Autor: Yann Martel
Rating:

Unele carti le citesc cu creionul in mana si agenda in buzunar, ma implica analitic si obiectiv, le desfac si le puric pana cand din carte ramane un maldar de zdrente descusute si deparazitate.

Alte carti ma fura, si dupa ce le termin, stau cu ochii inapoi si inauntru si savurez gustul lor inca proaspat, mancat cu mana, fara furculita si cutit. Asa s-a intamplat cu Viata lui Pi, de Yann Martel. Dupa ce am terminat-o mi-am dat seama ca iar nu mi-am notat nimic pe parcursul ei, care a fost ca o spinare de deal pe care m-am rostogolit, ajungand jos cu genunchii verzi de iarba si un zambet pana la urechi, dupa care zici "mai vreau o data". Dar nu te mai dai.

Asa ca acum, dupa ceva saptamani de decantare, ma intorc la Pi.

Pi, adica Piscine Molitor Patel, botezat dupa bazinul cu acelasi nume din Paris, avea o viata linistita, atat cat poate avea un adolescent caruia i se spunea la scoala "Piss", un copil studios, crescut intr-o gradina zoologica (tatal sau era directorul), religios, si care frecventa asiduu biserica, moscheea si templul, adorandu-i in egala masura pe Isus, Allah si zeitatile indiene, spre exasperarea parintilor si preotilor, care nu inteleg ca Pi nu vrea decat "sa il iubeasca pe Dumnezeu", pentru ca "Bapu Gandhi a spus ca toate religiile sunt adevarate".

Intr-o Indie a anului 1977, plina de framantari politice si economice, condusa de Indira Gandhi, familia lui Pi se hotaraste sa emigreze in Canada, cu catel si purcel. Adica cu toti membrii familiei si cu cativa dintre rezidentii gradinii zoologice de care avea grija tatal lui Pi. Pe un cargo. Care naufragiaza in plin Pacific, iar Pi se gaseste singur intr-o barca de salvare. Adica, singur fara alti oameni, pentru ca barcuta are locatari din plin. Partea a doua a romanului il gaseste pe Pi impartind o salupa de 8 x 3 m cu o zebra, o hiena, un urangutan numit Suc de Portocale si un tigru bengalez numit Richard Parker. Intre acestia au loc urmatoarele reduceri. Hiena ucide si mananca partial zebra; hiena ucide si mananca partial urangutanul, tigrul ucide hiena si ii mananca pe toti. Mai putin pe pustiul de 16 ani care sta terorizat pe o pluta in afara barcii si se uita la masacru.

Viata cu Richard Parker timp de 227 de zile intr-o copaie de lemn nu a fost usoara, in primul rand pentru ca tigrul trebuia hranit, ca sa nu ii vina ideea sa se hraneasca singur cu colocatarul sau biped. Pi face un tur de forta majora in dresajul unui animal in situatii extreme si reuseste sa se impuna ca mascul alfa, profitand de cunostintele privind animalele in captivitate si de cele cateva zale mai sus pe lantul trofic. Lant prin care fostul vegetarian haladuieste, traversand toate "felurile de mancare" marine, fara ezitare, mancand de la alge si crabi la ochi de peste, sange de testoasa, "o amestecatura de bucatele de inima, plamani, ficat, carne, presarata cu fasii de peste, mustind intr-un sos galben de oua si limfa, [...] sa te lingi pe degete"

Intr-o barcuta portocalie, singur sub cerul albastru si pe oceanul verde nu prea ai ce sa faci opt luni. Poti cadea in ghearele disperarii si sa dai drumul firicelului subtire de viata, poti sa te lasi mancat de pisicuta oranj de 300 kg, sau poti sa te tii cu toata fiinta emaciata de sete, foame, singuratate, sare, soare, mare, de speranta. Viata lui Pi pe barca incepe cu rugaciuni dis de dimineata, fara sa stie unde este Mecca, facandu-si cu constiinciozitate rutina de "yoga de canicula pentru beduini", vaneaza pentru el si companionul blanos, si incearca sa isi tina mintea ocupata:

- "Nu ateii imi stau in gat, ci agnosticii. Indoiala este utila pentru un timp. Toata lumea trebuie sa treaca prin gradina Ghetsemani. [...] dar trebuie sa si avansam. Sa alegi indoiala ca filosofie de de viata, e ca si cum ai alege imobilitatea ca mod de transport."

- "Imi imaginez ultimele cuvinte ale unui ateu: "Alb! Alb! I-i-i-iubire! Dumnezeule!" si de pe patul de moarte, saltul in credinta. In vreme ce agnosticul, ramanand fidel ratiunii care il caracterizeaza, [...] ar putea sa incerce sa explice dulcea lumina care il inunda spunand: "E p-p-poate oxigenarea redusa a c-c-creierului" si sa ii lipseasca pana in ultimul moment imaginatia si sa rateze astfel partea cea mai buna a povestii."

- "Noaptea imi vedeam suferinta asa cum era: limitata, insignifianta, si eram calm. Durerea mea nu isi gasea locul nicaieri. Si puteam sa o accept. Lumina zilei ma facea sa protestez: "Nu! Nu! Nu! Suferinta mea conteaza! Vreau sa traiesc! Nu pot sa separ viata mea de cea a universului. Viata e precum gaura cheii*. Cum as putea sa nu ma opresc sa trag cu ochiul? E tot ce am!"

Ultima parte a calatoriei lui Pi se precipita in cateva ciudatenii si intamplari care se rotesc in jurul ideii de hrana, ca mai toata povestea, insa aici notiunea de "ucide ca sa traiesti" este extrem de evidenta, umbrind-o pe cea de "a te hrani ca sa traiesti"... Un alt naufragiat â€"canibalizat de foame -, o insula mobila cu populatie de manguste, apa dulce, hrana, paradis gasit?, alge carnivore, paradis pierdut si in sfarsit... pamant.
*traducerile citatelor fiind facute din franceza, am aflat cu surprindere si amuzament ca "judas", inseamna "gaura cheii", "vizor" sau "ferestruica de observatie", deplasand caracteristici ale omului in utilitatea unui dispozitiv de... spionat. :-) Si sa nu inceapa nimeni cu Evanghelia dupa Iuda.

Reviewer: Zeeny