Esti aici: bookblog.ro » Lit. contemporana, Mihaela Butnaru » What I Loved

What I Loved

Autor: Siri Hustvedt
Rating:

Spun asta atît pentru cei sceptici cu privire la romanele contemporane, cît şi pentru mine însămi, la început sceptică în legătură cu autoarea: romanul de idei nu a dispărut. Cel scris de Siri Hustvedt este consistent şi provocator; revalorizează încrederea acordată unui cititor inteligent şi empatic, care nu se mulţumeşte nici cu personaje schiţate în fugă, puse în slujba ideilor, nici cu vreun reality show; ce vrea să arate What I Loved este că lumea contemporană nu are doar două dimensiuni (de exemplu, consumerism şi boli ale spiritului sau superficialitate şi snobism).

Leo Hertzberg, naratorul acestei istorii care începe în anii şaptezeci şi se sfîrşeşte cu „Every true story has several possible endings”, este profesor de istoria artei. Un personaj credibil, care face ample digresiuni atît despre manierism şi picturile negre ale lui Goya, cît şi despre operele lui Bill Wechsler, prietenul său cel mai bun. În cazul lui Wechsler, este fascinantă relaţia povestirii cu realitatea: ceea ce creează Bill este descris atît de atent şi serios, încît devine greu de crezut, chiar cu regrete, că tablourile şi instalaţiile lui nu există decît în text.

Mai întîi, este vorba despre portretul unei femei care se îngraşă şi slăbeşte de la un tablou la altul, însoţită sau acoperită de umbra pictorului. Modelul e Violet, o femeie energică şi inteligentă, ea însăşi preocupată de fenomene ca isteria, anorexia şi violenţa, adevărate mode ale timpului lor. După cum explică: “I mean, the only explanation is that hysteria really was a broad cultural phenomenon – a permissible way out.” Violet dispare după o replică profetică, rămînînd doar femeia din tablou, pînă cînd revine spectaculos şi se căsătoreşte cu Bill. De aici încolo, familiile Hertzberg şi Wechsler vor fi, mai mult sau mai puţin, o mare familie în care rolurile nu sunt fixe.

Pe urmă, o serie de tablouri numită Missing Men îl aduce în povestire pe Sy Wechsler, tatăl lui Bill, un fel de dispărut emoţional. De fapt, derularea întîmplărilor arată că intenţiile părinţilor influenţează foarte puţin ceea ce sunt copiii: Matt, fiul lui Leo, e pasionat de pictură, desenează oraşul în detaliu şi pe misteriosul Dave, e un copil atît de serios că pare neverosimil. Mark, fiul lui Bill din prima căsătorie, aparţine categoriei numite în general “copil-problemă”; cu o fascinantă abilitate de a minţi, Mark ajunge în compania lui Teddy Giles, noul model de artist: cameleonic, cu o identitate incertă, cu faima construită pe zvonuri, scandaluri şi orori, “opere” la limita kitschului şi infracţionalului. Posibil ca polarizarea Bill Wechsler-Teddy Giles să fie similară luptei binelui cu răul din povestea clasică, a artei fine, semnificative, care emoţionează cu arta agresivă, superficială, care dărîmă. Oricum, aceasta e o luptă fără învingători, un pretext minunat pentru a critica maşinăria de produs artişti, felul în care se vinde arta şi felul în care vînzarea uzează caracterele.

De asemenea, Bill are propria viziune asupra isteriei, iar cutiile sale cu uşi şi mesaje ascunse arată drame pe care nici el nu le bănuieşte. Din nou, modul în care aceste instalaţii sunt descrise impresionează prin atenţie, un fel de tandreţe faţă de obiectele imaginare. E aceeaşi cu care se descriu poveştile din cutii ale lui Bill, Hänsel şi Gretel, povestea despre foame, şi alte cruzimi, în fine, tind să cred că această afecţiune a autoarei faţă de personajele sale şi faţă de destinele lor duce de asemenea la implicarea cititorului, îl surprinde şi apoi convinge. Iar asta se întîmplă în ciuda faptului că romanul e închis în mediul culturii înalte şi cele mai multe dialoguri seamănă cu nişte schimburi de citate. Siri Hustvedt nu se teme că, prins între Henry James, poveşti despre isterie şi dezbateri filosofice, cititorul va lăsa cartea din mînă.

În fond, romanul nu are pretenţia că este inspirat de un caz real, aşa că dialogurile şi situaţiile neverosimile pot fi trecute cu vederea. Acestea sunt mai mult un suport pentru dezvoltarea unor personaje minunat construite, pentru digresiunile care par să înghită povestea prin frumuseţea lor, pentru reflecţii pe marginea modurilor în care artiştii relaţionează cu lumea. Într-un fel, modernitatea nu îmbunătăţeşte cu nimic condiţia artistului, atît deplînsă şi invidiată, nu dărîmă mitul suferinţei artistice, chiar dacă îl mută pe un plan mai apropiat voyeurului. Pornind de la artiştii lui Siri Hustvedt, începi să te întrebi dacă nu cumva cerinţa voyeurului modern este ca produsul artei să fie artistul însuşi.

Ca să nu intru eu însămi pe terenul dezbaterilor şi să nu dezvălui cele două evenimente răvăşitoare ale romanului, o să închei remarcînd un minus pe care îl bănuiam. Mă aşteptam ca Siri Hustvedt să nu se îndepărteze prea mult de ceea ce scrie soţul ei, Paul Auster. Prima din cele trei părţi mi-a lăsat, de altfel, impresia că am mai întîlnit tonul ăsta undeva, iar apoi a devenit clar că, pe aceeaşi linie a povestirii fireşti şi oneste, Siri Hustvedt exagerează; nu adaugă nimic metodei, dar supra-oferă; nu are o demonstraţie la fel de transparentă, dar urmează ce a scris Henry James: ”The only obligation to which in advance we may hold a novel, without incurring the accusation of being arbitrary, is that it be interesting.”

Scrisa de Mihaela Butnaru

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor