Trei dinti din fata
Scris de Cristina Teodorescu • 26 septembrie 2007 • in categoria Cristina Teodorescu
Autor: Marin Sorescu
Rating: 
Cei mai mulţi dintre noi sunt familiarizaţi cu opera poetică a lui Marin Sorescu, dar şi cu dramaturgia acestuia. Volumele de poezii Unghi ori drama Iona l-au făcut cunoscut cititorilor autohtoni dar şi publicului străin. Ceea ce unii nu ştiu este faptul că Sorescu a fost şi un prozator talentat. Poate de aceea astăzi mă voi ocupa cu romanul său Trei dinţi din faţă, o frescă a societăţii comuniste dar şi a caracterelor umane care populau Bucureştiul anilor "™60-"™70.
În plin avânt comunist, un sculptor angajat la fabrica de păpuşi, Valeriu Tomiţă o cunoaşte pe Olga, soţia lui Sandu Şandru. Cei doi îndrăgostiţi decid să se căsătorească, iar în urma unei întâlniri de clarificare a situaţiei cu soţul Olgăi, tinerii pleacă la o plimbare în parc, moment în care Olga dispare. Înnebuniţi, cei doi bărbaţi o caută fără succes şi în ciuda rivalităţii dintre ei se leagă o prietenie ciudată. Val locuia împreună cu încă doi prieteni într-un imobil, doi gazetari, Adrian care se căsătoreşte cu o vecină şi Tudor, veşnicul îndrăgostit de o himeră, Diana. Pe parcursul romanului apar diferite personaje printre care şi soţul Dianei, Constantiniu Don Juanul care nici mai mult, nici mai puţin a "salvat-o" pe Olga din Bucureşti. Evenimentele se precipită pe parcursul romanului, iar finalul romanului poate părea pentru unii cititori previzibil, în timp ce pentru mine a fost unul prea brusc, ca şi cum autorul s-ar fi plictisit de personajele sale.
La prima vedere romanul Trei dinţi din faţă pare alambicat în relaţii sociale dintre diverşi indivizi, dar şi scriitura densă îl face dificil. Dar dacă priveşti cu atenţie construcţia romanului înţelegi că fiecare personaj are încă doi prieteni aşa că simbolistica cifrei trei este în permanenţă îndeplinită. Aşa Val Tomiţă îi are pe Adrian şi pe Tudor, Olga pe Şandru şi pe Val şi aşa mai departe. Fiecare personaj în parte este construit atât individual, cât şi în colectivul în care trăieşte. Mai mult, experienţele prin care aceştia trec sunt interesante, dramatice, reale. Aşa se face că cei doi gazetari, Adrian şi Tudor, sunt mereu luaţi în colimator de către colegii de revistă, Şandru este mutat din post în post (deşi nu se poate plânge în privinţa condiţiilor în care trăieşte), iar Olga nu este altceva decât o păpuşă proprietate personală care începe să se trezească. Poate tocmai acest duş rece numit Valeriu Tomiţă a trezit-o la viaţă, cea care s-a căsătorit mult prea repede fără să iubească, cea care a trăit în lux, iar perspectiva de a iubi un om imprevizibil ca acest sculptor o face să fugă de realitate şi de responsabilităţi.
Trei dinţi din faţă sunt incisivii, cei destinaţi tăierii alimentelor. La fel şi personajele lui Sorescu taie calupuri mari din viaţă, trăiesc mult şi îmbătrânesc repede în ciuda tinereţii acestora. Fiecare personaj al lui Sorescu are partea sa de discurs interior în Trei dinţi din faţă. Tudor este cel ajunge să fie naratorul-personaj al întâmplărilor, Val şi Şandru căzând în planul secund după dispariţia Olgăi, ca şi cum existenţa acesteia le dădea viaţă. Desigur, mi-a plăcut rebelul Tudor care doreşte să vorbească despre oamenii muncii defavorizaţi de sistem ori chiar de poetul Adrian, mereu aerian dar care în final îşi găseşte o stabilitate în familie. Valeriu Tomiţă este tragic tocmai prin existenţa sa, în timp ce Şandru ne invită la repulsie, dar pe parcurs ajungi să-l îndrăgeşti şi pe acesta.
Vă spun sincer că nu mi-a plăcut Olga. Nu ştiu cum aş fi reacţionat dacă aş fi fost în locul ei, însă fuga acesteia de viaţă precum şi întoarcerea acesteia nu poate spăla zbuciumul pe care l-a creat în sufletul bărbaţilor. Personajele feminine ale lui Marin Sorescu sunt făcute a fi supuse greşelilor: aşa se face că Olga cade în păcat cu Don Juanul Constantiniu, îndrăgostitul perpetuu care nu iubeşte femeia cât ideea de a iubi. Acest personaj masculin este bine inserat de autor pentru că este bărbatul care i-a "suflat-o" pe Diana lui Tudor. Iar Diana este femeia frumoasă care întoarsă la Tudor încearcă să-l iubească, dar sistemul comunist în care trăiau îi despart ireparabil.
Trei dinţi din faţă este un roman al caracterelor umane în primul şi primul rând, apoi a unei lumi care caută valori de care să se agaţe. S-ar părea că fiecare personaj sorescian este chinuit în felul lui de tot felul de temeri, de la nimicuri până la probleme ca banii de azi pe mâine. Este un roman dens care ori te prinde, ori te face să-l laşi din mână şi să îl părăseşti pe raft. Am avut ocazia să citesc un volum mai vechi din colecţia Romanul de dragoste a editurii Eminescu şi cred că singurul motiv care mi-a impus o lecturare mai atentă a acestui roman a fost titlul. Cu toate acestea îmi vine greu să-l integrez doar la categoria Roman de dragoste. În ciuda celor 500 de pagini de naraţiune şi amintiri, am reuşit să termin volumul lui Marin Sorescu şi să-l aşez printre romanele mele preferate. Şi asta pentru că nu am văzut personaje stilizate, poate doar femeile în mintea bărbaţilor sunt mai frumoase, dar caracterele acestora sunt reale şi speriate de viaţă. În final este un roman ce merită citit tocmai pentru a descoperi un alt Marin Sorescu şi poate o altă viaţă decât cea pe care o cunoaştem zi de zi.
O recenzie de: Cristina Teodorescu
Citeste cele 10 COMENTARII si spune-ti parerea!
-
Woodisor spune:
Domnule Radulescu imi pare rau sa aud despre astfel de lucruri. Va spun sincer ca nu aveam cum sa le cunosc intrucat acestea sunt oarecum… nescrise.
Cat despre viata personala a domnului Marin Sorescu, prefer sa ma abtin de la orice fel de comentariu. Este mai bine sa ma rezum doar la scriitura autorilor pe care ii citesc, fara a le mai judeca actiunile externe scriiturii lor.toate cele bune!
cristina
-
mihai radulescu spune:
Cu parere de rau, woodisor, nu vad solutie mai buna decat aceea pentru care ai optat. Eu insumi nu fac decat sa ma pliez chemarii frumosului si echilibrului literar. Cel care m-a invatat asta este titanul Sadoveanu. Doar n-o sa-l alungam din literatura romana?!
Cu prietenie, Mihai Radulescu -
Woodisor spune:
Cu siguranta domnule Radulescu nu putem sterge cu buretele actiunile omului. Dar ceea ce ramane in urma nu este neaparat o actiune, ci o urmare. Iar daca scriitura unui om este mai importanta decat actiunile acestuia, atunci asa sa fie.
Multumesc ca v-ati intors asupra recenziei mele.
-
Constantin spune:
O recenzie pe masura cartii intr-adevar. Mi-a placut la nebunie trei dinti din fata.
-
teleleu spune:
Ma bucur ca sunt oameni care pot afirma ca plaseaza cartea in topul preferintelor. Eu raman mai reticenta totusi. Personajul Olgai intr-adevar mi se pare unul total debusolat, tipul de femeie fatala cum e si numita in carte, dar care nu a ajuns la maturitatea fatalitatii ei, nu se ridica la inaltimea/lungimea parului ei si astfel ajunge sa raneasca oamenii din jur. Tudor ma intriga, nu am reusit sa ii portretizez personalitatea prea bine pentru ca autorul ma facea cand sa cred ca e introvertit si se lasa prada celor din jur, cand ca e cel mai infipt in realitate prin sarcasm si prin convingerile care nu se temea sa si le exprime. Paginile dedicate judecarii procesului de la Iasi, mi se par extraordinare. In calitate de personaj, Tudor primeste aici toata admiratia mea. In variantele intiale ale cartii am inteles ca ar fi fost cenzurate.
Desi Val isi gaseste in opinia mea sfarsitul prin ghinionul acelui carcel care il are si in noaptea disparitiei Olgai, totusi autorul potenteaza prin moartea lui misticismul vremurilor de atunci. Prezicerea ghicitoarei, prezicere care declanseaza o parte din temerile Olgai.
Oricum, romanul e unul complex, pe alocuri cam lalait, iar sfarsitul intristeaza cu siguranta. Dar nu are cum sa nu intristeze, la urma urmei, e vorba de muscatura din realitate. -
Pingback: Marin Sorescu - Trei dinti din fata | Carti - TownPortal - Books
-
Pingback: Azi, mâine o s-o căutăm cu lumânarea … « BitterSweet
-
dana spune:
Am gasit in recenzie numeroase greseli de interpretare/documentare. In primul rand, actiunea nu se petrece in anii ’60-’70, asta e si IDEEA. Romanul politic romanesc al anilor respectivi nu putea sa descrie prezentul si e criticat comunismul dejist, in general. Fenomenul se numeste evazionism si e amplu criticat azi. Deci, romanul e publicat prima oara in ’77 iar actiunea e plasata in 1957 (cea mai mare parte a romanului cuprinde 2 zile din acest an) si 1960 (trei ani mai tarziu, dupa arestarea lui Tudor/moartea lui Val). In al doilea rand, explicatia titlului e complet rasturnata. Dintii din fata nu sunt simbolul actiunii/incisivitatii, ci din contra, simbolul ratarii. Daca iti amintesti, prima referire la titlu apare in cazul personajului schizofrenic Mitache care il sperie intr-un parc pe Tudor. Lui Mitache ii lipsesc acesti dinti iar Tudor mediteaza asupra intamplarii. Mai tarziu, spre final, Tudor il viseaza pe Val cu aceiasi dinti lipsa. Concluzia este ca, din contra, cei trei dinti din fata sunt o metafora a ratarii. Mitache a innebunit, Val a murit iar Tudor insusi a trecut prin experienta tragica a detentiei. Lipsa dintilor din fata inseamna pierderea sinelui in nebunie sau moarte, prin autoratare sau prin mecanismele politice otravitoare(Val a fost ucis). Nu in ultimul rand, romanul nu este o fresca, ci e o punere in scena parodica a unor idei. Tema iubirii nu e esentiala, e subordonata politicului si autoreferentialitatii. Olga nu e femeia instabila emotional si conjugal, ci e simbolul individului ratacit, confuz, in cautarea idealului. Toti cauta cumva un ideal in text si asta ar fi puntea dintre personaje, nu cifra 3, fortata ca interpretare. Cu exceptia triunghiului conjugal, devenit patrat, mecanismul cifrei trei e contrazis de text. Val si Adrian cauta un ideal artistic , Tudor si Olga cauta idealul cunoasterii. Toti isi rateaza idealul (cei trei dinti din fata) pentru ca Val moare, Adrian renunta la creatie pentru familie (a se vedea scenele de cuplu ale lui care saboteaza ideea inspiratiei artistice), Olga se pierde in relatii esuate, Tudor sfarseste prin a fi singur (finalul romanului). Apropo, romanul are si o editie necenzurata care scoate la iveala multe informatii necesare .
-
Neniu spune:
într-adevăr, recenzia conţine o interpretare cel puţin eronată. romanul ar putea face parte din primele 10 romane româneşti din toate timpurile, deşi finalul m-a cam dezamăgit, ultimele pagini cu apariţia lui Val fără dinţii din faţă mi-au răsturnat toate ideile adunate până în acel moment. merită citit şi nu doar o dată.
bravo, dana!
-
mihai radulescu spune:
5 octombrie 2007 | 10:41 am
Ma numar printre admiratorii poeziei si teatrului lui Sorescu, care s-au speriat de dimensiunea celui dintai roman al sau. Privindu-l imi ziceam: iata cineva care a tot nadajduit sa scrie roman, dar intarziind, a bagat in Trei dinti din fata tot ce voia sa bage si in romanele nescrise. Increderea ce i-o acord Cristinei Teodorescu m-ar determina sa iau cartea la lectura. Dar imi amintesc ca Marin Sorescu (s-a purtat cu amabilitate cu scrisul meu, ca redactor sef la Ramuri)a fost omul conducerii de partid si printre spionii introdusi la sedintele Meditatiei transcendentale, ai carei membri si-au pierdut draptul la o viata publica si-mi trece cheful de ‘talentele romanesti’ mai abile in distrugerea de vieti decat sa construiasca o cultura noua.