Floarea de menghină

October 3rd, 2008 | Ioana Ristea, Poezie |

Autor: Svetlana Cârstean
Rating:

Este adevărat că nu am participat la multe lecturi publice, dar este pentru prima dată când una dintre ele mă face să vreau să citesc o carte. O fi fost probabil înfăţişarea autoarei, felul cum vorbea (despre maniera de a-şi citi poemele- puţin mai jos), sau poate doar faptul că în timp ce criticii spuneau vorbe frumoase şi înţelepte despre carte, mie îmi zburau ochii, avizi şi curioşi, printre paginile Florii. (Si apoi, mie mi-a plăcut mult un lucru spus de Cristian Tudor Popescu, şi el prezent la lectură: că atunci când era copil, credea că odată devenit adult, nu va mai mânca prăjituri).

Cartea s-a lăsat mult aşteptată, motivele întârzierii nefiind cunoscute exact. Poemele Florii de menghină au apărut prima dată într-o antologie colectivă, Tablou de familie, unde Svetlana Cârstean a publicat alături de colegii ei de generaţie, T.O. Bobe, Cezar Paul-Bădescu, Răzvan Rădulescu, Mihai Ignat şi Sorin Gherguţ. În comparaţie cu graba pe care o manifestă astăzi autorii pentru a fi publicaţi, întârzierea aceasta este în mare măsură un lucru pozitiv; impactul ar fi fost, totuşi, negreşit mai substanţial dacă volumul ar fi fost publicat mai aproape de perioada în care a fost scris.

În Floarea de menghină, copilăria şi tinereţea se consumă în comunism. Trecerea de la realitate la visare pare mereu bine gândită şi exact în momentul în care aluneci în basm, te dezmeticeşti cu un duş rece administrat de cruditatea existenţei zilnice. Limbajul este voit inocent, acela al unui copil, dar impregnat de sensibilitate feminină. “Am fost un băieţel căruia într-o zi au început să-i crească sânii. Şi astăzi băieţelul trebuie să scrie o compunere. Mâinile lui miros a plastilină, au pete mari de cerneală de-a lungul oaselor subţiri învelite în piele străvezie, sufletul lui se strange tot mai mult, ajunge cât o sămânţă de mac […]. Această compunere nu pot să o scriu. Pot totuşi să-ţi dau o veste: de azi-dimineaţă îmi cresc sânii”.

Comunismul se simte: e în muncitorii şi atelierele elevilor, e în “În acele vremuri/ Fetiţele trebuiau să fie cuminţi,/ Adică să fie nişte băieţei/ Care nu doreau să-şi vopsească unghiile”, în menghină, metaforă a constrângerii, în echipamentul de protecţie, o lume mecanizată, fără gânduri sau planuri. Poezia Svetlanei Cârstean este un fel de rezistenţă la încorsetare, de orice fel ar fi aceasta, o răzvrătire domoală împotriva “rostului” lipsit de poezie al lucrurilor, contra unei rânduieli automatizate. A avea un loc al său bine stabilit, chinuit de necesitatea lui “trebuie” nu este o opţiune.

Dar tind să cred că poezia Svetlanei Cârstean nu este doar aluzivă, ea este poate mai mult un inventar de stări, unde autoarea îşi revarsă trăirile: între copilărie şi adolescenţă- colegii de şcoală, prima iubire tainică, descoperirea propriei identităţi, maternitatea. Recunosc că pentru mine au primat evocările copilăriei, cu poveştile ei, cu mese calde şi discuţii, cu mirosurile bucătăriei, visele cu prinţul japonez, Akihito, şi al său tort care nu se termină niciodată. Şi bunici care-şi cară nepoţii în spate, sărind peste băltoacele uliţelor. S-au dus oare timpurile acelea, se întreabă nostalgic autoarea. Cu această carte, autoarea rămâne o fetiţă, impresia este de rămânere într-un timp şi spaţiu magic. Însăşi vocea de pe CD-ul inclus în carte este cea a unei copile, stingheră, care parcă nu se potriveşte cu senzaţiile evocate. Sunt lucruri pe care autoarea nu le mai resimte, citeşte cu amintirile în voce, tremurat.

Citiţi Marele Cofetar! Eu aştept deja volumul de proză anunţat de Svetlana Cârstean.

Scrisă de

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor