bookblog.ro

---

Avatar

Scris de • 23 April 2010 • in categoria Altele

Abia când trece toată agitaţia legată de un eveniment ai şansa de a-l privi obiectiv. Astfel că îmi încerc şi eu norocul la o părere competentă despre filmul cu cele mai mari încasări din istorie. Pentru cei care caută să-l vadă în 3D, opinia mea este că nu îşi merită banii; filmul este la fel de spectaculos şi într-un cinematograf normal, iar elementele 3D sunt prea puţine şi prea sporadice ca să conteze. Tehnic, Avatar-ul lui James Cameron este cât se poate de bun; chiar dacă observi, pe alocuri, adaosul de CGI, îţi este incredibil de uşor să crezi în cele petrecute şi să te cufunzi în lumea respectivă.

Păcat de poveste. Într-un univers de inspiraţie hindusă (şi nu numai, ajungem acolo imediat), nu căutam o Pocahontas 3D. Dar nu intenţionez să lovesc în locurile în care stă filmul mai prost - asemănările cu Star Wars, Princess Mononoke sau Dune, clişeul care serveşte pe post de idee centrală, sau surprinzătoarea asemănare cu o poveste de-a lui Poul Anderson de prin "™57.  Vreau să vorbesc despre ce mi-a plăcut la film şi despre motivele pe care le-am descoperit după o săptămână de la vizionare.

Avatar Trailer

Avatar nu-i genul de film care să te pună pe gânduri. Pleci din cinematograf cu ideea că ai văzut o poveste frumoasă şi eşti mai preocupat să te întrebi: 1) cât este ceasul, pentru că de la o vreme ţi s-a făcut foame? 2) cum o cheamă pe actriţa în rolul de pilot? (Michelle Rodriguez); 3) de ce toată fauna Pandorei avea şase membre şi Na"™vi aveau doar patru? Primele două întrebări au răspunsuri imediate, pentru a treia întrebare probabil vom descoperi într-un sequel. Cameron deja are plănuite două continuări, sper să mi se explice cum au ajuns nişte umanoizi albaştrii cu doi ochi şi patru membre pe o planetă cu biologia bazată pe multiplu de trei.

Per ansamblu, pleci cu impresia unei poveşti frumoase, fără să te gândeşti prea mult - ceea ce nu-i neapărat un lucru negativ. Povestea are o naturaleţe aparte, provenită parţial din previzibilitate, parţial din motivele centrale ajunse aproape clişee - filmul vorbeşte despre ecologie, despre conservarea unor obiceiuri, despre respectul dintre culturi şi extinderea nemiloasă a lumii civilizate; şi, nu în ultimul rând, sunt atinse subiecte precum  conştiinţa colectivă, cultul strămoşilor şi comuniunea cu natura. Toate sunt înglobate în motivul realităţii virtuale - până şi maşinile antagoniştilor umani ajung să servească acestui motiv, devenind trupuri uriaşe în care oamenii se pot apăra de biologia agresivă a planetei - toate servesc conceptului hindus de avatar.

Filmul m-a surprins din start prin condiţia personajului principal - handicapul lui Jake Sully îi serveşte ca un punct de plecare pentru drama interioară: în care trup preferă să trăiască, cel "real", uman, condamnat la scaunul cu rotile, sau avatarul albastru, perfect sănătos? Mi-a plăcut reacţia de la început, când îşi dă seama că poate fugi pe picioarele avatarului. Mi-a mai plăcut jurnalul care, în final, ajunge să devină singura mărturie a poveştii lui Jake Sully pe Pandora - ultima încarnare a lui ca om. La un moment dat, în cadrul aceluiaşi jurnal, Jake spune că viaţa lui ca om a ajuns să fie doar un vis, un coşmar, şi nu vrea decât să se trezească la viaţa adevărată din trupul de Na"™vi. Dacă filmul s-ar fi condus după această premisă, probabil ar fi fost mai bun.

Avem aici o dilemă tipic escapistă (alegi universul trupului tău sau cel în care poţi călători cu gândul?), o dilemă care, dacă o privim în amănunt, ne poartă spre problema realităţii: care univers este cel real - cel al tehnologiei reci sau al junglelor pline de viaţă? Iar odată cu această întrebare, Avatar devine un comentariu asupra realităţilor interschimbabile. Evident, nu poţi avea un film despre realitate virtuală fără să se pună problema alegerii între realităţi - ilustrată destul de bine într-un film SF noir, numit Dark City, sau, mai recent, de personajul numit Morpheus, în The Matrix. Acolo tema centrală este cea a acceptării, personajele înfruntând realitatea crudă a dominaţiei tehnologice, şi acceptând că întreaga lor viaţă a fost o simulare virtuală a unui univers dispărut. În Avatar se alege evadarea - prin însuşi transferul de conştiinţe dintr-un trup într-altul se propune ideea alegerii unui univers mai bun, iar spre deosebire de Matrix, realităţile din Avatar se intersectează.

În Matrix aveam două lumi separate - influenţa unui univers asupra celuilalt era în principiu de natură psihologică. Avatar propune intersectarea celor două universuri, iar influenţa este şi de natură fizică. Avem drept exemplu bătălia din final, în care antagonistul principal caută să distrugă trupul uman al lui Jake Sully, ucigându-i totodată conştiinţa din trupul Na"™vi. Aici universurile se îmbină - nu mai avem separarea tehnologie-junglă, ci conştientizăm că există o punte între cele două. În acea bătălie se pune o problemă interesantă.

Pe principiul realităţii virtuale, sistemul Avatar transferă conştiinţe. Percepţiile sunt înlocuite de cele ale trupului Na"™vi, trupul original rămânând inert şi vulnerabil. Acum, la o săptămână după vizionare, mă gândesc că, într-un fel probabil neintenţionat, filmul vorbeşte despre suflet. Mai precis despre localizarea lui. Întrebarea, poate redundantă, pe care o pun este: unde se găseşte sufletul lui Jake Sully? Un răspuns rapid ar fi în trupul Na"™vi; dar acolo este doar centrul percepţiei, fiindcă dacă trupul uman moare, dispare şi conştiinţa din Na"™vi. Următorul răspuns este în trupul uman. Dar aici filosoful din mine se gândeşte la momentul morţii unui avatar, şi cum percepţiile se mută înapoi la trupul uman, şi se întreabă dacă nu cumva şi trupul uman nu-i decât un receptacul pentru percepţiile unui suflet ce se află în altă parte. Cu alte cuvinte, mă întreb dacă sufletul uman nu se află altundeva, trăind viaţa ca pe o realitate virtuală.

Să privim aceeaşi problemă din perspectiva conceptului clasic de avatar: încarnarea unui zeu. Deşi se referă mai mult la o manifestare a divinităţii - de cele mai multe ori Vishnu - această prezenţă poate fi interpretată ca transformarea unei făpturi divine în ceva ce poate fi perceput şi înţeles de conştiinţa obişnuită. Acelaşi lucru l-am regăsit în Avatar, deşi nu se menţionează cuvântul zeu în legătură cu acest aspect. Oamenii (zeii, străinii) vin din spaţiu şi aduc cu sine tehnologia - după cum spunea Arthur C. Clarke, o tehnologie suficient de avansată devine o formă de magie, şi exact acelaşi lucru se întâmplă aici. Omul devine un zeu străin, care nu poate comunica decât prin intermediul avatarurilor, coborând din înalt şi construindu-şi un trup asemănător cu cel al localnicilor, pentru a-şi răspândi religia. Cuvântul "religie" este înlocuit cu "încredere", dar nu vreau să mă aventurez pe teritoriul acesta. Pun doar laolaltă avatarele lui Vishnu, forma de realitate virtuală din filmul lui Cameron, şi posibilitatea ca sufletul uman să nu fie acolo unde credem că ar fi.

Dacă ar fi să-i atribui un merit filmului lui Cameron, dincolo de efectele speciale, ar fi sub acest aspect. Din păcate, nu sunt convins că fărâma asta de originalitate a fost intenţionată. Celelalte motive (tehnologizarea versus conservarea culturii, motivele ecologice, problemele politice etc.) sunt mult prea evidente. Cameron nu-i un creator subtil, din păcate, ca atare filmul rămâne o simplă poveste plină de referinţe prea directe, previzibilă, dar frumoasă. Pentru mine va rămâne un Pocahontas SF - dar care merită văzut înainte să fie stricat de sequeluri.

de Robert Coller





Citeste cele 3 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. Cristina spune:

    Da, filmul a castigat mult prin originalitate. Dar sincer nu credeam ca un film poate crea atata nebunie… oameni care s-au sinucis dupa ce au vazut filmul…

    raspunde

  2. Pingback: Webliografie selectivă filmul Avatar – recenzii | BibliotecarInternet's Blog

  3. Pingback: Webliografie selectivă: filmul Avatar – recenzii « Blogul Bibliotecii Judetene "Panait Istrati" Braila

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro