bookblog.ro

---

Eseuri de indragostit

Scris de • 16 March 2007 • in categoria Altele

Autor: Alain de Botton
Rating: Alain de Botton - Eseuri de indragostit rating - recenzii carti

Alain de Botton - Eseuri de indragostit - recenzie
(ediţia în limba engleză)

Fiecare epocă are o anume concepţie asupra iubirii. Acum pare să se impună un nou concept cultural - cel al scriitorului filosof. Citatul, logica, abstracţiunea sunt ingredientele necesare pentru a construi un algoritm al iubirii care în varianta extinsă cuprinde toate fazele posibile, de la primele semne de manifestare până la despărţire şi agonie. Fiecare fază din acest parcurs ascunde o semnificaţie anume, oferind posibilitatea cunoaşterii unei anumite faţete umane. Problema care rămâne însă de rezolvat în acest mezclaj de filozofie şi literatură este spre ce să accentueze scriitorul? Conceptul oferă ariditate cărţii, povestea dimpotrivă, prea mult concret, prea multă realitate. Literatura e izgonită atât din tratat cât şi din nuveletă, cele două limite ale acestei opţiuni.

Dacă scriitorul Alain de Button a reuşit sau nu să păstreze puntea literaturii şi să nu fie atras de mirajul vreunei dintre cele două posibilităţi, asta rămâne de văzut pentru fiecare lector în parte. De acum însă afirm că dubiile trebuie îndreptate spre stabilirea genului cărţii: fie filozofie ascunsă într-o poveste de iubire, fie un episod amoros care stimulează la filozofie continuă.
De aceea am şi avut ezitări cum anume să procedez cu construcţia recenziei. Să-mi exprim întâi nemulţumirile legate de carte sau să punctez realizările ei şi ulterior s-o radiografiez negativ. Am ales totuşi privirea pozitivă, mai ales că-mi oferă neaşteptatul prilej de a arăta şi structura cărţii.

Capitolele propun o anume perspectivă naturalistă, înfăţişând copilăria iubirii, formele sale de împlinire, agonia şi moartea ei. Cum motivele acestui subiect sunt greu de prins până şi într-un tratat de tip enciclopedic, autorul şi-a ales ca parcurs următoarele momente: întâlnirea, idealizarea, seducţia, împlinirea, contopirea, suferinţa, nepotrivirea, cearta, iluzia, declaraţia, negaţia şi indiferenţa, realitatea, intimitatea, înţelegerea, tentaţia, fericirea, cramponarea, despărţirea, criza, sinuciderea, acceptarea, uitarea, filosofia, noua iubire. În total sunt 24 de motive ale iubirii organizate într-o zi a dragostei care ar putea fi probabil măsurată cu un ceas special. Mă întreb chiar de ce nu există un asemenea produs pe piaţă care să indice faza la care te afli cu iubita actuală.

Am marcat aceste cuvinte cheie întrucât mă gândeam că în poezia de iubire a lui Eminescu, autorii de culegeri pentru şcoală propun un ritual al momentului de întâlnire al perechii eminesciene, ritual descris foarte minuţios, care începe cu aşteptarea şi se sfârşeşte aproape invariabil cu somnul îndrăgostiţilor. Această insistenţă a detaliilor iubirii nu mai este urmărită consecvent şi la alţi poeţi, nicidecum la romancieri care de obicei prezintă întreaga poveste. De ce aşteaptă iubita şi nu iubitul de pildă, sau de ce adorm sub flori de tei şi cum de nu are niciunul alergie la acest miros? Romancierilor cu atât mai puţin li se acordă şansa unui algoritm al iubirii şi de aceea cuvintele-cheie / momentele înşirate aici ar putea fi un model de la care să se construiască parcursul erotic particular al unei opere epice.

Revenind la multiplele acţiuni ale cărţii lui Alain de Botton trebuie să precizez că este o carte construită în paragrafe numerotate, aproape fiecare frază propunând o nouă abordare a etapei respective de iubire. Ai senzaţia că dincolo de probabila intenţie de consemnare a unei experienţe de dragoste peste care s-a aşternut abilitatea filosofică am putea vorbi de un Pseudo erotikon. Acest mod de aşezare a ideilor şi experienţelor am căutat să-l respect la rândul meu pentru capturile ideatice din text.
1. întâlnirea - Autorul pleacă de la ideea că şansa de a se întâlni doi oameni sunt foarte mici. Totuşi întâlnirile au loc şi apoi par să ofere debandadei vieţii un scop, chiar dacă noi părem să creăm sensul şi scopul întâlnirilor şi că am putea afirma că nu există predestinare şi prin urmare un Dumnezeu care să ne asigure iubirile.

2. idealizarea - iubirea poate fi considerată o formă de orbire parţială. Refuză să mai privească în adâncul oamenilor şi de a le găsi defecte, exagerează voluntar calităţilor persoanei iubite şi până la urmă propune o formă de credinţă în miraculos. Iubirea presupune prin urmare tulburarea raţiunii, exagerarea, miracolul. Aceste calităţi cer din partea iubitorului o empatie totală, acceptarea persoanei iubite cu toată experienţa ei diferită. Pentru moment, iubitorul uită de sine, de faptul că îi este greu să se suporte pe sine însuşi şi plasează în altcineva o perfecţiune inexistentă în sinele său. De aici constatarea că dorinţa există înainte de persoana iubită, fenomen cunoscut sub numele de nevoia de a iubi pe cineva, de foame de dragoste. Idealizarea iubitei apare astfel pe un fond de aşteptare iniţial, datorită nevoii de perfecţiune ori de miraculos de negăsit în noi înşine.

3. seducţia - Iubitorul va cunoaşte următoare îndoială: Cum putem atrage noi, fiinţele incomplete, atenţia unei fiinţe "perfecte"? Apar atunci jocurile seducţiei, comunicarea printr-un intermediar a nevoii de dragoste. Alain de Botton ne oferă şi o schemă: A pentru B prin C. Este subliniată de asemenea convingerea seducătorului că există legi prin care poate face pe cineva să se îndrăgostească de el.

4. împlinirea - momentul când se rup cele mai multe relaţii care nu sunt susţinute de iubire. În carte este amintit momentul invitaţiei în casă din partea iubitei la o "metaforică ceaşcă de cafea".

5. contopirea - iubitorul imperfect încearcă realizarea androginului. Totuşi persoana iubită care începe să-şi piardă din atributele ideale reproşează iubitorului primul element străin constatat, gândirea care pare negativă şi suspectă în dormitor. Iubitorul va fi nevoit să formuleze propoziţii de tipul: "sunt prea pasionat ca să mai gândesc" ori să aibă o atitudine anticarteziană: "sărut, deci nu gândesc". Această înlocuire a gândirii prin pasiune porneşte de la un reproş al persoanei iubite, încă fiinţă perfectă, că nu primeşte integral supunerea şi adoraţia iubitorului cu cuvinte de genul: "Dacă există ceva ce nu-mi poţi spune, lucruri la care trebuie să te gândeşti singur, atunci nu mă aflu cu adevărat în inima ta".

6. suferinţa - un anume fel de dragoste ar consta în impulsul de a evada din sine şi din slăbiciunile proprii pentru a realiza o alianţă amoroasă cu cineva frumos şi puternic - Dumnezeu, un club, El/Ea. În această alianţă este permisă suferinţa, iar dragostea este un exerciţiu de admiraţie unilaterală. Alain de Botton numeşte marxism romantic devize de genul: "Te consider extrem de slab dacă faci ceea ce-ţi cer" sau "Sfidează-mă şi te voi iubi, nu mă suna la timp şi te voi săruta, nu te culca cu mine şi te voi adora". Marxiştii romantici sau altfel spus dogmaticii amoroşi preferă ca visele lor să rămână în domeniul fanteziei. Sunt vânători de suferinţă, de cele mai multe ori închipuită.

7. nepotrivirea - apare întotdeauna sub forma ideilor diferite despre haine, a reacţiilor diverse faţă de anume comportamente sociale. Un bătrân stoic constată că totul depinde de gradul de îngăduinţă al cuplului şi afirmă: "Nu contează cu cine te căsătoreşti. Dacă la început îţi place, e foarte probabil ca până la sfârşit să nu-ţi mai placă. Şi dacă la început nu poţi s-o suferi, există şansa ca până la coadă să ţi se pară că nu-i chiar aşa de rea".

8. cearta - Iubitorul aspiră spre ideal. Realitatea revelată de trecerea timpului nu-i prilejuieşte însă decât o stare de nerăbdare, apoi dorinţa de perfecţionism şi ajunge în final la intoleranţă. Ajuns la cea din urmă stare, nu mai acceptă divergenţa căutând să-i impună celuilalt ideea că numai el poate deosebi corect între bine şi rău, că doar el are dreptate şi că punctul său de vedere este unicul valabil. Odată ce ajunge să fie convins de o anume perspectivă, exclude automat orice altă posibilitate. Intoleranţa se transformă de aceea în tiranie amoroasă în care iubitorul are convingerea că este singurul care posedă adevărat puritate a iubirii cuplului.

9. iluzia frumuseţii - de ce o persoană este atrăgătoare şi alta nu? Nu avem argumente valabile. Un prieten nu poate fi convins că persona iubită e frumoasă dacă nu o găseşte atrăgătoare de la început. Platon credea că ar exista un criteriu obiectiv al frumuseţii, lucru neadevărat în realitate conform ideilor lui Alain de Button, întrucât frumuseţea urmează mai degrabă legea lui Kant, anume aceea că orice judecată estetică presupune un fundament subiectiv.
Frumuseţea a stârnit adesea comentarii ironice sau amăgitoare. Astfel, Stendhal credea că frumuseţea ar genera o promisiune a fericirii. Învelişul e confundat cu conţinutul. Marcel Proust este radical: Femeile frumoase ar trebui lăsate bărbaţilor fără imaginaţie. (Lucru care îmi pare că se şi întâmplă - dar asta e o părere profund subiectivă. Cu cât se va înfrumuseţa mai tare o femeie, cu atât va fi remarcată de un bărbat mai stupid).

10. declaraţia de dragoste - Omul care iubeşte ar trebui să fie conştient de faptul că trăieşte într-o societate care promovează ideea de iubire, faţă de alte culturi unde este evitată, inhibată sau percepută ca o boală ruşinoasă. Asemenea reflecţii pot apărea atunci când simte nevoia de a face o declaraţie de amor şi cum i se pare un lucru dificil - cum poate fi evitată banalitatea în asemenea discursuri? - ne dă exemple din cultură ori antropologie pentru a ilustra dificultatea demersului său lingvistic. Aflăm astfel că La Rochefoucauld credea că unii oameni nu s-ar fi îndrăgostit niciodată dacă nu ar fi auzit de dragoste (şi mă gândeam la firile contabile, tipii aceia care văd în oameni doar pile sau surse de îmbogăţire) şi de asemenea că există cel puţin o societate, Manu din Noua Guinee, unde nu există cuvântul dragoste. Naratorul cărţii crede însă că suntem pândiţi de ridicol atunci când vrem să particularizăm dragostea. El căutând diferite forme de a declara relaţia lor specială îi comunică iubitei sale abia la vederea unor bezele într-un restaurant că are un sentiment de bezea. O iubire moale şi pufoasă. Penibilă iubire de bezea.

11. negaţia şi indiferenţa - atunci când iubirea capătă accente domestice încep îndoielile. Dacă vedem în iubită lucruri care nu există? Şi mai ales dacă iubim doar o parte a celuilalt pentru întreg, dacă am extins de fapt o metonimie la toată entitatea. Începem să ne întrebăm dacă nu avem iluzia "de a fi în cameră cu o femeie ce are faţa cuiva care compune Divina Comedie, în vreme ce de fapt citeşte pagina de astrologie din Cosmopolitan".

12. iluzie şi realitate a iubirii - de la procesul absolutizant s-a ajuns încet la disoluţii, la cântăriri şi perspective. Poate că iubita e doar o fantezie interioară, care nu prea are legătură cu realitatea obiectivă. Constatăm că e uşor să ne îndoim de realitatea obiectelor, pe când inconsistenţa iubirii ne provoacă iadul pe pământ. Că avem nevoie de terapii precum cea din istorioara cu bărbatul care ajunsese să se creadă un ou ochi şi care nu se aşeza nicăieri de teamă să nu-şi spargă gălbenuşul. Soluţia sa de vindecare a constat în a-şi pune pe scaun o felie de pâine, ca să nu se verse. Obsesia iubirii poate părea celorlalţi la un moment dat la fel de excentrică.

13. intimităţi - sunt detaliate cele de tipul: împrumutul unor expresii între parteneri; apariţia tăcerii semnificative; numele intime de genul Morcovelul, Cocoşelul, Purceluşul, aspectele declarative ale iubirii (jocul de teatru intimi), anecdote înţelese doar de cei din cuplu.

14. înţelegerea, armonia în cuplu - deoarece eul nu e o structură integră, ci are un caracter fluid, are nevoie de contururile oferite de ceilalţi, de oglinzi dinamice care să ne arate ceea ce nu putem vedea singuri, propriul caracter. Este adevărat că în raport cu oglinda avem cel puţin două percepţii radical diferite: "Ce vezi la ea? Îi spune mintea oglinzii; Ce vrei să vezi la ea? Îi spune inima oglinzii". Fiecare persoană întâlnită ne arată însă o imagine diferită a sinelui şi devenim puţin din ceea ce cred ei că suntem. Nici un ochi nu poate conţine tot eul şi întotdeauna vom fi ciuntiţi. Mai mult, fiecare iubită ne-a perceput în mod diferit în funcţie de elementele selectate (un număr oarecare de preferinţe).

Ultimele capitole au ajuns să aibă un accent mai dinamic, cartea a căpătat caracter de povestire, întrucât urmau capitolele dedicate despărţirii. Caracterul meditativ s-a rupt în favoarea unei întâmplări triste, naratorul trecând şi prin experienţa unei tentative de sinucidere. Am remarcat totuşi complexul teroristului romantic, al iubitorului care nu se mai simte iubit şi care apelează în consecinţă la o gamă de trucuri care să-l facă pe partener să răspundă cu dragoste (crize de plâns, furie, gelozie). Uneori teroristul - părăsitul - se revoltă pe guvern căruia îi cere alături de dreptul la viaţă şi la libera circulaţie, şi dreptul de a iubi, respectiv la prezenţa cuiva care să dea un sens vieţii. Alteori se consolează cu ideea că părăsirea poate fi o boală ereditară, un blestem ascuns în codul genetic. După momentul de maximă disperare când iubitorul tinde să se elimine din existenţă, ajunge să se împace cu sine afirmând că suferinţa îl face mai bun în raport cu cei care nu suferă.

În ultimul capitol, naratorul constată existenţa multor oameni numiţi pozitivişti romantici, care cred că prin terapie şi raţiune dragostea poate fi transformată într-o experienţă mai puţin dureroasă. Aceştia identifică de obicei cauzele (complex de inferioritate, complex patern sau matern, complex al complexelor) şi furnizează imediat precum doctorii remedii sufleteşti (terapie regresivă, lectură din Cetatea lui Dumnezeu, grădinăritul, meditaţia). Opinia acestor pozitivişti este că soarta personajelor literare tragice, a lui Hamlet de pildă ar fi putut fi evitată cu ajutorul unui bun psihanalist sau prin confesiune publică la un club de părăsiţi.

Trecând în alt plan, vreau să punctez câteva din propriile consideraţii asupra cărţii în ceea ce priveşte nerealizările ei inerente datorită incompatibilităţilor numeroase dintre filozofie şi literatură.

Naratorul a devenit personaj şi prezenţa sa este excesivă, cancerigenă - nu ne lasă altă posibilitate de interpretare a evenimentelor. Foloseşte tehnica deconstrucţiei realităţii - de la şansa întâlnirii unei iubiri până la inconsistenţa sinelui. Ne strecoară insidios prin teorii despre iubire din diferite domenii ale existenţei - sociologică, psihologică, filosofică.

Eticheta primară a cărţii a fost oscilaţia între filozofie şi realism, respectiv selectarea amănuntului edificator şi ridicarea sa imediată în planul ideii. Personajele abia pot alcătui o scenă că imediat este transportată experienţa lor la nivelul secund, general, într-un mediu septic unde le este radiografiat fiecare gest. Un şir de pale întâmplări (cafeneaua, dormitorul, avionul) este însoţit totdeauna de o multiplicitate de interpretări. Apare tendinţa de a le considera personaje de laborator, lipsite de viaţă autentică. Chloe, iubita din această scriere, seamănă unui obiect complex asupra căreia naratorul aplică toate metodele ştiinţifice cunoscute în încercarea de a zări ce e dincolo de suprafaţă.

Am simţit în această carte senzaţia unei continue schiţe, eboşe, am regăsit o anume gândire atomizantă care genera un deja-vu cioranian, de tip aforistic. Lipsesc aproape în orice capitol pasajele de trecere cu rol narativ. Pentru cineva care discută în termeni filosofici am remarcat şi supărătoarea prelungire a jargonului de revistă de scandal - romantic, terorist amoros, marxistul lăcrămos.
La final reflectam că în măsura în care e valabilă definiţia stilului lui Ion Coteanu, respectiv expresia verbală a unui mod de a gândi, atunci pot afirma că Alain de Botton gândeşte iubirea în puncte.

De asemenea ţin să trimit la recenzia realizată de Anca Cristina, care conferă o altă perspectivă asupra acestei opere. Este acolo un ton mai optimist alăturat unei posibile spaime că la o nouă recitire am putea deveni cinici. Dar cum relaţiile din ziua de azi sunt de obicei temporare, momentele despărţirii şi ale suferinţei sunt subînţelese şi inerente...

O recenzie de: Gabriel Adrian Mirea





Citeste cele 7 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. de ce? spune:

    Cartea poate fi privita si ca o analiza cu tenta filosofica a iubirii, plecand de la un episod concert.

    Cred ca autorul recenziei a privit dur cartea, cazand in extreme, fara sa ia in calcul posibilitatea unei impletiri intre filosofie si naratiune/realism.

    raspunde

  2. mi se pare o recenzie mult prea subiectivă… cartea asta merita mai mult.
    ideea cărţii este bazată pe intervenţia raţionalului în sentimente. asta e tot. e mai degrabă filosofie decît poveştile înşirate în recenzie..

    raspunde

  3. andrada spune:

    misto nu am inteles cam nik:))

    raspunde

  4. eva spune:

    off doamne, gabriel, se vede ca esti barbat :)) serios acum, te-ai gandit sa o citesti si cu sufletul?

    raspunde

  5. nothing... spune:

    mie cartea mi-a placut, are destule capitole interesante, doar ca asa cum spunea Eva poate trebuie citita si cu sufletul.

    raspunde

  6. Pingback: Arhitectura fericirii » deea // supermagnet

  7. Pingback: Am fost la film si am plecat c-o carte… « That Fat Bitch

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro