Autor: Eugen Istodor
Rating:

Am auzit că Eugen Istodor face reportaje şi interviuri pentru Cotidianul şi Dilema Veche. Probabil le face bine. Dar eu îl ştiu din interviurile de la Caţavencu, cele care au fost autentice, sunt adevarate si vor fi reale, cele care par inventate de un elev de clasa a cincea în pauza mare, după ora de română. Târziu m-am convins că ele sunt într-adevăr reale, autentice, adevărate şi foarte, foarte iscusite. Aşa am ajuns la Cartea vieţii sale.

"Între 2004 şi 2007, pe scara 2, mi-am petrecut inocenţa stând de vorbă cu tantile printre fustele cărora am crescut. Scriind această carte, am păţit-o, dus de nas de poveştile femeilor din bucătăria roşie a mamei. Din dreptul staţiei de tramvai Voluntarilor.
Şulea 31, bloc N3, scara 2
Cu ocazia comunismului"

Greu de spus ce a vrut să facă Istodor cu cartea asta! E un volum de publicistică făcut din franjuri de interviuri, reportaje şi amintiri lipite unele peste altele şi privite ca atare, în căutarea unei ordini. De fapt, pe măsură ce paginile trec, devine clar că nici autorul nu ştia unde şi dacă ar trebui să ajungă undeva.

"Cartea se va vinde pentru că oamenii se vor recunoaşte în nişte poveşti de viaţă. Destui fraieri ca mine au mai rămas în România. Ne vom juca împreună în curtea fraierilor, în spatele blocului."
(interviu pe metropotam.ro)

Prima intenţie a fost, probabil, să scrie despre viaţa în comunism. A ajuns să scrie despre sine, dar lucrurile s-au potrivit în aşa fel încât o descriere mai bună a unui colţ de socialism e greu de pus cap la cap.

Istodor descoperă, în timpul documentării pentru carte, că este adoptat. Mai descoperă puţin adevăr şi multă minciună, ce se amestecă în memoria şi secretele unor oameni care îi descompun copilăria într-un şir de naivităţi.

"Ce secret? Ce secret? Păi, noi nu stăm de tăinuit, nu stăm să bălmăjim, aşa, la taină. Noi am trăit, măi, Eugen!"

La fel cum autorul mărturiseşte pe parcurs că a vrut de multe ori să se lase de carte, şi cititorul e tentat s-o lase baltă. Dar nu o face, pentru că e ceva fermecător în paginile sale. Ai impresia că tragi cu urechea la ce se discută în camera vecină. Poate fi o banalitate, ceva total lipsit de interes şi care nu te implică în nici un fel, dar nu te mişti de lângă uşă şi sorbi fiecare cuvânt.
Aşa îşi duce Istodor cartea la capăt, bulversat şi căutând ordine în nimic. Ajunge să pună la îndoială orice. În acelaşi joc, îndoiala se transmite cititorului. E o carte bună, o carte plictisitoare, ...o carte? Cum rămâne cu ficţiunea? Dar cu realitatea? Până la urmă, nu e beletristică - e mai puţin veridică, e o realitate relativă. Ce rating poate primi? O poate recomanda? Nu cred - sau, în orice caz, cu mari rezerve. Pentru că e o lume foarte familiară, dar în care e intrus. Cartea trebuie pusă în bibliotecă pe raftul de sus, cu cotorul spre perete.

O recenzie de: Vlad Ursulean