Esti aici: bookblog.ro » Lit. contemporana, Mihaela Butnaru » Man in the Dark
Man in the Dark
Autor: Paul Auster
Rating: 
Infinitul mic
Este de aşteptat ca, la un moment dat în istoria scrisului lor, marii povestitori să îşi restrîngă Povestea, aşa încît aceasta să poată încăpea într-o coajă de nucă şi să fie la fel de bogată şi captivantă. Paul Auster a arătat tendinţa aceasta – pe lîngă reţeaua de relaţii construită între cărţile sale, repetarea unor personaje, coincidenţe, formule – cel mai clar în Travels in the Scriptorium. Călătoriile acestea reprezintă un index interesant al personajelor şi motivelor austeriene, un instrument cu puţine şanse de a trece drept fermecător în faţa unui cititor care se află pentru prima oară în faţa unei cărţi de Paul Auster.
Man in the Dark explorează, de asemenea, infinitul mic: adîncime, nu întindere, vertical mai mult decît orizontal. Un insomniac foloseşte o poveste pentru a aluneca spre odihnă, un şir de întîmplări dintr-o lume distopică. În mintea acestui scriitor, un personaj, Brick, se trezeşte absorbit din lumea lui şi aruncat în mijlocul unui război civil (american, desigur). Mintea scriitorului creează sinuozităţile poveştii, întrecerea măsurii, absurdul în aş fel, încît pare că doar le observă, că le urmăreşte la fel ca un cititor care se amăgeşte cu o poveste de adormit…cititorii.
Brick-a-Brac
Atît povestea lui Owen Brick, cît şi misiunea lui amintesc de un complot al personajelor de ficţiune. Atît pentru a pune capăt războiului, cît şi pentru a-şi vedea fiecare de lumea lui, reală sau închipuită (la Paul Auster graniţele dintre acestea sunt adesea încălcate de fugari), autorului trebuie ucis. Moartea creatorului, cel care deţine controlul asupra binelui şi răului, dreptăţii şi nedreptăţii, este o idee uşor de recunoscut, a avut şi are urmări destule în realitate. În lumea creată de August Brill, scriitorul, revolta izbucneşte atunci cînd realitatea nu mai are noimă, nu se mai conformează cu modelul cel bun, cînd împărţirea drepătţii se face după capriciile creatorului – cînd, în fine, personajele iau hotărîrea că autorul lor nu mai este legitim. O lume fictivă perfectă, am putea spune.
Naraţiunea din adîncime se complică, devine mai captivantă decît rama în care este montată, pînă cînd un capriciu auctorial o sfîrşeşte brusc, fără posibilitate de întoarcere. Pe lîngă aventurile lui Brick prin America în război, parcurgem şi povestea exterioară: cine este Brill, ce drame sunt în familia sa, cum şi-a întîlnit soţia, cum a rămas singur, ce visa, ce dorea în tinereţe. Toate acestea sunt povestite nepoatei sale, Katya, în ceea ce constituie partea emoţionantă a cărţii.
Restul întîmplărilor, însă, nu reuşesc decît să urmeze un model cunoscut, testat. Într-un fel e bine: Paul Auster a experimentat forme destule, iar aici arată (din nou!) că poate scrie o poveste captivantă cu economie de mijloace artistice. În alt fel, austeritatea mai vizibilă în cele mai recente cărţi poate fi frustrantă.
Scris despre scris
Ştiind că asta este una din temele principale ale lui Auster, pe care aici o duce la extrema: cine pe cine omoară?, scrisul despre scris face din romanele austeriene lumi în două dimensiuni. A treia, după cum spune undeva în Cartea iluziilor, a treia dimensiune este doar în mintea noastră. Din acest punct începe frustrarea: faptul că ignoră unele aspecte, reducţionismul, trimiterile către alte cărţi, personaje, autori – de exemplu, aici: trimiteri la Beckett, Camus, Kafka – au dezavantajul că descurajează şi fac din romanele lui Auster un univers închis. Uneori, etichetat şi ca lipsit de conţinut, de viaţă, demonstrativ, aseptic.
Pe scurt, Paul Auster foloseşte în Man in the Dark toate instrumentele istoriei poveştilor de pînă la el, chiar dacă, spuneam, cu zgîrcenie. Formulează magice treceri dintr-o lume în alta, eroi şi căpcăuni, construieşte binele şi răul pentru a le amesteca după natura omenescului, creează un creator destul de antipatic şi centrat pe sine, experimentează încă, se joacă. E bine, declanşează întrebarea curioasă: ce va urma?
Scrisă de Mihaela Butnaru
“Călătoriile acestea reprezintă un index interesant al personajelor şi motivelor austeriene, un instrument cu puţine şanse de a trece drept fermecător în faţa unui cititor care se află pentru prima oară în faţa unei cărţi de Paul Auster.”
Nu prea mă ‘întâlnesc’ afectiv cu argumentul acesta când citesc/când e vorba de o carte. L-am primit când a fost vorba despre viziunea mea ‘îngustă’ asupra Bucureştiului: ca să-l iubeşti, trebuie mai întâi să îl înţelegi. Yeah, right.
În compensare
, înţeleg însă când un cititor de Auster (nu zic fan, că nu ar fi prea onorant, ar suna pop) prezintă fiecare lucrare a acestui autor ca pe o reuşită, nimic nu e, carevasăzică, ratat. Recunosc rezonanţa: aşa mi se întâmplă mie la Kundera şi la Roth. Well, nu prea cred în obiectivitatea noastră… La a 5-a (de exemplu) carte produsă de autorul nostru preferat, deja citim cu ochii expectanţelor şi ai experienţelor anterioare şi nu cu cei ai cititorului ingenuu. Cum ar fi: îl citim deja pe Auster, nu atât cartea (dincolo de filele cărţii) – şi aici am putea redeschide nesfârşita discuţie despre oportunitatea şi ‘trecerea’, ca reţetă, a autoficţiunii, autoconfesiunii. 
Dar eu mi-am propus să comentez aici exclusiv argumentul, nu şi cartea de faţă, pe care nu o voi putea ţine în mână prea curînd, din păcate, lipsind traducerea.
Poţi să îl iubeşti pe Auster fără a-i citi toate cărţile, fără a-l cunoaşte, dar şansele să îţi placă scad dramatic dacă începi cu Travels in the Scriptorium.
Cît despre Man in the Dark, părerile sunt împărţite, pentru mine nu a fost o revelaţie, dar vorbind, cum spui, din perspectiva expectanţelor create, cărţilor anterioare. Nu pot evita să ajung la o viziune integrativă.
Hm, am îndoieli că există cititor ingenuu
Cititorul ingenuu există, dar nu trăieşte mult.