Esti aici: bookblog.ro » Eseuri, Gabriel Mirea » Viata ca o corida

Viata ca o corida

Autor: Octavian Paler
Rating:

Tudor Arghezi, prin cunoscutul vers: „Cartea mea-i, fiule, o treaptă” din multstudiatul oem Testament, înţelegea că scara cunoaşterii umane este inepuizabilă, că opera este precum o treaptă, străbătută şi ignorată de mulţi, utilă şi în acelaşi timp anonimă. Conţinând învăţături care înalţă cititorul, dar spre ce? şi cu cât? şi fiind limitată inexorabil de istoria autorului, de posibilităţile sale genetice.

Cartea lui Octavian Paler e o treaptă-balanţă, ale cărui capete se apleacă fie spre trecut, spre magica Lisa, satul său natal ori spre anii de şcoală, fie spre prezentul său de scriitor aflat într-un spaţiu al interogaţiilor esenţiale, într-un convertor de realităţi în abstracţiuni. Acestui dialog fertil cu trecutul i s-au ataşat privirea imaginară – din perspective multiple – a fenomenului spaniol al coridei precum şi o suită de vise ale naratorului cu sens revelatoriu.

Înainte de a plăti obolul casierului Timp pentru a intra în „muzeul” amintirilor şi cugetărilor lui Octavian Paler, am aruncat ca orice vizitator o privire ansamblului lucrării constatând imperfecţiuni de genul celor care m-au trimis la treapta lui Arghezi. E o carte mustind de oameni care se plâng însă de frig, e o carte care caută să depăşească bătrâneţea făcând-o în acelaşi timp vizibilă, o haină căreia nu-i stă un guler drept, o Casă Radio transformată în magazin de lux. Finalul lasă această senzaţie imprecisă după ce în cursul lecturii ajunsesem să mă cred în faţa unei lucrări literare importante, al cărei destin şi-a început de ceva vreme urcuşul. Este probabil fenomenul prin care trece orice vizitator într-un muzeu – sătul de atâta frumuseţe aruncă o privire şi în culisele imperfecte, având ulterior grijă să sublinieze, cum spunea Eminescu, „micile mizerii unui suflet chinuit”. Totuşi, chiar dacă mitraliera abstractizării nu funcţionează la fel de armonios în cuprinsul lucrării, totuşi sunt probleme a căror prezenţă se cuvine a fi semnalată. Din vizitator mă transform într-un involuntar ghid şi cred că această metamorfoză aş putea-o numi efectul Paler.

Obiectele acestei cărţi vizează mai multe secţiuni existenţiale, mai multe săli prin care am trecut mai cu grabă sau mai cu zăbavă atunci când eram atras de strălucirea unei fraze, de un gând care îmi cerceta adâncimile. Să remarc discordanţa dintre titlurile propuse capitolelor acestei cărţi (Un joc serios, Şi eu am fost în Arcadia, Butoiul lui Diogene, Om de răspântie, Per aspera ad astra şi Dincolo de Rubicon) şi tentaţia abstracţionistă a propriei mele împărţiri: tauromahia, arta, memoria.

Prima sala pe care am vizitat-o cu plăcere era dedicată evident jocului coridei. Paler imaginează două ipostaze opuse, cea a spectatorului fanatic de coridă şi cea a estetului, opozant al acestui tip de spectacol. Este o punere în scenă ludică în care autorul îi face pe cei doi fie să se contreze, fie să-şi împletească la un mod superior opiniile. După ce-am ascultat primul exponat, fanul de coridă, am reţinut următoarele idei:
Poetul Baconski afirma că există o estetică a tauromahiei şi că astfel relatările unor coride ar semăna unui balet periculos.
Ipostaza estetului ar fi de la început greşită întrucât compătimeşte taurul în loc să observe inteligenţa nemuritoare a luptei, că e deranjat de faptul că sângele curge la lumina zilei, deşi taurul e oricum condamnat şi măcar aşa are o şansă să se lupte pentru viaţă.
Toreadorul se joacă în arenă cu destinul pe care încearcă să-l păcălească oferindu-i numai umbra sa.
În arenă nu încap scuze şi justificări. Învinşii nu împart înfrângerea cu nimeni. Compasiunea există doar pentru toreadorii morţi.
Arena a rămas unicul loc în care scenariul luptei dintre inteligenţă şi bestie se mai joacă în forma lui pură.
În ultimă instanţă, scopul coridelor e o declaraţie de dragoste.

Estetul, oponentul fanului şi poate cealaltă faţă a lui, priveşte altfel spectacolul coridei:
Corida aparţine oamenilor care pretind o moarte în schimbul biletului plătit, a taurului sau a toreadorului.
Există ceva şi mai oribil decât moartea: transformarea agoniei în spectacol.
Argumentul că există măcar şansa luptei pentru taur nu poate fi valabil întrucât acesta nu are habar de asemenea onoare, auzind în schimb doar urletele în timp ce este încontinuu hărţuit.
Corida seamănă cu un anume gen de istorie care a silit oamenii să se ucidă între ei.
Estetul încheie scurtele remarci cu observaţia că dacă s-ar duce la o coridă, ar şti cum este, nu cum ar putea fi, i s-ar impune un adevăr al coridei, nu posibilităţile ei fecunde.

Acestor afirmaţii de la tribuna cealaltă a punctelor de vedere li se adaugă afirmaţiile sinteză, emise parcă de un narator Ianus care şi-a amestecat chipurile şi opiniile. Corida înseamnă o anume realitate culturală, specifică, însoţită de vigorantul passo doble şi dacă ar fi lipsită de acest ingredient muzical ar crea impresia unei toamne fără ploi sau unui oraş german fără cârnaţi şi fără metafizică. Putem vorbi de asemenea la un mod mai înalt de ideea de scriitor toreador care în loc de taur în camera sa ticsită de cărţi (spectatoare transfigurate) se luptă cu propriile sale îndoieli (la fel de agresive ca un taur).

Cum aceste consideraţii despre lupta cu fantoşele minţii se potrivesc oricărui om aflat în arena vieţii, găsesc scuza de a abandona restul exponatelor tauromahice (pe care le vor vedea cu siguranţă alţi cititori) şi avansez spre sala dedicată artei. Mă gândeam că inevitabil orice spectator vede anumite obiecte şi le ignoră pe celelalte. E mereu scuza obişnuită – „pentru atât am avut ochi”.
Sala artei are în colţuri diverse aranjamente tematice. În colţul din stânga luminează gândurile despre cuvânt:
Pentru a fi schiţată o singură clipă, sunt necesare multe cuvinte şi acestea seamănă unei mişcări de amuletă.

Am clătinat din cap, această idee îmi amintea de sala precedentă şi am continuat lectura bileţelelor acestui colţ:
Trebuie să ai libertatea să te aperi inclusiv de propriile tale cuvinte, deoarece câteodată reuşeşti să spui foarte puţin din ce ai dorit să spui.
Omul e un zeu pe dos. Dacă zeii tac, el e osândit să vorbească, să aleagă sau să fugă de o alegere.

Încercându-mi presupusele aripi de zeu, am şi zburat spre un alt colţ, unde se chicotea pe tema râsului.
Râsul este un dezinfectant de origine divină, cu condiţia să râzi totdeauna la timp înainte de a se întinde infecţia (scepticismul, posomoreala). Hm, în baie am puţin dero, săpun, spirt şi o cutie neîncepută de râs, mi-a zburătăcit mintea.

Lessing se întreba pentru cei care nu au simţul umorului: nu se poate oare râde rămânând foarte serioşi? Şi mă întrebam cum ar fi asta posibil, să zicem unul care are o mutră clară de cioclu, cu o figură imperturbabilă şi căruia te chinui multă vreme să-i mişti măcar un muşchi de pe faţă să-ţi mărturisească după ce te laşi păgubaş că el de fapt s-a distrat de minune, dar a respectat povaţa lui Lessing.
Jean Jacques Rousseau afirma, legat de confesiune, că nu ceea ce ne acuză e greu de mărturisit, ci ceea ce ne face de râs.

Cum în acest colţ păreau să existe numai vorbele altora, nu ale lui Paler, am trecut la celelalte colţuri fără să realizez care era dedicat artei şi care numai literaturii. Aleg dintre ele câteva suveniruri şi le trag în poză cu mobilul minţii.
Fiecare om are haosul său personal. Acesta ar cunoaşte trei faze. În prima îţi ignori, haosul. În a doua rătăceşti prin el. În a treia încerci, dacă mai ai puţin timp, să-ţi pui puţină ordine. Am ridicat din umeri neserios gândindu-mă la haosul din portofel. Cel din suflet deocamdată tăcea.
Turnul Babel s-a născut din ideea greşită că misterul ar fi un vânat oarecare, iar metafizica o simplă problemă de altitudine. În logica antreprenorilor dacă turnul s-ar ridica la înălţimea necesară, absolutul ar putea fi atins cu mâna, iar evident, firmele de turism ar organiza imediat excursii în cer, de contemplat pe îndelete absolutul. Nimic nou sub soare, sunt deja o mulţime de proprietari de lună în jurul meu.
Baudelaire, poftim, considera călătoria actul poetic prin excelenţă. Azi se pare, continuă autorul, şoselele, gările, aeroporturile sunt pline de poeţi. Asta cu siguranţă, doar sunt atâtea autocare care pleacă spre poeticele căpşuni ale străinătăţii.

Cum aceste afirmaţii nu mă lămuresc de ce au fost puse la colţul artei, extrag o mână mai consistentă de gânduri. Acestea parcă aduc a literatură:
Orice scriitor suportă probabil două presiuni contrare când se aşează la masa lui de lucru. Una care îl împinge să fie singur cu obsesiile sale, alta cere-l sileşte să vorbească despre singurătatea lui, una care-l îndeamnă să închidă uşa, alta care-l face să-şi descrie acest refugiu. Fiindcă o astfel de descriere a scriitorului seamănă Ianusului din încăperea precedentă dau să trec mai departe, dar ceva mitologic rubinează brusc acest colţişor.

Astfel, s-ar părea că mitul edenic ne anunţă că nu există decât două drumuri: ori renunţi să ştii, ori renunţi să fii fericit. Eterna capră şi varză.

O vorbă veche pretinde că Dumnezeu a creat omul pentru ca să-i fie spuse poveşti. Cu o condiţie – totul e să nu fie bâlbâit sau absolvent de liceu industrial.

Imaginaţia s-ar părea că a fost marea gafă a zeilor. Datorită ei, s-au trezit concuraţi, corectaţi. Sedentarii au început să călătorească, timizii au prins curaj, păcătoşii şi-au permis să se viseze inocenţi, oamenii banali, lipsiţi cu totul de spirit aventurier, s-au lansat în aventuri incredibile.

Sfânta imaginaţie mă goneşte după aceste uimitoare transformări în cea de-a treia sală, cea dedicată memoriei, o secţiune care alcătuieşte substanţa cărţii şi dă farmec lecturii. Zâmbetul agreabil din sala de dinainte mi-a fost şters de un nou gardian al Timpului care mi-a atras atenţia că aici lucrurile sunt serioase, că muzeul e de fapt doar anticamera coridei şi că m-aş putea trezi ca un toreador fără capă cât aş clipi în faţa unui taur de care nu m-aş putea ascunde. Sub acest aer ameninţător, ţin ochii doar întredeschişi şi lecturez la întâmplare:
N-am posibilitatea să confrunt ceea ce am trăit cu ceea ce îmi amintesc că am trăit. Nu mai dispun decât ceea ce îmi amintesc că am trăit. În rest, port în mine, fără să ştiu, un adevărat cimitir în care se află ceea ce am uitat că am văzut, că am auzit, că am fost. Şi în această frază am simţit cum a sunat ca un ‘la’ ascuţit în noapte cuvântul cimitir.
Trecutul nu este o arhivă, o magazie, unde scuturând praful, găseşti şi azi şi mâine şi poimâine aceleaşi lucruri, mai uzate, mai şterse, dar în fapt aceleaşi. Trecutul trăieşte, e viu, se schimbă în funcţie de ceea ce ni se întâmplă.
Din nou, cumsecadele de Rousseau îşi face apariţia afirmând că nu trăia cu adevărat decât ceea ce îşi aducea aminte. Trebuia să aştepte să treacă un eveniment pentru a-l simţi şi a-l înţelege pe deplin. Confirmă astfel zicala că pe vremuri oamenii aveau mai multă răbdare.

Cum aceste memorii absorbante par să se deschidă doar copilăriei fascinante de satul Lisa, o Arcadie pierdută, imposibil de regăsit şi cum sunt aproape de anticamera gândurilor, hotărăsc să ies din sălile pentru care am avut putere de înţelegere. Aici mi se prezintă o condică în care sunt rugat să consemnez şi eu câteva gânduri despre opera lui Octavian Paler şi dacă se poate să arăt şi o nuanţă de nemulţumire. Cum mi-am luat rolul în serios, mi-a şi venit zvoană de critică pe buze.

Tehnica utilizată de Paler presupune deseori un discurs diluat în care în momentele diverse ale paginii apar tensiuni neaşteptate, gânduri care electrocutează, apoi iar privire în gol, o pendulare între anotimpurile tăcerii ori ale flecărelii şi clipele toride, unice. Există apoi o anumită frazeologie declamativă, un strop de retorică a confesiunii, o anume clamorozitate, sunt multe vorbe scrise bine, dar mustind de neant. Pe de altă parte oare această carte nu ar trebui tradusă în spaniolă făcându-se cunoscută adevăraţilor fani ai coridelor? Întrebări şi observaţii de condică a vizitatorilor.

Mi se mulţumeşte sau mi se pare mie pentru notiţă şi mi se propun nişte mici întâmplări de sfârşit din partea unor fete îmbrăcate sumar în diferite ţinute ale timpului – evit norvegianca şatenă, nici grecoaică mignonă nu mă atrage, în schimb o impunătoare matroană nemţoaică mă complexează cu privirea şi pieptul ei avântat încât întind mâna fără să vreau spre bileţele de final. Acestea însă ard. Istorii din ultimul război mondial. Aflu astfel de pildă că un ofiţer SS i-a spus unei tinere olandeze: Pe cine vrei să împuşc? Pe tatăl sau pe mama ta? Dacă nu te hotărăşti, îi împuşc pe amândoi. Şi Octavian Paler comentează că niciodată nu pare mai clar decât acest exemplu că există în viaţă lucruri între care nu se poate opta. Mă uit la cel de-al doilea bileţel. Se pare că Hitler când trenul personal în care călătorea a oprit într-o gară oarecare, a dat ordin să se ridice storurile fiindcă tocmai trecea un alt tren plin cu răniţi. Nu suporta nici obiecţia braţelor şi picioarelor bandajate. Refuza realitatea bandajelor pline de sânge, ca să-şi ţipe isteric sloganurile.

O recenzie de: Gabriel Adrian Mirea

Carti de acelasi autor

• Convorbiri cu Octavian Paler
• Caminante
• Vremea intrebarilor
• Un om norocos
• Polemici cordiale
• Desertul pentru totdeauna
• Eul detestabil
• Apararea lui Galilei
• Un om norocos
• Scrisori imaginare