Esti aici: bookblog.ro » Lit. contemporana, Mihaela Butnaru » Travels in the Scriptorium
Travels in the Scriptorium
Autor: Paul Auster
Rating: 
Dacă Paul Auster nu ar fi demonstrat – atît în ficţiune, cît şi în (auto)biografii – cît este de ingenios şi versatil, am putea crede că Travels in the Scriptorium este modalitatea cea mai potrivită de a-şi încheia viaţa de romancier. Pe de o parte, cartea pare un adio fără vreo imperfecţiune, o sinteză a temelor austeriene: identitatea, scopul final al lucrurilor, relaţiile din interiorul unei naraţiuni, şi mai ales realitatea şi ficţiunea care se pot înlocui una pe cealaltă. Pe de altă parte, Travels in the Scriptorium pare a fi rezultatul unui blocaj al scriitorului, fapt criticat în cele mai multe recenzii. Mi-am amintit, înainte de a exprima vreo preferinţă sau presupunere, de o afirmaţie a lui Paul Auster: „The question is the story itself, and whether or not it means something is not for the story to tell.”
Povestea în sine se petrece, la un nivel, într-o cameră închisă, izolată, de-a lungul unei zile. Mr. Blank, un personaj amnezic, aparent într-un proces de reabilitare sau executînd o pedeapsă, citeşte un manuscris care conţine povestea neterminată a unui alt prizonier, Sigmund Graf. Conexiunile care se pot face între cele două naraţiuni sunt inevitabile, pe de-o parte este captivitatea, al cărei motiv este necunoscut ambelor personaje, pe de altă parte, numărul mare de spaţii goale din memoria lui Mr. Blank, respectiv din povestea lui Graf. La un moment dat, unul din vizitatorii lui Mr. Blank îi propune ca terapie continuarea poveştii pe care tocmai o citise. Către sfîrşitul zilei, Mr. Blank spune cu voce tare, singur în camera lui, continuarea manuscrisului care cuprinde termeni aluzivi ca „Alien territories”, „The Primitives”, „The Confederation”, „Ultima”.
În fine, aşteptarea unui deznodămînt al vreuneia din cele două naraţiuni este pe cît de încordată, pe atît de inutilă. Nu se întîmplă nimic. Nu aflăm cine e Mr. Blank şi de ce stă închis într-o cameră, de ce este filmat şi înregistrat, ce este acel „rău” pe care l-a făcut celorlalte personaje, ce sunt misiunile, ce este tratamentul, unde şi dacă există o ieşire. Aşa cum Mr. Blank nu iese din camera sa, nici autorul şi nici cititorul nu pot ieşi onorabil din acest roman. La fel ca mobilierul camerei, care deodată primeşte alte etichete decît cele fireşti (de exemplu, pe birou stă scris „lampă”), materialul narativ se metamorfozează fără oprire, se scrie pe sine şi se închide în adîncime.
Aparent, acest joc, o variaţiune pe schema autor-narator-cititor, este neplăcut, sardonic, forţat. Stilul voit sec, neinteresant, expeditiv şi aluzia insistentă că există anumite lucruri, necunoscute, care nu primesc nici o rezolvare nu reprezintă tocmai un punct de atracţie pentru cei care nu sunt obişnuiţi cu lumea lui Paul Auster. De la această familiaritate începe adevărata surpriză: cei care trec prin camera lui Mr. Blank şi cei care apar în conversaţii sunt, în mare parte, personaje din romanele lui Auster, personaje care au o istorie, nişte puncte de reper în labirint. Anna Blume e tînăra protagonistă a romanului In the Country of Last Things, aici îmbătrînită şi devotată lui Mr. Blank. Avocatul Quinn este acelaşi din City of Glass, John Trause apare în Oracle Night etc. În loc să ajute, referinţele la dimensiunile acestor personaje pot pune probleme reale memoriei cititorului, astfel că apariţia lor creează panică, o atmosferă fantomatică, neclară. În orice caz, această punere în scenă readuce arta lui Paul Auster la meticulozitatea şi minimalismul primelor sale romane şi, inevitabil, premisa şi absurditatea rezolvării trimit la Kafka şi Beckett.
Travels in the Scriptorium este, înainte de a fi aseptică, obsesivă, frustrantă, minimalistă, o carte elegantă. Fiindcă numai astfel se poate rămîne în jurul unui fetiş narativ, the story itself în mecanismul său intim. În loc să privilegieze plăcerea lecturii, devine un exerciţiu mental. Pentru fanii lui Auster şi cunoscători – un obiect perfect.
O recenzie de: Mihaela Butnaru
[...] Cînd am încercat să descifrez codul din Travels in the Scriptorium, cartea aceea elegantă şi stranie, nu am luat în calcul două romane de Paul Auster, atunci încă necitite. Unul dintre ele este Moon Palace. Mă bucură faptul că pot scrie despre această carte în termeni optimişti, că afirmaţiile elogioase de pe ultima copertă nu sunt exagerate. Moon Palace poate fi numit “extraordinar” cu toată încrederea. [...]
[...] Recitind acum acest roman, după ce am trecut prin ficţiunea austeriană într-un fel aparent întîmplător, realizez că frumuseţea lui vine din poziţia pe care o are în reţeaua celor unsprezece volume de ficţiune publicate, din conexiunile semnificative. Deodată Travels in the Scriptorium, pe care nu mă mai satur s-o menţionez, primeşte un sens nou, iar The Inner Life of Martin Frost, filmul recent al lui Paul Auster, nu este o noutate venită din neant. Pînă la un punct, faptul că lucrurile sunt conectate şi se explică într-un context general pare a fi avantajos – înseamnă încredere în verosimilitatea ficţiunii, încredere în talentul şi inteligenţa autorului. Dar mai poate fi şi previzibil în mod neplăcut, ca serialele cu detectivii la care te uiţi, deşi ştii rezolvarea cazului din primele cinci minute. Totul depinde, formulez insistent deja, de mintea şi dispoziţia cititorului. În ce mă priveştea, cred că în Cartea iluziilor, Paul Auster este în cea mai bună formă a sa – de citit neapărat. [...]
Imi era dor ca o carte sa ma scoata din iuresul nebun al vietii … acum , ma trezesc cautan pe net toate articolele in care apare numele Paul Auster … urmatorul pas: Hector Mann
Donia, imi pare bine ca te-a convins cartea. Paul Auster este un scriitor foarte bun, atit in romane, cit si in scrierile autobiografice. Sper sa te bucuri de cartile lui si sa mai treci pe aici