Gabriel Mirea » Transgresiuni.Ofensele artei

Transgresiuni.Ofensele artei

Autor: Anthony Julius
Rating:
Editura: Vellant
Anul apariţiei: 2008
Traducător: Tania Siperco
272 pagini
ediţie cartonată
(sau cumpără aici ediţia în limba engleză)

Substituenţii criticului

Ne putem oare imagina critica și obiectul ei, opera de artă ca două lucruri distincte din realitate sau trebuie să le vedem ca o singură realitate cu două fațete? Oricum ar fi, bi sau unidimensională, să remarc posibilul caracter al ei antitetic – opera vorbește despre frumusețile / defectele unei realități, critica despre frumusețile / urâțeniile operei. Frumusețile realității diferă de frumusețile artistice. Prin urmare azi nu mai ajunge perechea de ochi mărturisitoare sau imaginativă, ci este necesar și decodorul de lectură, situaționistul unei valori culturale. Respectiv, o operă o citim cu ajutorul autorului și a criticului ei. E adevărat, rolul criticului pare să-l joace multă lume. Este substituit mai ales de editori, de prieteni, de gura lumii, de modă. Totuși criticul este sursa acestor iradieri lingvistice. Opera nevalorizată critic dispare în neant, chiar dacă la apariția ei poate avea un oarecare succes de public. Odată ce-i trece efectul de noutate, ajunge în concurență eternă cu milioanele de alte opere apărute sau pe cale de apariție și tăria ei, valoarea, numai vocile critice o vor putea sesiza. Substituenții criticului au nevoie permanent de provocări, stau sub eterna zodie a noului, așa că vor trăda opera ajunsă învechită, fără regrete.

Strigătul de-a surda

Într-un fel, e un proces revoltător. Oare tot acel torent de creație să fie până la urmă destinat urechilor celor lungi ale criticului? Obtuzității sale, academismului său răsuflat, clasificărilor sale de doi bani. Autorul strigă: eu dau viață și operez cu elemente de viață, de aceea nu mă interesează decât marele public, cel care trăiește, prin care bubuie aceeași misterioasă vitalitate. Dar strigătul său aparține zonei noului, este dintre efectele substitute ale criticii. Curând vitaliatea și atenția celorlalți nepricepuți se îndreaptă spre altceva. Publicul cel larg trădează cu o statornicie înfiorătoare. Atenția sa e dedicată doar clipei. Strigătul îi face pe ceilalți să întoarcă să zicem capul, dar încep rapid să strige și alții, năvălesc propriile gânduri, preocupările cele mici și numeroase nu ne lasă în pace și uite! spre mirarea marelui revoltat, autorul nu mai are cui vorbi. Totuși e drept să menționăm că și criticul este la fel de trădat de public. Este el vocea cea mai importantă prin care ceilalți au acces la operă, dar la un moment dat este acoperit de rumori, de propriile instrumente critice, de numeroasele ierarhii. Se demonetizează prin abuz. Totuși parte din valorile sale vor fi preluate de următorul critic. Opera intră între realitățile estetice importante.

Criticul este mamoșul cărții

O primă considerație arată că opera și critica reeditează conflictul dintre trup și rațiune. Cea de-a doua consideră că în plan artistic dacă ai vorbit, ai greșit. Ai ales doar una dintre nenumăratele oferte ale realității. Oricât ar vrea să se izoleze artistul, să pară că preocupările sale nu țin de nicio categorie cunoscută, adevărul e că ajunge prin operă să particpe la maerele bâlci al operelor cu aceeași temă. Dacă vorbește despre iubire, să te ții mii de concurenți. Dacă opera sa presupune provocare și această parte se dovedește arhiplină. Cititorul e zăpăcit de prea multe frumuseți. Sunt atâtea realități artistice, atâtea minunății. Și vai, nu există în standurile acestea deget care să spună care e adevărata operă și care sunt păcăleli, imitații, forțări nereușite, în schimb o mulțime de farseuri, editori sau autroi care își ascund sub preșul noului, al modei, al incendiarului strâmbările și nulitatea operei promovate. Autorul are nevoie de critic și totuși îi face mereu în ciudă. Așa e moda. Să calci în picioare persoana de la care viața operei începe.

Bucăţele de temă

Zilele trecute ascultând compoziția unei tinere, am realizat că nu poți spune în câteva pagini tot ce se poate despre un subiect, chiar și realizând taxonomii care să aibă pretenții exhaustive. Nu am habar dacă ar fi de ajuns o carte sau o bibliotecă. Cândva mi se spusese că despre clor există o bibliotecă de chimie în șase încăperi. Atunci pentru iubire! Dumnezeule, o fi de ajuns Turnul Babel. Un oraș. O țară de cărți de iubire. De aceea autorul alege anumite părți din temă. Evident el va spune că vorbește despre tema în sine, ca întreg, că este chintesența, licoarea magică, adevărata cale. Totuși el nu ne va prezenta decât un număr de aspecte ale temei, niciodată toate. Criticul vine și elimină ce e gonflat în declarația autorului, numește acele părți atinse de operă din temă, le arată sau le contestă valoarea. Cumva încerc să procedez așa cu opera lui Anthony Julius – Transgresiuni. Ofensele artei, mai degrabă un eseu decât un album de artă și limitată la artele vizuale din Occident între 1860 și prezent.

Considerațiile multiple,

vizuale sau eseistice se concentrează asupra unui singur lucru – regula în artă. Poate fi impusă? E încălcată cu fiecare operă? Cine încalcă și cine apără regula? Ce fel de reguli sunt atacate? Autorul preferă denumirea de transgresiune pentru atacul regulii substituită la rândul ei de noțiunea de tabu. Prin urmare avem două fațete – transgresiune versus tabu, încălcare sau respectare a regulii.

Transgresiunea

Pentru a aprecia calitatea acestui instrument critic, să vedem cu ce avem de-a face. Este un delict artistic care se manifestă fie împotriva artei, fie prin artă, fie prin artă împotriva artei. Adică aceste situații: realitatea acționează contra artei. Arta acționează contra realității. Contraarta. Sunt vizate în carte ultimele două situații.

Nu este singurul înțeles al transgresiunii. Într-o primă accepție se dovedeşte păcat și blasfemie. Apoi un mod de a încălca o lege (dar abia existența legii favorizează apariția infracțiunii); în sfârșit orice depășire a granițelor. Undeva e consemnat îndemnul acesta: „descrieți o regulă drept graniță și cineva îi va justifica încălcarea”. Granița rezonează cu tot ce e închis, pietrificat, imobil. După cum observăm transgresiunii i se pot asocia cuvinte din zona negativă a limbajului – păcat, infracțiune, delict, contra. Negațiile ar aduce paradoxal viață, deschidere, mișcare, adică aspecte pozitive. De aceea poate dacă umblăm doar la sensuri, nu ne lămurim care e povestea cu transgresiunea.

Să vedem cum se manifestă?

Provoacă scandal. Presupune un aspect de extaz. Șochează. Este iconoclastă. Are un aspect de bâlci, dar fără râs sau un râs transformat în ironie. Se laudă cu înlăturarea prejudecăților, a atitudinilor convenționale, a iluziile, a obiceiurilor, a familiarului.

Publicul?

Diferite reacții. Uneori se simte jignit, alteori se întoarce să vadă aspectele neșocante.
Caută tradiția unor asemenea provocări. Se întreabă care ar fi scopul, istoria, natura artei. Este derutat de efectul rață-iepure (multe lucrări contemporane pot fi privite în două feluri). Constată că nu mai există o diferență marcată față de artist. Ba chiar sunt voci care afirmă că oricine din public are fire artistică. Sunt aici două atitudini vizibil contrare. Una legată de moralitate, alta legată de artă.

Moralitatea

Transgresiunea este imorală pentru că nu condamnă viciul înfățișat, astfel încât alții au motiv pentru imitarea viciului. Se ascunde în numele artei, dar totuși de ce arta ar avea privilegii? Cine a încălcat legile decenței, ar trebui interzis. Aceste voci morale au fost estompate încă din secolul 19 de primul val de transgresivi. Cei din următorul secol s-au luptat cu moralitatea primului val. S-au folosit argumente de genul o operă nu poate fi imorală, deoarece numai oamenii se pot comporta imoral. (a interesat distincția față de animale, nu față de diferitele contexte umane. În fond moralitatea are această natură dependentă de situațiile sociale).

Am consemnat și trei interesante alibiuri. Primul dedicat separării afirmă că în artă există o zonă unde se pot spune lucruri de nerostit, de neînchipuit, de fapt orice ne trece prin cap. Jane Bennet totuși nota că nu se poate face distincția între lucrurile deranjant-captivante și cele deranjant-respingătoare. Al doilea este dedicat formei și afirmă că este importantă doar forma lucrării, nu conținutul – în arta plastică linia, culoarea, textura, iar în literatură romanele nu sunt totuna cu manifestele contra statului. (Este aici fără îndoială o explicație incompletă și părtinitoare. Vezi pentru mai multe detalii cearta dintre formă și fond începută încă de pe vremea lui Titu Maiorescu). În fine, ultimul are o natură sentimentală și se numește alibi canonic. Operele se se integrează într-o anumită tradiție. (Hm, aici este marea ironie. Transgresiunea se laudă cu canonul ofensator. Acuzatul răstoarnă argumentele acuzatorului în favoarea sa).

Iată și două atitudini – una de comportament. Tomislav Gotovac umbla gol prin Zagreb. A fost arestat și dus la judecată. Acolo a încercat să se explice: „Sunt un artist și meseria mea constă în a mă dezbrăca și plimba”. La care judecătorul a răspuns „Da, iar meseria noastră constă din a te închide pe tine”. Alta conversațională. Otto Muehl reflecta cine condamnă efectiv arta? „Niște gnomi deghizați în paznici, polițiști, judecători. Ei vorbesc despre infracțiuni, eu vorbesc despre artă”

Se fac deseori confuzii

ale actelor artistice cu descrierea lor. Oponenții transgresivilor – vor să elimine opera, în timp ce criticii transgresivilor – vor s-o interpreteze și s-o judece. De pildă operele care ofensează creștinismul rămân în zona artistică, sunt nepedepsite public, în timp ce opere care atacă islamismul sau iudaismul sunt considerate profund revoltătoare și duc adesea la moartea ori întemnițarea artistului. Clar, transgresiunea are mari probleme cu fanatismul și în aceste cazuri aproape nicio relație cu frumosul care pare să fi devenit inutil.

De ce avem nevoie de transgresiune?

Prinși în mecanismul social, câteodată ne reîntoarcem la o existență animală sau htonică, la jocul gratuit, la o risipire a resurselor fără scop. Ne conferă senzația necunoscutului și a suveranității personale. Prin ea obținem vești din Țara de dincolo de negură. Mister, amuzament, cutremur al ierarhiilor. Acolo totul se poate întâmpla, după cum spunea Flaubert. Posibilul se extinde indefinit. Chiar s-a spus despre artiști că sunt reprezentanții imaginației în lumea exterioară. Există totuși un preț de plătit. Șocarea celorlalți, alienarea, căderea în registrul stupizeniei. Iar la început această artă este primită cu neînțelegere și ostilitate.

Totuși arta schimbă ceva?

Dacă atribuim unei opere de azi numele de transgresiv, o onorăm indirect prin apelul la tradiție, la inovație, la îndrăzneală și noutate. Ne-ar transmite astfel înțelesuri de dincolo de puterea cuvintelor. Ne-ar fascina și ne-ar excede contra realității. Ne-ar deruta prin promisiunile de noutate și profunzime și ne-ar răpi oarecum liniștea sufletească. E și o promisiune valorică, deoarece arta e singura care crește în valoare odată cu timpul.

Apar mai ales opere sincere, nu fără cusur. Concurenţa între opere este acerbă, niciuna nu rezistă activ mai mult de 30-40 de ani, dupa cum spune pictorul Duchamp. De aceea apar ofensele de reproducere (pastișă, plagiat, fals) prin care se atacă unicitatea operei si ofensele de distrugere (adaptări, parodie, încălcarea drepturilor morale, a proprietății, suprimare) care caută să distrugă opera.

Iată şi

Subiecte transgresate – religia, nudul, nevoile intime, obiectele ready-made, cataloage de expoziție, afacerile (Andy Warhol visa să fie Artist de Afaceri), cadavrele din război, copiii, bătrânii, animalelle, morții, naținea, identitatea și conștiința, familia, curățenia.

Tablouri – Damien Hirst – Mamă și copil, despărțiți; Edouard Manet – Băiat cu cireșe

Să trecem acum la tabu

Despre ce fel de transgresiune vorbim?

Este sau o încălcare sau o depășire sau o îmbunătățire a legii. O contestare sau o încercare de eliminare? Transgresiunea subînțelege care din aceste sensuri? Sau am enumerat prea puține și de fapt mai sunt încă 20, chiar mai importante! Cum aspectul nu e clar, să vedem la ce fel de lege se referă.

Şi aici apare vag distincţia între lege, ca document scris şi obicei, ca lege informală. Obiceiul ar cunoaşte două forme – tabu-ul care cuprinde zona interdicţiilor şi totemul care vizează zona permisiunilor. Termenii nu sunt clarificaţi corespunzător. Motiv pentru care am găsit deseori extinsă accepţia tabu şi pentru lege. Insist asupra acestui termen fiindcă autorul îl foloseşte pentru a ne arăta obiectul transgresiunii. El construieşte un adevărat eseu dedicat tabu-ului şi, prin urmare, contestaţia vizează atât aspecte ale artei precedente cât şi o suită de practici nescrise, de prohibiţii şi loialităţi faţă de subiectele transgresate menţionate înainte.

Agresarea tabu-ului

Anthony Julius insistă mai ales asupra încălcării acestui tabu. Aflăm că scopul artei nu este lupta cu tabu-urile, ci doar o consecinţă. Un efect colateral, deşi e prezentat adesea ca elementul central. (Hm, arta derutează. Dacă ar fi doar asta!). Filosoful Kant consemna undeva că arta face legea, nu respectă legea dovedindu-şi astfel suveranitatea. Din confuzia lege-normă-tabu rezultă pretenţia artei de a nu respecta legea. Motivează că arta este fie deasupra moralității, fie artistul este exemplar din punct de vedere moral. Autorul totuşi observă corect că artistului i se acordă merite prea mari și sunt neglijate calităţile artei. Astfel de declaraţii, euforic hiperoxigenate, se întrevăd în strigătul lui Nietzsche: nu sunt om, sunt dinamită. Este reamintit şi faptul că arta a ajuns aproape convenţională în transgresiunile sale şi la ora actuală un jurnal titra ecuaţia îmbogăţirii artistului plastic: transgresiune + prezentare în media = bani serioși.

O întrebare fără răspuns

Apar şi transgresiuni revoltătoare, oribile, diabolizate intenţionat. Falsuri, atacuri la adresa unor simboluri fundamentale, cinisme extreme. Ai senzaţia văzând aceste transgresiuni că asişti la expoziţia unor infractori scăpaţi pe piaţa de artă. Şi culmea, criticii laudă ofensatorii artiști?! Ajungi să te întrebi până la urmă nu există nicio pedeapsă pentru asemenea extremisme? Cred că măsurile punitive luate de statele mai puţin tolerante, abia acordă statut de vedetă acestor fantazii. Există un agent pedepsitor mult mai sever şi acela e publicul. Uneori se arată dezgustat. De cele mai multe ori indiferent. Alteori se încântă la început, apoi uită cu trădarea aceea de care pomeneam mai devreme. Orice cenzură supralicitează opera transgresivă şi îi conferă efecte pe care s-ar putea să nu le aibă.

În consecinţă

După unii artişti, tabu-ul există pentru a fi încălcat. Arta îl suspendă, nu îl elimină. Nu are rost să apărăm anumite reguli deoarece noi înşine suntem persoane în permanentă modificare. Nu mai suntem nici persoanele de acum un an şi nici nu ne controlăm până la urmă viaţa. Fiinţe ale întâmplării, de ce am apăra nişte reguli despre care nu avem prea multe idei cum au apărut? (Platon a contrat această afirmaţie cu un mit al apariţiei oamenilor. Dacă Prometeu le-a dat oamenilor focul, dându-le ocazia să se strângă împreună pentru protecţia contra frigului sau pentru hrană, nu le-a arătat şi o cale de înţelegere în cazul apariţiei conflictelor. Motiv pentru care era imposibilă reuniunea pentru mai multă vreme în acelaşi grup. Aici se zice că a intervenit Zeus care a dăruit oamenilor pentru a-i recâştiga de partea sa Legile, cele fără de care este imposibilă orice cetate.) De aceea, a încălca un tabu s-ar putea să nu rămână fără o consecinţă agresivă sau pot rezulta altele mai neplăcute. Perfect, atacăm familia. Consecinţa – bărbaţii n-ar mai fi interesaţi să stea cu femei gravide ori cu copii mici. Atacăm iubirea mamei. Atunci apare modelul mamei dezinteresate. De ce femeia ar trebui să aibă grijă de copil în loc să-l lepede şi să aibă diferite relaţii fără probleme. Etc. etc. A, percepem transgresiunea numai ca o fantezie, o chestie de artă, o aberaţie modernistă. Sper să fie înţeleasă aşa. Sper toţi să vadă nu subiecte, ci culori şi gradiente. Altfel artiştii de acest tip ne jefuiesc de liniştea sufletului. Ne promit mincinos reînnoire, intensitate, profunzime. Încearcă să ne ferească sau să ne scoată din tabu. Şi ne dau în schimb ce?

Scris de Gabriel Mirea

(sau cumpără aici ediţia în limba engleză)

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor