Esti aici: bookblog.ro » Gabriel Mirea, Poezie » Scrisori din labirint

Scrisori din labirint

Autor: Mihai Bârdici
Rating:

Acum câteva zile am avut ocazia să mă întâlnesc cu Mihai Bârdici, un profesor de română de la liceul bucureştean economic de pe Viilor despre care ştiam că se ocupă de multă vreme cu poezia, dar nu îmi parvenise niciun fel de ecou asupra operei sale. I-am cerut într-o doară un volum de versuri, spunându-i că poate voi scrie cândva despre el pe bookblog.ro, dar nu aveam prea mari aşteptări; am primit şi alte cărţi de la tot felul de profi, iar nivelul lor estetic era catastrofal. Mă aşteptam la o poezie cenaclieră, îmbibată de alegorii greoaie şi lungind kilometric tot felul de concepte greoaie. Nimic din toate acestea, deschizând întâmplător volumul o zi mai târziu nu am mai reuşit să-l las din mână până nu i-am dat de capăt. O lectură plăcută, odihnitoare, fără stridenţe, stângăcii, emfaze. Ştiu că este vorba despre un volum de poezii, că acestea nu se citesc aşa ca un roman care îţi anulează realitatea şi totuşi volumul Scrisori din labirint al lui Mihai Bârdici realizează acest miracol. În linii mari poate fi integrat în categoria poeţilor de atmosferă şi de aceea am fost curios să văd ce se ştia despre el pe net – ei bine, nimic, dacă veţi căuta numele lui Mihai Bârdici veţi găsi doar nişte referinţe, ce e drept strălucitoare, realizate de proprii lui elevi de la Viilor. Dar lumea literară îl tace cu desăvârşire, cel puţin în plan virtual. Probabil că are defectul de fi profesor de română, ştie prin urmare cum se mănâncă literatura pe pâine, nu e lipsit de simţ critic şi mai ales nu face texte poetice mecanice în jurul cărora să provoace gălăgii naţionale.

Dar se pare că lumea noastră literară e mai atentă la cei care strigă mai tare, care se adună într-un oarecare grup intitulat cum!, Generaţia X+1 şi care dau impresia unei Junimi pe cale de a se naşte. Valoarea cărţii e lăsată pentru altă dată în favoarea unei aşa-zise amplitudini culturale.

Pentru a nu vorbi în vânt am ales mai multe poezii cu scopul de a alcătui un mozaic al temelor lui Mihai Bârdici din acest volum: zăpada obsedantă şi purificatoare, moartea fratelui, rolul poetului, confuziile.

În poezia „Iarna de lut”, într-o reală viziune catastrofică, ninsorile au dispărut, natura visează o zăpadă care apare doar sub forma impură a cenuşii. Tot astfel, şi iubirea ar avea nevoie de primenirea iernii, mai ales de puritatea sa albă, care însă nu mai apare şi de aceea sentimentul căpătă accentele pustiului, amorţirii, minciunii, deghizării. Inima este o pădure pustie, norii-s de fier, iubirea cu lacăte. Ce e drept, la prima lectură poemul mi-a adus aminte de acea ciudată iarnă a lui 2007 fără pic de ninsoare, interpretată discret de poet ca semn al sfârşitului iubirii.

În poemul „Zi de iarnă” fiinţa vaporoasă a iubitei evadează din cameră într-un mod insolit, este cuprinsă de norii cei veniţi cu promoroacă şi flori de gheaţă pentru care nu există pereţi şi dusă încet spre câmp, spre locul tuturor posibilităţilor. Aici iubita va începe un vals fantastic prin valurile de ninsoare. Această rătăcire ritualică aparent sfârşeşte noaptea, iubita revine într-o tăcere agonică, numai că inconştient, dezvăluindu-şi taina rătăcirii aduce cu ea zăpada „care umple câmpul… şi odaia”. Astfel este reluat motivul zăpezii, sursă a primenirii şi reculegerii, a armoniei şi dansului patimii. Iar poezia aduce foarte vag cu acea poveste cu fetele de împărat care îşi toceau peste noapte condurii noi-nouţi.

„Martie” – văzută ca luna sfârşitului iernii – este o poezie care m-a făcut să-l definesc pe Mihai Bârdici ca un poet al experienţelor existenţiale cu tentaţii pasteliste. Este omniprezentă o senzaţie de murdărie, de rugină, zăpada purificatoare a devenit o glumă, a rămas sub forma câtorva pete aproape negre, drumurile şi-au pierdut urmele (vizibile, nu-i aşa – pe cărările troienite) şi aspectul lor poetic, de reverie. Este un martie care generează o acută tristeţe şi singurătate încât poetul îşi presimte pieirea „sub norii sângerii”. Fără îndoială că un critic grăbit l-ar expedia pe Mihai Bârdici după lectura acestor trei poeme sub constelaţia Bacovia, numai că asta dovedeşte o incapacitate critică funciară, nu sunt în niciun caz de acord ca tot domeniul tristeţii, al deznădejdii, al pesimismului să fie considerat bacovian. Este o extensie forţată şi nedispusă la noi experienţe tematice.

„Aglomerări de toamnă” propune un poem cu un alt parcurs. În locul filigranului şi a schiţei sugestive apar aglomerările de obiecte şi senzaţii: cântec de cocoşi, lătrat de câini, baterea toacei, miros de fum şi iarbă, stele inundând cerul şi sfinţi cu feţe luminate de candelele fericirii. Ideea poemului este că această suită vizualo-auditivă există doar în imaginaţia poetului, nu în realitate. Poetul se preumblă printr-un muzeu al satului în care sunt expuse obiecte fără nicio semnificaţie pentru o fiinţă sensibilă, „o coasă, o greblă zac aruncate-n uitare” şi abia reveria prilejuită de oboseala vizitării reînvie o clipă dinamica vieţii rurale, amestec ecologic şi religios. Realitatea anostă revine sub forma unui paznic care-l anunţă de închiderea muzeului, iar poetul iese „în strada fluorescentă”, în lumea modernă, cu mistere false, ca şi cum ar fi venit dintr-un alt timp. Un vers remarcabil: „În muzeu moartea e o artă” ar putea pune pe gânduri cohortele de vizitatori ale muzeelor lumii care văd, în fond, doar diversitatea artistică a formelor morţii. Încremeniri ale gândului şi ale apei vieţii. În ceea ce priveşte acest muzeu al satului, am văzut unul la Vălenii de Munte, în aceeaşi ogradă cu casa memorială a lui Nicolae Iorga şi am avut o senzaţie asemănătoare, de părăsire şi abandon. Nu eram obişnuit să admir o coasă sau o greblă, fie ele şi de lemn.

„Joc de primăvară” păstrează acelaşi ton depresiv al poemelor analizate înainte. Izbucnirea vieţii nu mai are sens pentru un eu liric îmbătrânit, conştient că undeva există gropari ce îngroapă luna, că ne cârâie prohodul corbii prin parcuri aşteptându-ne viitoarele stârvuri, că sunt ploi cu noroi, că ne conduc piraţi ce urăsc natura şi de atâta realism al lăcomiei au ajuns să fie supăraţi „pe stele şi pe lună”, concurentele lor gratuite încă la furnizarea luminii. Din nou realitatea este refuzată în favoarea unei realităţi feerice care este dorită să ţină măcar o zi: „Noi aşteptăm să vină adevărul!/ Să-înflorească mierlele-n salcâmi/ Să ningă iarăşi vişinul şi mărul”
.
În „Rezist” întâlnim o artă poetică sui generis. Poetul se dovedeşte mai rezistent decât ar vrea relele noastre guverne, refuză înfrângerea cauzată de lăcomia primului-ministru manifestată sub formă de „taxa pe lună, pe stele”, aşteaptă un succes absolut discutabil al poemelor sale care „se vor vinde pe valute multicolore/ pe cuie, pe ovăz, pe sâmburi de mere”. Materialul poetului este dur, din fier-beton, granit şi oţel, are o piele unsă cu toate alifiile, în interior un motor Zeiss care funcţionează din plin spre disperarea lacomilor lumii.

În oglindă am putea propune un alt poem, „Mă puteţi vinde”, în care poetul a fost transformat urmare a experienţelor lirice într-un „slujbaş al stelelor, prăfuit şi nebun”, o fiinţă nebăgată în seamă, săracă, trăindu-şi ruina propriilor iluzii care înfăţişate în piaţă au stârnit râsul ori compătimirea. În final poetul îşi recunoaşte o singurătate deplină de care ar trebui să se bucure toţi cei care l-au ignorat şi doreşte doar să fie lăsat în sfârşit în pacea şi tăcerea dispariţiei.

Observ pentru a câta oară structura opozitivă a poemelor lui Mihai Bârdici, aici iluzie – realitate, mulţime – singurătate. Tot între artele sale poetice am putea pune şi „Am pierdut” în care se face trecerea de la durerea pierderii unui poem care ar fi putut fi cel mai bun, având ca subiect o inimă înfricoşată la liniştea şi siguranţa că nu e vorba de propria inimă aflată acum departe, în largul lumii, precum un tânăr rupt de părinţi. Realitatea acestui poem constă în spaima că poetul ar fi putut pierde, rătăci, uita capodopera sa poetică. Iar ajutorul său, propria inimă, s-a dus în lume şi vine cine ştie când şi cum.

Poemul „Cineva are dreptate” propune un actant impersonal care provoacă un fel de tornadă gigantică, aruncă peştii pe mal, distruge copacii, îngroapă la un mod hiperbolic „soarele sub pământ”. Poemul are o formă confesivă, cu interogaţii şi exclamaţii retorice, există mirarea O – vezi comentariile mele precedente – sunt folosite propoziţiile simple pentru a arăta mişcările catastrofice în opoziţie cu propoziţiile ample ale realităţii încă nerăvăşite. Poemul nu are realizări stilistice notabile la nivelul versului – de altfel poezia lui Mihai Bârdici are puţine podoabe stilistice individuale, miza sa este textul ca întreg -, dar după lectură persistă întrebarea: cine face furtunile şi curmă frumuseţea dimprejur? E în această furtună o altă lectură a sfârşitului lumii, conform cheii din ultimele două versuri: „Cineva are, desigur, dreptate/ când cheamă păsările pe înserate…”

În poezia „Şi toţi îşi luau rămas bun”, sub forma unui pseudodialog este reînviată figura fratelui poetului, Gabriel, întins pe masa morţii împrejurul căreia lumea priveghează şoptind, mişcându-se cu încetinitorul, neştiutoare de atitudini funebre, de reculegere şi de mutre triste. De aceea toate calităţile care se atribuie unui om viu: veselia, zâmbetul, tinereţea, frumuseţea, bunătatea pomenite în scurtele cuvântări tombale îşi pierd rostul, devin simple mofturi ale vieţii în faţa înspăimântătoarei urări: să fie iertat! Călătorul se duce pentru totdeauna spre un alt soare „cu buzele împietrite în surâsul ciudat/ cu braţele tari strângând la piept/ o ultimă mireasă”.

În cuprinsul volumului se poate aduna un întreg ciclu dedicat temei morţii, în poezii precum „Neagră zăpadă”, „Gata”, „Am vrut”. Tot aici aş putea adăuga poemul „Zbor de lumină”, în care iluzia se metamorfozează într-o realitate letală. Pasărea care îşi aşteaptă vânătorul în toate anotimpurile anului, în mătasea verde a frunzelor verii, să zicem, ori în toamna cu covoarele ei de „brumă albastră”, intră în hibernare, îşi pierde toate speranţele. Acum însă vine măreaţa iarnă, acest anotimp iubit de Mihai Bârdici, timp al întâlnirilor realităţii cu iluzia, aducând odată cu ea pe mult-aşteptatul vânător care mângâie pasărea, o sărută şi o săgetează. Este o poezie care presupune atât un simbol al întâlnirii masculinului cu femininul, cât mai ales al vieţii feminine, ce se joacă de-a aşteptarea şi-al morţii masculine, care vine la victima sigură, adormită de mai înainte.

Chiar dacă nu sunt la nivelul poemelor citate, mai remarc în volumul „Scrisori din labirint” două poeme importante din perspectiva versificaţiei. Astfel, în „Ţestoasa de mare” sunt utilizate în cele patru strofe toate tipurile de rimă – îmbrăţişată, împerecheată, încrucişată, este îmbinat versul liber cu cel clasic, măsura este când respectată, când anulată, iar în poemul „Prin valuri de sori” avem o glosă neterminată, sunt repetate la sfârşitul fiecărei strofe versurile din prima strofă, dar aceasta nu mai apare încă odată la sfârşitul poemului.

Ţin să amintesc şi alte poeme care merită atenţia cititorului chiar dacă nu le-am mai detaliat. „Ce mai vrei” – scrisă în vers popular, „Nu simţi” – invocaţie către o fiinţă cu „picioarele pe pământ” care nu ia în seamă mulţimile de senzaţii, „Numele tău” – care are un vers iniţial androginic „numele tău e numele meu”, „To be or not to be” – prin care vedem cum poetul s-a trezit într-o lume şcolară robotizată, dar şi cele trei lecţii: „Lecţia de amor”, „Lecţia de istorie”, „Lecţia de geometrie” în care sunt inserate printre temele grave, cu aer ştiinţific sentimente, consecinţe, dureri.

Iată câteva poeme integrale dintre cele menţionate în modestul meu eseu literar, conştient fiind că volumul „Scrisori din labirint” este pentru mulţi cititori inaccesibil:

(Martie) „Un câmp aproape roşu./ Nori obosiţi şi plini de rugină/ atârnă de un aer indecis;/ câteva pete de zăpadă murdară/ la marginea unui drum fără urme,/ fără gânduri…// şi noaptea care se apropie/ şi acel câine care aleargă/ spre pădure// singur, sub norii sângerii,/ singur, pierind…”

(Umbra) „Iubita mea nu mai vine,/ umbra ei mai răstoarnă paharele în zori,/ umbra ei mai citeşte poeme străvechi,/ glasul ei nu se mai aude,/ ochii ei nu mă mai caută.// Mâinile ei au ajuns/ aripi de pasăre departe;/ Părul ei e un val ce se pierde,/ rece e umărul ei ca o piatră.// Iubita mea nu mai vine…/ umbra umbrei ei/ adună cioburile,/ răstoarnă paharele…”

(Zbor de lumină) „Ei doi ar fi fost o pereche de aur./ El, vânător cu arcul în abisuri, rătăcitor şi singur./ Ea, pasăre sihastră ţesându-şi cuibul/ în mătasea frunzelor, aşteptându-l/ în umbra adâncă, zile şi nopţi.// N-a venit în iureşul primăverii,/ nici vara, în zumzetul soarelui,/ nici toamna, păşind pe covoare de brumă albastră…// Acum e aproape iarnă./ Frunzele s-au prăbuşit în uitare şi somn./ Pădurea se leagănă-n vânt,/ luna se plânge pe crengi sclipitoare.// Doarme în cuibul rece o pasăre albă…/ Iată, vânătorul soseşte cu arcul pe umăr,/ Iată-l, de departe venind prin ierburi înalte./ Iată-l, o mângâie lăcrimând, o sărută pe aripi.// Iată-i săgeata în zbor de lumină…”

Poetul Mihai Bârdici rătăceşte în singurătate, prin labirintul zilelor sale de fier, cu o pasăre F pe umăr, adulmecând mirosurile înserării şi îndemnând la urale pentru „butoiul domn”.

O recenzie de: Gabriel Mirea

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor