Esti aici: bookblog.ro » Eseuri, Mihaela Butnaru » Cartea ruşinilor
Cartea ruşinilor
Autor: Jean-Pierre Martin
Rating: 
Editura: Nemira
Anul apariţiei: 2008
Traducător: Mariana Perişanu
320 pagini
ISBN: 978-973-143-180-2
Probabil că un specialist în literatură ar şti mai bine să descrie cartea aceasta şi s-o încadreze într-o categorie, poate chiar să-i expună calităţile. Din punctul meu de vedere, Cartea ruşinilor este o înşelătorie. Nu mă surprinde, pentru că acesta pare a fi genul preferat pentru eseul contemporan: amestec de lirism şi fragmente seci, lipsa profunzimii, idei diluate într-un ton zglobiu, excesiv amical.
Recunosc că mă aşteptam ca acest mic tratat despre ruşine să fie mai concentrat şi mai sistematic – şi nu cred că sunt aşteptări nerealiste.
Însă ce am citit a fost o trecere prin biografiile şi operele unor scriitori, de la Rousseau la Duras, destul de amestecată şi confuză, bazată pe simple presupuneri. Cartea seamănă cu o disecţie (a emoţiilor şi scrierilor literare) organizată de un cercetător “nebun”, dezordonat, împrăştiat. Porneşte cu mai multe idei solide – cum ar fi cea a ruşinii transmise din generaţie în generaţie sau cea a ruşinii pe care o simte mai acut victima decît călăul -, idei pe care nu le aprofundează.
Fiecare capitol din Cartea ruşinilor deschide un drum de care nu se mai ocupă apoi. Autorul se pierde în digresiuni, în fraze cu efect răsunător, dar care nu spun nimic, în pseudo-psihanalize, în aluzii pe care numai el le înţelege, nu şi cititorul.
Dacă ruşinea, crescută din copilărie, care ne însoţeşte oricînd dăm ochii cu Celălalt, este fundamentală pentru opera literară, dacă stă la originea scrisului – asta nu reuşeşte cititorul să afle, chiar cînd “argumentele” eseistului sunt exemple variate din ceea ce consideră el o literatură a ruşinii. Este vorba de literatura celor diferiţi (cel ce se simte diferit de ceilalţi se ruşinează), a celor excluşi (ruşinea declanşată cînd ceilalţi îţi arată că ştiu că eşti diferit), a celor asupriţi, maltrataţi, obligaţi să se ruşineze de ceea sunt, să îşi ascundă identitatea, să se nege pe sine etc.
Există totuşi un avantaj pe care l-am găsit în lectura acestei cărţi, în afară de cîteva nume de scriitori pe care am de gînd să îi citesc. Partea bună constă în faptul că am realizat cum lecturile anterioare mi-au structurat aşteptările, prin urmare şi dezamăgirile. Nu citim fără pre-judecăţi, cred însă că e important cum le folosim. Nu e, totuşi, o concluzie rea după citirea unei cărţi…neserioase.
Scris de Mihaela Butnaru
Am observat în ultima vreme (dar asta e doar pentru că m-am ținut mai la curent ca oricând) că în Franța chiar poate apărea orice.
Și mai cred că un campion al acestor măscărici de modă nouă, al acestor Împărați goi ai literelor potrivite cu mâna nu cu inspirația, este Pascal Quignard. Cu stilul său – reprezentativ pentru generația de băgători de seamă, cu pretenții filosofico-moraliste – suspendat, eliptic, etimologizant-speculativ. Ridicol, până la urmă. Eseiștii-hermeneuți de foi franci mănâncă o pâine bună în Hexagon. De la Montaigne, La Rochefoucauld, Sevigne încoace toată lumea crede că se pricepe la eseuri, aforistică, memorialistică.
Forma o deprind dumnealor bine, nu zic nu, dar făcătura conținutului nu scapă unor ochi atenți cum sunt și ai dumitale.
Ai surprins bine, ideile nu trebuie nici sfârșite, nici urmate de concluzii, taman asta e tehnica măscăricilor ăstora. Trebuie mereu lăsat loc pentru volumul al II-lea, al III-leam, ca și când am avea de a face cu o Operă în plină construcție…Mda.
Permite-mi să cred, cu mai mare îngăduință, că lecturile anterioare nu ți-au activat exclusiv niște pre-judecăți, ci și, iată, un sănătos și binevenit spirit critic. Ți-a activat bunul simț necesar în a trata cu precauție sau cu umor asemenea însăilări, parade de stil deșertificat.
Nu am nimic de adăugat, în afară de un mulţumesc pentru aprecieri. Mi se pare obositoare inconsistenţa eseurilor & articolelor de azi, precum şi idealul lor de cititor: infantilizat, uşuratic, înghitetot.
N-aș vrea să vă stric mica bună-dispozițiune, dar, din afara discuției de-aici, cineva ar putea pe bună dreptate spune că numărul cărților de eseuri proaste (observați simpatica amfibolie) dă apă la moară numărului articolelor care deplâng romantic dezagreabilul ”mai nou”. Ei mănâncă o pâine scriindu-le șchiop, ceilal mănâncă o altă pâine făcându-le praf.
Două-trei patinaje dubioase în zona eseurilor: ”mai nou” au loc patinaje dubioase în zona eseurilor. Două-trei romane istorice prostuțe: ”mai nou” romanul istoric este gen super-prostuț și faze. Articole de genul acesta fabrică pe bandă rulantă pre-concepții și pre-judecăți în cel mai psiho-social înțeles cu putință (de exemplu, că mai nou cam toți au pretenții aforistice și alte chestiuni atâât de nasoaaalee …).
Și-acum, aterizând în zona discuției voastre: chiar dacă tot ce ați spus ar fi așa cum îl spuneți – deși pe undeva tare mă îndoiesc că aveți habar despre ce vorbiți, dar nu mai contează, vom presupune că aveți 100% dreptate -, după capul meu voi plecați de la premisa că toți cititorii sunt ca voi. Și, mai rău, că cine nu e ca voi e sub-sub voi i.e. ”infantilizat, ușuratic, înghitetot”.
Îmi pare rău să vă anunț (mai ales aici) dar pe lume mai există și non-critici-literari, non-istorici, non-absolvenți-de-facultate, non-spirite-critice-și-gen-uber-tăioase, non-rațiuni-pure, non- , non- …
Permiteți-mi și mie să cred, ”cu mare îngăduință” (???), că amândoi aveți activat spiritul mega-critic. Sunt convins că niciunul dintre voi nu înghite argumente fabricate la pleașcă, învelite prețios și livrate șui, și vă felicit pentru asta. Totuși, ceva din ce faceți aici e câș: ori rupeți gura târgului cu un așa spirit critic pe cărți zdravene (”serioase”), ori dați restului lumii ce-i a-l restului lumii și, mai ales, în notele și tonalitatea ce i se cuvin! Păstrând proporțiile, sunt puține diferențe de solemnitate între ce s-a întâmplat aici și situația ipotetică în care am lua o carte de colorat și ne-am apuca să urlăm în gura mare (chiar foarte mare, dacă citim bara cu subscriberi) că manipulează camuflând adevărata realitate: pisicile nu sunt niciodată gri complet iar șoarecii nu sunt niciodată maro complet. Ce ”infantilizat și ușuratic” trebuie să fii să înghiți așa ceva! Repet, păstrez proporțiile, dar sunt puține locuri în care analogia scârțâie.
Punând punct: eu unul aștept asemenea trânteală cu autori (și cărți) serioși (și serioase) iar pentru cărțile de colorat măcar un strop de modestie, dacă nu sesizarea unei teribile nepotriviri.
Octav, nu ştiu care “voi”(noi?) te indispun atît de rău. Lipsă de modestie? “Am realizat cum lecturile anterioare mi-au structurat aşteptările, prin urmare şi dezamăgirile. Nu citim fără pre-judecăţi…”. Îmi asum asta, am spus-o de la bun început, nu sunt specialist, iar opinia de mai sus e a cuiva care s-a săturat să fie luat de cititor inghitetot. Nu ştiu unde vezi dumneata “cine nu e ca voi e sub-sub voi”. Cred că supra-interpretezi.
D-le Octav, nefiind nici măcar urme de infatuare în ce am scris, ci doar cruntă dezamăgire față de conținutul acestui volum,și față de ”hermeneutica chibritului”, nu văd de unde să mai scoatem și ”modestia” despre care faceți vorbire.
Cartea este așa cum a prezentat-o Mihaela Butnaru, PENTRU Mihaela Butnaru. Când o să o disecați dv, sunt foarte sigur că o să o faceți cu totul ALTFEL. Cu smerenie și umilință, deși cartea aflată sub lupă ESTE vădit slabă, paradă lexicalo-hermeneutică în cel mai pur și găunos stil francez…
Nu știu de ce am ”desființa” cu plecăciune și deferență o carte care se oferă singură, pe tavă, atât de lesne, acestui inevitabil gest de bun simț, menit să pună citiorii în gardă!
În continuare, pe lângă niște comentarii care numai par a atinge pertinența, nu faceți decât să trădați într-o veselie o frustrare de zile mari față de spiritul critic. Nu orice critică, nu orice cronică își situează automat autorul pe poziții superioare. Reproșurile pot fi aduse și de la nivel amical. De pe poziția îndrăgostitului de Carte. V-ați gândit la asta? Putem iubi de-a binelea un scriitor și, dacă ne dezamăgește, să-l tratăm cu maximă exigență. Este scriitorul nostru preferat. Un rateu nu ne poate determina să nu-l mai iubim, dar nici să-i ”îngăduim” ca nătângii derapajul!
Oricum, nu știu de unde ideea dv mai mult răutăcioasă, că am putea crede vreo clipă, ”lipsiți de modestie”, că ne-am putea substitui, în închipuirea noastră sau la nivel declarativ, valoric unui bun autor sau cititorului generic – dacă există așa ceva.
Dacă am fi tămâiat gratuit autori pe acest blog, nu știu ce-mi spune că ați fi avut același tip de intervenție, doar că ați fi înfierat tămâierea, ploconeala…Pff.
Nu știu cum ați putut spera că un comentariu, mai mult răuvoitor decât critic, ca al dv poate fi începutul unui dialog (așa cum ne-am fi așteptat), fie și-n contradictoriu. Dar din momentul în care dv afirmați că ”pe undeva tare mă îndoiesc că aveți habar despre ce vorbiți”, mă tem că nu mai prea încape o discuție atât de civilizată între noi. E inutil să reveniți apoi și să spuneți că, totuși, deținem ”spiritul mega-critic”. Sună cam în deșert, după ce ați aruncat cu jucată neglijență insinuarea că am scrie fără a avea habar despre ce…
Totuși, dv ați citit cartea, sau discutăm aici DOAR despre tonul folosit în recenzia de mai sus, care, pare-se, v-a ars ca apa sfințită? Dv aveți idee despre ce carte vorbim?
Era evident că n-aveam să primesc floricele de dreptate. Totuși:
(1) faptul că anunți cu pietate că nu ești specialist nu schimbă faptul că ai făcut cartea țăndări de pe un soclu-innuendo. Iar o dovadă în plus pentru asta: ai făcut-o fără măcar 1 citat. Unul mic micuț, să să vadă de la o poștă că ai dreptate.
(2) modestia (ori lipsa ei) nu reiese din asumarea privirii fixate de lecturile anterioare. E frumos că ai făcut-o, dar sunt multe feluri de a trăi și a pune în față o dezamăgire. ”Ești împrăștiat, dezordonat, ”nebun”, ai idei diluate și nu reușești să te faci înțeles iar ceea ce ai scris e direct înșelătorie”, nu e tipul modest de a o face. [că tot veni vorba, aș fi curios să citesc un pasaj pe care cititorul nu l-a înțeles defel]
(3) la discuiile câtor ”voi” m-aș fi putut referi, în condițiile în care un singur om a comentat și unui singur om i-ai răspuns?
Nu supra-interpretez. ”Idealul de cititor infantilizat, ușuratic, înghitetot” (nu sună a sub-sub?) este pur și simplu cititorul îndeajuns de timid încât să nu sară ca ars dacă cineva îl subestimează pe ici pe colo. Așadar ALT, pur și simplu ALT (tip de) cititor. Poate de aceea te simți ”obosită de inconsistența eseurilor și articolelor de azi”.
Octav, te invit să citeşti fragmentele în care Jean-Pierre Martin înfăţişează ruşinile unor Albert Camus şi Aharon Appelfeld pe baza cîtorva fragmente din literatura respectivilor autori, după un algoritm numai de el ştiut, neverificabil, fără o minimă analiză, dar cu multe certitudini. Şi cînd mă gîndesc de cîte ori am auzit în şcoală “nu confundaţi autorul cu naratorul/personajul” şi alte fleacuri din astea. Există o relaţie în linie dreaptă, pentru el, între psihologia autorilor pe care îi ia drept exemplu şi scrierile lor. De cînd citesc literatură nu am găsit o asemenea transparenţă în ficţiune, nici cînd autorul o proclamă. Dar e bine că pentru J.-P. Martin lucrurile sunt aşa simple.
Există Sigmund Freud care s-a hazardat să analizeze creatori şi creaţii, dar el a luat în considerare atît biografia, cît şi opera în amănuntele ei. Chiar cînd se îndepărtează de realitate, studiile lui sunt model de analiză. Ca să ne apropiem de contemporani, vezi Marinov, vezi Anzieu.
Nu îmi pot da seama dacă sari în apărarea cititorilor năpăstuiţi sau a diversităţii sau a corectitudinii politice. Dar, pentru comparaţie, citeşte cartea – e mai util decît a pune lupa pe modestia mea sau lipsa ei. Sper că pentru tine va fi o lectură satisfăcătoare.
Ei hap! E o răutate a mă îndoi că poți vorbi despre ”eseistica franceză” la modul ”Pascal et al”? Există generalizări pripite și generalizări ”dumnezeule, de unde a scos-o și pe asta?”. E ilegal (necivilizat?) să te îndoiești de afirmația cuiva atunci când nu aduce nicio dovadă în sprijinul ei? Vroiam un citat în recenzie și alte câteva în comentariul tău. Atât. Cum să fac în lipsa lor, să te cred pe cuvânt? E un plânset cam copilăros acesta cu ”răule! mi-ai zis că nu-i adevărat! răule!”.
Apoi, văd că nu vă despărțiți deloc de postura celui ”dezamăgit crunt” și ”gata să pună cititorii în gardă”. Într-un fel admir asta. În ochii mei, repet totuși, așa superioritate merită manifestată față de cărți care o cer și o fac posibilă. Luați atunci Sandra Brown și puneți cititorii cu stângu’ înainte și dreapta la obraz. Care-ar fi diferența?
Și dacă tot suntem la capitolul generalizări repezite, domnule Sârb, sunteți în mică măsură în situația de a spune ce și cum (mai ales cum) se întâmplă lucrurile ”pe acest blog”. Dincolo de faptul că n-a adus nimeni vorba de ”acest blog” în general, ce vă veni să deveniți brusc reprezentantu-i?
PS: Și nu vă jucați ping-pong fără fileu, domnule Sârb. Evident că am citit cartea.
Mihaela, n-am pus nici jumătate de secundă la îndoială faptul că ai dreptate. Cartea este cum este. Lanterna mea viza contextul și Do-ul mult prea de sus, nu cântecelul în sine.
Păi nu, că nu a citit cartea, firește. Nici nu-l interesează pe el cartea, doar e evident! Am bănuiala că nu a parcurs nici măcar recenzia, ci s-a alimentat exclusiv din comentarii, ca și când Asta era cu adevărat important.
În plus, pentru Octav e mai comod să se comporte ca și când Mihaela Butnaru ar fi tratat TOȚI cititorii ca fiind infantilizați și ușuratici, nu doar aceia care cad victime acestui gen de scris, de sine admirator, practicat de mulți dintre hermeneuții francezi…Îi este mai ușor să-și adape frustrările de sfârșit de an la această falsă interpretare a intențiilor recenzentei.
Or, poate că se consideră reprezentant sindical al acestei categorii năpăstuite, docile, de cititori, pe care abia noi, superiorii cronicari aroganți o disprețuim, pasămite, nu și asemenea autori, doldora de stilistică, găunoși de conținut…nu știm clar. Așa cum n-am aflat dacă dânsul a citit sau nu cartea despre care ”știe ce vorbește”.
Dacă ar fi citit recenzia (ceea ce acum sunt sigur că nu mai e posibil) ar fi văzut Octav că nu conține opinii derapante sau ”de sus” emise asupra cititorimii. Este un text decent, nepreocupat să țină lecții de la catedră.
Io zic să-i acordați un premiu pentru cel mai vehement vizitator care critică ideile/formulările unei recenzii (deși încă am dubii că a citit altceva decât comentariile) la o carte pe care nu a pracurs-o. Asta dacă nu și-a cumpărat-o azi…Nemulțumirea lui Octav are o altă adresă și o altă sursă, indescifrabile deocamdată.
D-le Sârb… Nu din nou!
Îmi cer scuze, se pare că Octav a citit, totuși, cartea. OK, de atâta timp se ocupă de aroganți ca noi, rămâne, deci, întrebarea: de ce nu ne împărtășește dl Octav din impresiile dumisale despre carte, aparent contrare celor scrise de M.B.?
În loc să te ocupi de noi, dl Octav, arată barem parte din mărinimia-ți, treci peste nesemnificativele noastre contribuții, treci peste indispoziția clară pe care nesuferitele noastre persoane ți-o provoacă, și spune-ne, pe larg, sus și tare, care este în viziunea dumitale reușita notabilă a acestei cărți. Aș fi mult mai curios decât în cazul pseudoanalizelor pe care ni le-ai făcut mai sus.
C, dacă aveai cinci secunde de răbdare observai că n-am avut în gând de nicio culoare să pun tocuri unei cărțulii scunde. ”Impresiile mele aparent contrare” sunt presimțirile tale, atât. Nici măcar o frază nu s-a referit la ce e (sau mai exact ce nu e) în cărticica aceea. Am avut câteva opinii cu minus vizavi de generalizările voastre cu privire la eseiști și cititori și presupuși cititori.
Cât despre toată găleata servită cu ad hominem de autobază, dă-mi voie un pas în lateral. Succes acolo.
Cu atât mai bine, aşa vom uita şi noi acel ”pe undeva” a la Cornel Dinu, de parcă am fi stat întinşi în acelaşi pat când am citit noi eseiştii francezi, atât de sigur ai fost că „habar n-avem despre ce vorbim”.
Dacă ţi-ar fi repugnat atât de mult, în genere, argumentaţia ad hominem, te-ai fi referit dintru început la carte, doct şi cu citate, aşa cum noi zici că nu am făcut, nu te-ai fi luat de stupizenia noastră, închipuită sau dovedită cu acte, whatever.
Nu ştiai că o contraargumentaţie, dacă stăpâneşti subiectul în discuţie, porneşte de la obiectul discutat (că-i o carte sau o idee, etc), nu de la capacitatea intelectuală sau de la premisa falsificării efectuate de autorul argumentelor iniţiale, în viziunea ta, infatuate.
Pentru tine, ca şofer, a fost mai savuros să arunci cu premisa habarnismului decât să spui lumii: iată ce am descoperit eu însumi în cartea cutare, spre deosebire de (şi abia aici ai fi putut adăuga, pentru un plus de scandal tâmpenia cu habarnismul) de recenzenta MB şi aplaudacul ei CS.
Dar pariez in continuare că NU ai citit cartea, deşi o susţii. Tot ce ai putut spune despre acest volum a fost o rostire tipic marian vanghelica: cartea este cum este! halal, epocal, profuuund! Cuart autobază!
Creştinesc!
@Hiacint:
N-am citit cartea, dar îţi înţeleg nemulţumirea.
Nici mie nu-mi plac deloc eseurile de genul ăsta, noroc că sînt reperabile de la primele pagini şi le pot da deoparte. Prefer demonstraţiile mai strînse, chiar şi în eseuri. Mă enervează retorica goală, iar enervarea îmi atinge cota maximă cînd ajung la formule sintetice de mare anvergură, gen ”literatura ruşinii” : )
(P. S. Altfel, văd jumătatea plină a paharului – sînt atîtea eseuri minunate. Anul trecut, dintre francezi, i-am descoperit pe Pierre Bayard şi pe Charles Dantzig. Din primul, în caz că nu-l ştii, uită-te – dacă vrei, bineînţeles : ) – pe prezentările de la ”Peut-on appliquer la littérature à la psychanalyse?”, ”Demain est écrit” şi ”Comment améliorer les oeuvres ratées” (pe site-ul editurii Minuit). Din al doilea, le ”Dictionnaire égoïste de la littérature française”, colecţie de minieseuri foarte personale, într-adevăr, despre o grămadă de teme şi scriitori, destul de în răspar cu ce se ştie îndeobşte despre ei – M. Dantzig are o inteligenţă literară sclipitoare şi e şi foarte amuzant : )
Mulţumesc pentru recomandări, sună bine descoperirile tale – dacă mă ajută franceza pe care o mai ştiu, le voi citi. De Pierre Bayard am citit Cine l-a ucis pe Roger Ackroyd? şi scris despre ea aici. Spune-mi cum ţi se pare.