bookblog.ro

---

Amintiri din comunism III

Scris de • 3 May 2010 • in categoria Altele

(citeşte prima parte)

4.Liceul

Acuma realizez că perioada cea mai învolburata a vieţii mele era cea din liceu şi parcă cu predilecţie pentru această etapă a vieţii cum de altfel am observat că în anii 80 s-a întâmplat ceva, las istoricii să clarifice, ceva ce i-a determinat pe îndârjiţii vremii sa ascute lupta de clasa să fie mai persuasivi devenind mai elaboriosi în a încerca rezistenta umană, în ai persecuta pe duşmanii de clasă şi ai prigonii cum bine zicea cineva.

Toată viaţa am fost un om credincios, iar de multe ori în perioada asta mi-am pus întrebarea despre ceea ce susţineau şi susţin unii oameni de ştiinţă ca universul este infinit.

Să fie oare infinit, nu exista aşa ceva, infinit este ceva care nu se termină niciodată, nu se poate să nu aibe un capăt în afara faptului că poate fi o sferă, galaxia noastră, dar atunci şi acesta sferă trebuie să fie mărginită de ceva, poate de o altă galaxie şi tot aşa. În afara universului poate să nu existe nimic dar şi acel nimic trebuie să fie ceva cât de puţin. Răspunsul pe care mi l-am dat este că există Dumnezeu ca numai El a putut crea lumea, pământul şi universul. Mă întrebam cum se poate ca creştinismul şi mahomedanismul să aibă identic două persoane Dumnezeu cu fiul sau Isus Cristos şi să aibe o carte sfântă Biblia iar la arabi, cu tot respectul faţă de credinţa lor, să-l aibe pe Mohamed şi Alah având cartea sfântă şi foarte respectată Coranul sau ca Biblia să fie în mare parte asemănătoare în mai multe colţuri de lume. Aproape toţi de pe glob au ajuns să se închine cuiva de-a lungul vremurilor(mai puţin comuniştii), budiştii să se închine lui Buda, grecii la început se închinau zeilor, adepţii darwinismului se închinau şi se închina ştiinţei cu toate că şi ei petrec bucurându-se de sărbători (comunistii nu aveau sărbători) sau cum afirmau şcolile filozofice chinezeşti Kun Fu Tzu sau Lao-Tzu ca lumea s-a format din cele patru elemente apa, focul, lemnul, pământul şi metalul sau confucianismul s.a.m.d.(şi tot comunişti sunt) Mulţi vor zice că nu puteau să-şi explice fenomenele naturii şi se închinau unei fiinţe supranaturale, dar chiar aproape toţi de pe glob să ajungă să se închine numai comuniştii nu. (zic eu acuma) Las oamenii mai competenţi în ale religiilor să clarifice eu mi-am spus un crez al meu că există Dumnezeu. Doamne apără şi ne păzeşte. Uite aşa în această perioadă am stat şi am cugetat fără a avea pretenţia că voi deveni filozof.

5.Urmărirea

Perioadă din liceu a marcat începutul urmăririi mele efective după un eveniment care mi-a marcat viitorul. Într-o zi de vara aud gălăgie în fata liceului, curios mă duc şi eu, când ajung acolo văd un profesor urcat pe acoperişul instituţiei pe care îl cunoşteam din vedere, lume multă adunata, prin preajma doua boxe mari scoase în faţa casei de cultura care mergeau cu putere ca să nu se audă ce zicea, ca să-l bruieze.

Nu stiu cât am stat pe acolo dar am plecat înainte de a se sfârşi. Într-o zi după acel manifest de nemulţumire spus cu curaj pe acoperişul liceului împreună cu un coleg de an mă îndreptam spre casă, în drumul nostru prin parc zăresc în faţa unei bănci câţiva colegi din clasa lui iar pe banca pe acel profesor pe care îl văd acum aproape cărunt, spunea ceva, nu mai ştiu exact ce dă parcă era ceva filozofic. Mă opresc, stăm câteva minute şi apoi plecăm. Era aşa de cărunt, cum o putut încărunţi aşa de repede prin ce coşmaruri o fi trecut. Nu trece mult a doua sau a treia zi sunt chemat din clasă la director, îngrijorat şi speriat la culme oare ce am făcut, ajung acolo şi intru, în locul directorului era o persoană pe care nu o cunoşteam era de pe la comenduire"
Ä‚sta o fost unul dintre momentele fatidice ale mele unul din multele care au urmat"

După acest refuz mă simţeam urmărit iar frica de la acea întrevedere persista, de fapt nici eu nu mai ştiu ce simţeam da ca sunt urmărit şi evitat de toţi simţeam tot timpul. Nu mai ştiu exact cât a trecut după acest eveniment că ajung să fiu bătut şi băgat în spital cu o cicatrice la buza de sus de un oarecare nume de marinar pe care dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în pace. Mai târziu când am mers în armata acel individ de la comenduire, îmi dau seama de abia acuma, mi-a pus o vorbă bună să ajung la vreun diribau (construcţii cfr) că era de fată, da nu i-a reuşit că parcă o mână nevăzută m-a salvat (soarta avea alte planuri cu mine mult mai învolburate. Într-o zi stăm pe bancă cu un coleg şi îl văd cu coada ochiului pe acel personaj de la comenduire cum trece aproape de mine chiar în spatele meu ca să audă ce vorbesc, mi-am dat seama după modul cum se fofila că mă urmăreşte. Eram evitat de toţi şi mă simţeam aşa de marginalizat parcă trăiam pe o insulă pustie. Tot pe marginea prăpastiei eram.

Ce să vă mai zic că după acel eveniment parcă aveam o lepră şi o ciumă mai mare de mă evitau toţi mai abitir decât înainte, nu mai aveam cu cine să ies iar aproape toţi mă priveau cu răceală ferindu-se de mine şi eram mai tot timpul singur.
Nu trece mult şi-mi fac analizele pentru că nu mă simţeam prea bine, mă dureau incheieturile şi oasele. Medicul mă internează şi-mi pune diagnosticul de reumatism poliarticular începând să-mi dea un tratament cu aspirine şi-mi prescrie 10 tablete deodată ca apoi să scadă doza. Când aud îmi zic în sinea mea ca asta vrea să mă distrugă cu atâtea aspirine(să-mi mănânce pipota, cum zicea cineva pe atunci). Nu ştiu dacă se prescriu atâtea aspirine deodată pentru un tratament dar speriat cum eram şi simţeam că mi se doreşte ce-i mai rău mă fac că le iau şi pe urmă le arunc fără să mă vadă nimeni"

Începeam să am coşmaruri, mă visam într-o cuşca cu două laterale de gratii şi ce mă mai speriam, ca apoi să mă trezesc şi să mă rog la Dumnezeu, rugaciune care mă liniştea putând adormi. Spaima era mare pentru că mă simţeam urmărit iar când eram foarte obosit din cauza streşului şi mai târziu din cauza epuizării muncii în fabrică visam că duc în braţe bolovani care erau aşa de mari că de abia reuşeam să-i port şi ce mă mai durea buricul că a doua zi nu eram bun de nimic. Uneori în timpul liceului mă visam în închisoare în faţa celulelor şi mă speriam aşa de tare în somn că nu stiam ce se întâmpla cu mine iar de multe ori trezindu-mă din coşmaruri mă puneam în genunchi şi mă rugam îngeraşului meu,

"Înger,îngeraşul meu
roagă-te la Dumnezeu,
eu sunt mic,tu fă-mă mare,
eu sunt slab,tu fă-mă tare,
totul locul mă păzeşte,
şi de rele mă fereşte"

-reuşind ca după un căscat să adorm,aşa treceau nopţiile cu spaimă şi cu chin-
În perioada liceului ca şi mai târziu ascultam la radio Europa Libera da de cele mai multe ori ascultam Vocea Americii, parcă îmi plăcea mai mult si ce mai butonăm eu să reuşesc să prind postul pe calea undelor, da se auzea cu mare greu la radioul pe care-l aveam noi şi eram atent la ce oră începe emisiunea în limba romana ca a doua zi să pot să ascult din nou, îmi plăcea"

6.Armata

Armata pentru mine a fost una dintre cele mai grele etape ale vieţii. În prima zi când am ajuns la cazarmă am fost duşi la tuns li daţi cu un praf al cărui rost nu-l ştiam. Când mă tundea frizerul m-a cuprins "o tristeţe iremediabilă"-vorbă lui Topărceanu- care mă însoţit aproape tot timpul, tuns la zero mă simţeam foarte, foarte supărat ca un deţinut. În primele zile eram mai mult pe la sanitari pentru o deviaţie de sept care trebuia cauterizata. În perioada (în primele luni de armată) făceam o instrucţie epuizantă iar pentru mine era ceva mai mult parcă eram predestinat să fiu batjocora "căprarului comandant" in Şorogari pe variantă (loc de instrucţie) unde curgea Calcaina, o apă murdară de sudoarea instrucţiilor fără rost şi care năvălea lin de parcă ar fi stat pe loc.

Fiind toamnă sufla un vânt rece de-ţi îngheţau oasele iar un căprar cu nume de erou de roman mă "simpatiza". Când eram pe câmpul de instrucţie mă lua separat şi bătându-se cu palma aproape tot timpul peste picior lângă fesa îmi zicea "pas aici" si mă alerga la un copac izolat căruia îi spunea "copacul lui Crăciun" batjocorindu-mă în aşa hal că trebuia să fac ceva ca să scap. De atâta batjocora începusem să-mi zgârii un oscior proeminent din nas ca să-i arăt că-mi curge sânge şi să nu mă mai oropsească atâta să pot să stau deoparte să mi se oprească şi să mă lase-n pace. Pentru mine instrucţia era foarte, foarte grea. Tot în această perioadă am fost dat afară de la UTC pe motiv că mi-am pierdut carnetul, ce m-au mai criticat făcându-mă de ocară în faţa tuturor iar eu pluteam în ruşine şi-n frica de ce oare o să mi se mai întâmple (erau foarte versaţi în astfel de taine). Uite aşa am ajuns să fac armată fără să fiu al partidului, scriind pe o poză pe care am trimis-o din armata "multe salutări dintr-un lăcaş al exigenţei determinat de reguli=care nu mă vor schimba destul de mult="
-ca în poză să arăt de parcă am înghiţit o mătură-
Tot în această perioadă am fost duşi să facem trageri într-un poligon din alta localitate care era mai mare.

Din târgul Ieşilor am trecut în Botoşani şi ca să ajungem la poligon din Hârlău până la Copălău trebuia să trecem prin comuna Flamanzi, oraş acuma, pe care l-am străbătut cu autobuzul foarte greu crezând că nu se mai termina, atâta de mare şi de lung era de te cuprindea o stare ca atunci când te grăbeşti la o întâlnire şi autobuzul mergea de parcă sta pe loc. Trecând pe acolo mi-am adus aminte ce-a păţit Didina pe ogor în romanul Răscoala scris de marele romancier Liviu Rebreanu. Ajuns la poligon nu am fost lăsat să trag nu ştiu din ce vari motive, ce prostie să faci sute de km şi să nu te lase să tragi, apoi ajung să stau trântit lângă un gard de oboseală şi nesomn iar afară era un frig de-ţi clănţăneau dinţii, numai o minune a făcut să nu mă imbolnăvesc"

Fiind la şcoala de gradaţi am avut parte de o instrucţie căprăreasca, iar eu am avut parte de o pregătire în plus,şcoală pe care nu am reuşit să o termin pentru că am fost trimis la lotul sportiv al grănicerilor deoarece eram legitimat la o echipă de fotbal juniori din divizia C, echipa de fotbal la care nu am stat prea mult pentru că eram moale.

La lotul sportiv am ajuns să joc volei cu toate că legitimaţia era la fotbal iar voleiul era sportul pe care-l făcusem doar în liceu. Nu zic eu la nimeni nimic şi rămân la lot, nici nu ştiam măcar pe ce lume sunt. Fiind la lot aveam ordin să ne deplasăm la Rădăuţi în cantonament ca să ne pună să alergăm pe hipodrom cu bocancii într-o zăpadă de o jumătate de metru. Într-o zi ce păţesc, vreau să mă duc să iau nişte lapte de la magazinul din apropiere, nu ştiu cine m-a prostit, când să ies mă ia cel de la poarta ducându-mă la comandant spunând că vreau să fug din unitate, ce minciună şi ce nedreptate iar comandantul mă scoate în fata sportivilor arătându-mă cu degetul ca să mă dea exemplu trimiţându-mă la arest. În faţa tuturor sportivilor din lot mă cuprinde un plâns din tot sufletul pentru că eram neîndreptăţit, câtă ruşine am îndurat de nu pot exprimă-n cuvinte. La arest nu am ajuns că m-am prefăcut că mă doare gâtul, că am amigdalele mărite şi că sunt răcit. Reuşesc să scap da ruşinea a rămas iar după această nedreptate nu am mai ieşit nicăieri. După pregătirea de la Rădăuţi Bucovina ne-am întors iar la Iaşi"de la Bucureşti...

Dar am scăpat şi de data asta. Ajung la Şighet şi nu mi-a mai pomenit nimeni nimic parcă cel care răspundea de noi uitase că nu mă lăsase decât cu o jumătate de gura la Baia-Mare să joc volei cu echipa oraşului. Nu ştiu cum se face ca un zvon spunea că sunt băiatul primarului, era doar o asemănare de nume şi aşa am scăpat ca să nu fiu pedepsit că m-am dus să joc cu echipa care m-a rugat neavând jucători. Ştiu asta pentru ca mai târziu cel care răspundea de lot la cererea făcută să rămân în Sighet să fiu mai aproape de casă îmi zice că de ce nu i-am spus că sunt băiatul primarului, tac eu şi nu zic la nimeni nimic că poate mă lasă mai aproape de casa-da ce să vezi, nu numai că nu m-a lăsat-da ma trimis unde a înţărcat mutul iapa, prin Moldova într-un cătun uitat de toţi şi de toate, departe de lume şi de viaţă.

La punctul de grăniceri unde am fost trimis comandant era unul care a fost, cred eu acuma, mutat disciplinar. Era de al meu. Ajung să mă împrietenesc cu el şi o ţineam tot într-un chef,mergeam cu şareta prin sate învecinate pe la nunţi şi întreceri de volei, chefuiam de toţi întrebau ca cine suntem. Eu eram vizitiul şi galopam cu calul cântând de ziceam că pentru noi îi sfârşitul lumii, da îi dădeam zahar cubic şi mă mai împăcam cu el. Ce să vă zic, mă înţelegeam foarte bine cu comandantul punctului şi cred că acesta a fost motivul că mă pune la magazia de alimente. Aici sunt cuminte şi nu fac nici o boacănă, mai călăream eu calul da nu-mi plăcea decât când galopam la vale"
Am fost catalogat ca limbut-zicea cineva cu atâta ură de îi venea să te bage-n pământ "îţi rup gura de"" când eram pe cal călare. Cred că mi se mai trage şi de când i-am zis cultul personalităţii odiosului ca orbul găinii când eram în liceu"
Într-o zi când făceam pază pe frontiera cu toate că eram la magazie să vedeţi ce păţesc, mă întâlnesc cu o fată faină, blonda cu un trup vânjos cu care mă opresc la o vorbă, vorbim noi ce vorbim şi ne dăm întâlnire pe a doua zi. Fiind învoit mă pregătesc să ne întâlnim, mă dichisesc, mă aranjez şi mă duc în satul în care locuia. Când ajung la locul în care ne-am înţeles stau şi o aştept puţin iar apoi o văd cum iasă pe poartă şi arunca un lighean de apă pe mine.

Noroc că nu era nimeni prin apropiere să mă vadă, rămân perplex şi o iau cu coadă între picioare spre punct, ajuns la punct şi trăgând o minciună mă duc să mă schimb. Mai târziu aflasem că era bolnavă, cum de nu mi-am putut da seama, s-au m-a minţit acea persoană că are păsărici la cap, dă în fine nu m-am mai întâlnit cu ea şi m-am lecuit să încerc să ies la "randevu" cu fete de pe acolo. După câteva săptămâni fiind în paza mă întâlnesc cu o şatra de ţigani pe malul prutului, mal unde-mi plăcea mie să stau tot timpul şi ce să vezi, numai ce mă opreşte un ţigan de era bulibaşa sau nu că nu aveam de unde să ştiu şi-mi spune dacă vreau să-mi ghicească o ţigancă bătrână-n palma. Începe ea să încerce să-mi ghicească numele şi spune la nume da pe al meu nu-l nimereşte, numai ce văd ca ţiganul se enervează de scoate fum pe nas şi pe urechi apoi o trimite pe ţigancă de acolo iar eu îmi văd de drum. Pe când mă îndepărtam numai ce aud ţipete de femeie bătrână, ce îţi este şi cu ţiganii, încurcate sunt căile domnului.
Aveam şi un secretar de partid care mai târziu am aflat că tot umbla cu strâmbe pe la comandantul de companie despre mine şi comandantul punctului ca aşa, că am făcut, că nu ştiu ce, măcar de spunea ce era adevărat dă numai şi numai minciuni, nedreptatea era la ea acasă (telefonul de la partid funcţiona). Înainte cu 6 luni de a mă elibera, luni ce nu erau sigure că se tot zvonea că se prelungeşte armata la 1 an şi 6 luni sau că se micşorează la un an sunt chemat la comandantul de companie care îmi dă o veste de mă năuceşte. Mai târziu aflu că cei care erau mai aproape de liberare (lăsare la vatră), adică cei încorporaţi înaintea mea cu 6 luni erau trimişi pe la Cooperativele Agricole de Producţie la munci patriotice. Leatul (ciclu) incorporat înaintea mea, se zvonea, că era ultimul care mai mergea la munci agricole şi le lipsea unul la număr(cam asta făcea mai mult armata pe atunci).

Leatul meu nu mai era dus din nu ştiu ce motive iar cel plecat la munci patriotice au avut parte de un pifan (cei cu un leat mai mic ca ei) adică pe mine. Nu ştiu cum se face ca după vorbele spuse de secretarul de partid la care comandantul de companie a aplecat urechea şi având o obligaţie sau nu mai ştiu ce mă expediază în locul celui lipsa la munci patriotice (secretar de care eram acuzat pe nedrept mai târziu că am vrut să-l bat şi despre care aflu tot mai târziu că a stat în spatele propunerii de a am trimite)
Ajung eu mai târziu acolo la CAP şi văd că suntem cazaţi în nişte grajduri de vite ce erau văruite în alb cu pături de lemn şi cu saltele de armată fiind cam câte o sută în acele aşa zise dormitoare.

Simţeam un parfum de sudoare şi de picioare de îţi venea să ieşi afară să dormi sub lumina lunii. Cu toate că era vara iar geamurile mici de grajduri fiind deschise larg nu puteau face fata danfului (mirosului) cu care ajungeai din cauza epuizării să te obişnuieşti.
Începe munca la tăiat de porumb şi ce mai tăiam eu, dă numai câte unu-n rând lăsând să cadă pe umăr câte-o tulpină până se adunau mai multe de chinul era mai mare decât munca. Trebuia să stau ore-n şir aplecat şi să tai cu secera fiecare tulpina ajungând să fiu epuizat deoarece înlocuiam maşinile de cules şi tăiat porumb.
Nu mai ştiam ce să fac să scap de la munci patriotice şi încep a mă preface că mă doare o măsea.
Cu foarte mare greu mă trimite la infirmerie în Botoşani unde mă internează trimiţându-mă prin oraş pe la radiografii, nu prea ştiam de capul meu ce şi cum dar aveam puţina infecţie iar durerea încă nu apăruse.

Reuşesc să stau în infirmerie şi să nu onorez muncile patriotice aproape până la sfârşit când mă întorc la companie. La infirmeria batalionului unde eram cazat, să zic aşa, mă împrietenesc cu un sanitar care (zilele astea am aflat) era pocăit adventist şi cu care m-am înţeles foarte bine era tot un nedorit de teapa mea (zic aşa pentru ca cultul adventist era scos în afara legii)aşa că era de al meu. Nu m-a putut ajuta aşa că m-am prefăcut în continuare că trebuie să fac rezecţie la dinţi din cauza infecţiei reuşind să stau acolo fără să mă trimită nicăieri că apoi să ajung iar la punctul de grăniceri. Comandantul era schimbat, era mai rece cu mine da încet, încet timpul trece şi ajung la liberare. Bucuroşi că s-a terminat armata ne trimite la companie ca de acolo să luăm autobuzul până la tren, era un frig şi o chiciură iar un vânt sufla cu o putere de-ţi biciuia faţă până ţi-o învineţea.
Ajunşi acolo îl văd pe comandantul de companie ca se uita lung la mine şi că mă cheamă la el trimiţându-mă la tuns (aşa de mult ţineam ca părul să-mi fie mai mare, să fiu şi eu frumos să mă placă fetele) ."Un "..(comandant) nervos şi foarte slab la constituite în zadar vrea să"."(vorbă lui Toparceanu) mă batjocurească. Încep să încerc să-l păcălesc ducându-mă la frizer şi îi spun să-mi ia puţin, foarte puţin din păr ceea ce face ca apoi să mă duc la un lighean cu apa să-l ud şi îl apăs tare, tare să nu se vadă că nu l-am tuns. Mă învârt eu pe acolo ca apoi să ne scoat-n faţa zicându-ne vrute şi nevrute, nu l-am băgat în seamă că supărarea mă domina (aveam o durere în suflet că mă simţeam batjocurit, nu pot să acuz dă telefonul de la partid funcţiona) Spaima că mă timite din nou la tuns era foarte mare şi erau ultimele minute de oropseala cu el şi vroiam să rămân cu păr pe cap. Reuşesc să scap păcălindu-l s-au luându-se cu alte treburi când ne-a scos în faţă a uitat de mine.

Tata trimis de mama mă aştepta într-o localitate nod de cale ferată ca să nu mă îmbăt şi să nu cad sub tren că se mai îmbătau de bucurie cei care se lăsau la vatră. Plecăm din acea văgăună uitată de timp şi de toate iar pe drum ce păţim, trebuia să trecem un deal destul de abrupt iar chiciură şi vântul tăios a format o pojghiţa de gheaţă de nu mai putea urca autobuzul. Ne dăm noi jos şi începem a împinge la autobuzul liberării noastre, după mult frig şi oboseala reuşim iar eu am ajuns cu bine la tata după ce am mai schimbat un tren. Fiind în accelerat mă uit după secretarul de partid şi îi arunc o privire de se piteşte mai bine în compartimentul lui călduţ (credea că vreau să-l bat, da nu mi-am murdărit mâinile cu aleşii partidului) iar eu am rămas pe coridor până ce am schimbat trenul spre casă.

Sorin Andreica





Citeste cele 13 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. mvs spune:

    Acel praf al cărui rost nu-l ştiai era probabil un praf impotriva puricilor. :)

    raspunde

  2. Coryna spune:

    Multe schimbari de atunci si pana acum.. Ca de exemplu, armata nu mai este obligatorie.
    N-am trait experienta comunismului. Nici nu m-am gandit daca as fi vrut sau n-as fi vrut sa o traiesc. Cert e ca acum, in timpurile astea, ma simt ca si cum as fi inchisa intr-o colivie, cu o viata deja stabilita: scoala, liceu, facultate, master…ca sa ajungi cineva..Si apoi, cine mai stie ce o sa se intample?!
    Imaginea ma sperie. Nu mi se pare alba. Mi se pare gri, tinde spre negru. Mai ales cu niste politicieni ca ai nostrii.
    Si spun asta din perspectiva omului care are abia 21 de ani. Cam trist..

    raspunde

    • cir spune:

      Le-am luat pe toate la rand: scoala, facultate, master, doctorat. Nu ajungi nicaieri, e o iluzie. In Romania au cazut doar comunismul, comunistii sunt inca la putere si de acolo ne otravesc viata.

      raspunde

  3. Mi-am dat seama mai târziu cand mi-am plâns amarul şi tristeţea
    cu respect

    raspunde

  4. Mira spune:

    Cred ca mai simti uneori mirosul ala..

    raspunde

  5. Mira spune:

    Daca ar putea ceva sterge trecutul sau durerea…

    raspunde

  6. Foarte mulţi pe vremea odiosului doreau să ducă o viaţa ca si-n occident pentru tot ceea ce le oferea democraţia.Ca să îţi faci o imagine a vieţii de atunci, fă o comparaţie între cum o ducem în Romănia şi cum o duc cei din statele încă comuniste:Cuba,Corea de Nord,China.Dacă vei face o analiză a nivelului de trai iţi vei da seama care orânduire este mei bună sau cum era mai bine să fi trăit.
    Cu respect

    raspunde

  7. Cei ce cred in esenţă,cu ochii înlăcrimaţi,cu stăpâniri de sine,mai dau câte o pagină din cartea vieţii,a tinereţilor pierdute.
    Cu respect

    raspunde

  8. ganditorul spune:

    Pt sorin andreica, nu cred ca sunt persoane care sa mai vrea un sistem comunist, sau sa il vrea pe ceausescu inapoi.Cel putin dintre persoanele care au realizat ceva in viata

    raspunde

  9. Castelana spune:

    Buna!
    Nu am apucat sa citesc cu atentie toate paginile…asteptsa o fac in fata unei cesti cu cafea…dar,intamplator,mi-am amintit de minunile comunismului…ca intr-o tragi-comedie,pot spune,ca imi placeau chiar daca uneori aveam lacrimi pe obraz…
    Cheers!

    Cele 7 ” minuni ” ale comunismului

    1.toti aveau de lucru
    2.desi toti lucrau, nimeni nu muncea
    3.desi nimeni nu muncea, planul se facea
    4.desi planul se facea, nimic nu se gasea
    5.desi nimic nu se gasea, toti aveau
    6.desi aveau, toti furau
    7.desi toti furau… nimic nu lipsea!
    de ce nu ne-o fi placut

    raspunde

    • dumitru spune:

      Era o vorbă: noi ne facem că muncim… ei se fac că ne plătesc.

      raspunde

    • “Frigul ce l-am îndurat în acea iarnă că tot din răceală în gripă dădeam şi din gripă în răceală iar medicamentele faceau parte din hrana noastră zilnică pentru că aşa erau vremurile, căldura era numai pentru unii majoritatea populaţiei tremura de frig intre betoanele făcute la normă iar exodul de la ţară la oraş pentru coloşii industriali care lucrau mai mult pe stocuri au reuşit să distrugă o ţară întreagă”

      raspunde

  10. Eu am alte amintiri….Nici nu conteaza ce faceau altii, nici nu conteaza cum traiam.Important in amintirea noastra este cum retraim emotiile pe care atunci le-am simtit in functie de varsta si de aspiratii..

    raspunde

Lasa un comentariu Click here to cancel reply.

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro