Potenţialul erotic al soţiei mele 

David Foenkinos

Editura Humanitas Fiction

Traducere din franceză de Dan Rădulesu

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

- Fragment -

La biblioteca Francois-Mitterrand, întrebă de sectorul Statele Unite, fiind îndrumat în cele din urmă spre sala Geografie. Lui Hector îi făcu plăcere să mângaie cu degetul legăturile cărţilor, îşi aminti de o veche colecţie fără să-i bată inima. Cum de putuse să fie aşa stupid? Şovăi dacă să facă sau nu câteva flotări, chiar pe podeaua moale, ca să materializeze pe loc, chipurile, o anume mândrie. În cele din urmă, se pomeni în faţa Atlasului SUA. Îşi întinse braţul, iar braţul acesta se ciocni cu alt braţ; şi trebuia să urci de-a lungul acestui alt braţ ca să constaţi că aparţine unui eşantion uman de origine

feminină. Intrase în competiţie cu o femeie pentru aceeaşi carte. Politicoasă, ea îşi ceru scuze cea dintâi. Galant, el insistă ca ea să ia cartea. Asocierea politeţii cu galanteria avu drept rezultat următoarea hotărare: aveau să-şi împartă cartea, aveau să se aşeze alături şi aveau să încerce să nu se stingherească prea mult când întoarceau paginile. Pe drumul spre fotoliu, fără să ştie prea bine de ce, Hector îşi aminti o zicală croată care spunea că ne întâlnim adesea femeia vieţii în faţa unor cărţi.

A priori, acolo se afla o carte.

— Deci vă interesează Statele Unite? întrebă ea.

— Da, mă întorc de-acolo.

— Nu mai spuneţi, aţi fost în Steeeeeeeits?

— Da, şi am impresia că şi dumneavoastră.

Ne scăldam printre puncte comune şi coincidenţe. Şi, în sprijinul acestei minunate întâmplări, fiecare veni cu comentariul lui, trăgând cu coada ochiului la atlas. Da, Bostonul, e grandios, o superbă aglomeraţie cu 8 322 765 locuitori. Iar Kansasul,traversat de meridianul Bluewich, e de-a dreptul fantastic. Ce mai, ne bălăceam într-o mitomanie de globe-trotter. Ar fi fost de ajuns însă ca unul din cei doi să fi fost într-adevăr în Statele Unite ca să-şi dea seama de escrocheria celuilalt. Când două persoane se mint în legătură cu acelaşi subiect, sunt puţine şanse să se dea de gol. Dar Hector comise aici o greşeală fatală întrebându-şi partenera de atlas de ce se interesa atâta de Statele Unite. Ea îi preciză că este sociolog. Un cuvânt care-l încurcă atât de tare incât trecu o vreme până ce pricepu că ea îi pusese aceeaşi întrebare. Parcă era un joc de ping-pong. Era pierdut, nu ştia ce să spună; şi, aşa cum se întâmplă adesea când nu ştii ce să spui, spui adevărul.

— Vreau să păcălesc lumea că am fost acolo.

Credea c-o să-l ia drept nebun, dar ea socoti un lucru nebunesc tocmai coincidenţa asta. Şi ea voia să păcălească! Înfierbântându-se, Hector întrebă de prenumele domnişoarei, şi, hopa, se pomeni în faţa unei Brigitte. Într-un chip cu totul şi cu totul ciudat, avusese nevoie să-i afle numele ca s-o găsească, în sfarşit, frumoasă. El nu scruta niciodată necunoscutul, dar prenumele unei femei îl liniştea.

Înainte de a-i provoca o panică totală.

Brigitte era un nume promiţător; un piculeţ ciudat, dar de ce nu? Din păcate, nu poţi alege niciodată prenumele persoanelor pe care le-ntâlneşti. Era genul de femeie care-ţi deschide pofta să bei ceai. În această primă seară, avea să se mai gândească la Hector. Făgăduiseră să se revadă a doua zi. Brigitte nu obişnuia să întâlnească oameni pe stradă, şi încă mai puţin în biblioteci, şi încă mai puţin într-o comunitate de intenţii în faţa unei cărţi.

Avea să doarmă probabil destul de prost şi cu treziri mai numeroase decât evenimentele din viaţa ei. Nu se ştia mare lucru despre persoanele numite Brigitte. Cu siguranţă, nu fusese nefericită, părinţii ei erau nişte pensionari adorabili, fraţii şi surorile ei, nişte fraţi şi surori adorabili. Şi avea mai ales nişte pulpe somptuoase.

*

Trebuie totuşi să ştim un lucru. Un mister o învăluia, ca o feerie, pe Brigitte. Copil fiind, ea adormise în iarbă, iarbă de-atunci moartă. Se lăsase în voia reveriei, şi ochii ei de fetiţă prinseseră vântul, şi viitorul, şi câteva amintiri. Gândurile ei fuseseră,

în ziua aceea, mângaietoare ca nişte treziri şi adormiri succesive. Un fluture binevoise să i se aşeze pe nas, şi într-un enorm gros-plan, Brigitte contemplase maiestatea mişcărilor lui. Poposise îndelung pe nasul ei, îndelung şi prudent. Brigitte văzuse lumea din spatele fluturelui, aripile lui aproape translucide alcătuind o prismă feerică. Când îşi luă iarăşi zborul, Brigitte îl urmări cu privirea cât putu de mult. A fost tulburată multă vreme de clipa în care văzuse lumea prin filtrul unui fluture. Se temea că totul îi va părea urât după aceea. Şi totuşi, ea căpătase din clipa aia o convingere ciudată. Era vorba de certitudinea că era înzestrată cu o putere neobişnuită; în ea se dezvoltase o capacitate unică ce avea

să se dezvăluie intr-o bună zi.

*

În ziua următoare, erau aşa de drăguţi la întalnirea lor. Bărbatului îi revenea datoria să vorbească, şi bărbatul era Hector. Fiindcă ea adusese vorba de sociologie, el întrebă: dar de ce sociologie? Ea voi să zâmbească, dar nefiind cu totul în largul ei (i-ar trebui cu siguranţă douăzeci şi şase de zile ca să se relaxeze), ea preciză că studiază, în cadrul doctoratului, singurătatea in mediul urban. Hector repetă, prefăcându-se peste măsură de intrigat, singurătatea în mediul urban. Da, era vorba de a petrece şase luni la

Paris fără nici o relaţie socială. Aşa că spusese familiei sale şi câtorva prieteni că a plecat în Statele Unite.

De cealaltă parte a oceanului n-aveau cum să mai fie ispitiţi s-o deranjeze.

— N-am mai schimbat o vorbă cu cineva de şase luni. De-asta şi aveam gura încleiată ieri, preciză ea.

— Ca să vezi, făcu Hector.

După acest răspuns vioi, hotărâră să lucreze împreună. Ca falşi călători în Steeeeeeits ce se aflau, trebuiau să se sprijine unul pe altul. Se înstalară în nişte fotolii mari pentru a se verifica reciproc. Cunoştinţele lor despre Statele Unite se legară de dorinţa de a se vedea şi de a se revedea. După câteva zile, se văzură obligaţi să creeze noi state.

Pentru prima dată, Hector vru să ştie dacă putea să placă. Se privi lung în oglindă, şi-şi cumpără o cravată. Fu nevoit să i se destăinuie lui Marcel, căci el era specialist în femei, măcar în partea capilară. Marcel nu fusese niciodată mai mulţumit că e prietenul cuiva. În barul unde se întâlniră, se comandară chiar băuturi alcoolice. Locul te ducea cu gândul la nişte closete turceşti uriaşe. Marcel ţipa cam tare, gesticula în toate direcţiile, ăsta fiind felul lui de a se implica în amorurile lui Hector. Îşi lua misiunea foarte în serios, şi sub aerele lui de aventurier alcoolic, sub aerele lui de sportiv rus, sub toate aerele lui, se dibuia sub praf un aer de sentimental. Însuşi faptul de a evoca eventualitatea intrării potenţiale a unei femei în viaţa prietenului său îi aducea lacrimi in ochi. Deşi era de aşteptat ca el să liniştească şi să dea sfaturi, Hector a fost acela care a trebuit să-i ridice moralul; treburile sentimentale umpleau în continuare inima lui Marcel, o îngropau sub petale de trandafiri.

La ieşirea din bibliotecă, Hector şi Brigitte alcătuiau un cuplu. Deşi nu prea ştiau ce urmărea destinul în cazul lor, stăteau umăr la umăr in faţa vieţii. Erau acele clipe de dinaintea dragostei cand te dezvălui în toată inocenţa evidenţelor. Hector vorbea despre trecutul lui de colecţionar, Brigitte mărturisi că avusese coşuri pe faţă până la vârsta de şaptesprezece ani şi jumătate, în fine se râdea prosteşte cum prosteşte râd toţi cei pe care-i vedem prin grădinile publice; este una din rarele clipe când idioţenia e o calitate. O viaţă nouă se deschidea atunci şi, pentru a o sărbători în sclipirea unei poezii, se ivi în clipa aceea farmecul unei înseninări după un cer negru, desigur supărat. Fie şi numai privind-o pe Brigitte, Hector căpăta încredere. Se simţea sigur ca o limuzină la ieşirea din aeroporturi. Brigitte, de obicei extrem de rezervată, îşi dădea drumul, fără să cunoască prea bine potenţialul erotic care moţăia irosindu-se în ea.

Potenţial erotic, expresia era ademenitoare. Pătrundeam de bună seamă în speranţa imediată a senzualităţii. Brigitte, niciodată şi nicăieri nominalizată, se afla acum în avanscenă. Ultima dată când Hector văzuse o femeie goală, era probabil în faţa unui ecran de televiziune. Ideea sexului era un peşte care se trezeşte cu picioare. De când ieşiseră din bibliotecă, viitorii amanţi vorbiseră puţin. Apartamentul lui Brigitte era situat la ultimul etaj al unui imobil din centru, zgomotul care urca din stradă umplea odaia,

coproprietarii votaseră foarte recent instalarea unui ascensor. Se lăsară să alunece pentru a se iubi cat mai rapid cu putinţă. Hector făcu pe obişnuitul cu lucruri dintr-astea trăgând parţial perdeaua; desigur, visa la întunericul desăvârşit. Se temea ca trupurile lor să nu fie la înălţimea acestei întâlniri. Stătea în faţa respectivei ferestre, o clipă, o clipă care devenea destul de lungă, o clipă care nu mai era cu adevărat o clipă, ci schiţa unei veşnicii. Înapoia lui, se afla trupul unei femei care nu mai era ascuns de nimic. Hector auzise zgomotul haine lor feminine picate pe podea, zgomotul acela neînsemnat care dă un rost urechilor de bărbat. Brigitte era goală sub cearşaf; Hector ridică cearşaful. În faţa

frumuseţii acestei clipe, se prăbuşi rămânând totuşi drept; coloana vertebrală îi luneca înspre picioare. În faţa emoţiei, Hector era o carne fără temelie. El îşi depuse trupul pe trupul ei, şi-şi puse buzele pe buzele ei. Totul era atunci doar o chestiune de tăcere. O tăcere de început de procesiune; fiecare avea impresia că face dragoste cu o biserică.

***

Romanul Potenţialul erotic al soţiei mele a fost distins cu Premiul Roger Nimier în anul 2004 şi a fost tradus în douazeci de limbi.

Pentru lumea de azi, avidă de obiecte, de cât mai multe obiecte, pasiu­nea de colecţionar a eroului lui Foenkinos este simptomatică. Trebuie să acumulăm pentru a avea cât de cât senzaţia că trăim. Iar patima are atâta forţa, încât sfârşeşte prin a transforma tot ce atinge, lucruri şi oameni deopotrivă. Autorul disecă această obsesie devoratoare cu umorul său fantasmagoric, punându-ne în faţa oglinda unei farse care ne deformează grotesc chipurile, redându-ne totodată adevărul mai

adânc, ascuns în cotidianul nostru searbăd.

„Potenţialul erotic al soţiei mele este al treilea «delict» comis de acest romancier supradotat, autor de texte bizare şi burleşti. Un text tot atât de singular pe cât îi este şi titlul. Un roman abil, inteligent şi amu­zant. Pe scurt, potenţialul comic al lui Foenkinos nu e o vorbă-n vânt; o carte plină de energie, cu o umbră de suprarealism şi o certă profunzime.“ Le Figaro

„David Foenkinos este un estet al râsului.“ L’Express

„Potenţialul erotic al soţiei mele este o farsă bine condusă, slujită de un stil remarcabil. Foenkinos este el însuşi un colecţionar de vorbe de duh şi reflecţii câtuşi de puţin comune.“ Télérama

„Cartea este mai întâi de toate un imn înalţat femeii, cam straniu, ce-i drept. Bri­gitte e unică, iar pasiunea pentru un «obiect unic» îi permite lui Hector să iasă, pentru prima oară, din spirala colecţionarului. Dar ideea că suntem întotdeauna un colecţionar al celuilalt e o ipo­teză cu-adevărat amuzantă.“ David Foenkinos, interviu cu Frédéric Grolleau

Sinopsis

Într-o bună zi, Hector face un gest pe care nimeni nu l-ar fi putut anticipa: încearcă să se sinucidă, dar este salvat în ultima clipă. Se dovedeşte apoi că în spatele tipului sociabil, al fiului iubitor şi al funcţionarului con­şti­i­ncios se ascunde un personaj dominat de o pasiune irepresibilă, care îi face viaţa un coomar —e un colecţionar împătimit, colec­ţionează rând pe rând orice, dar absolut orice: timbre, diplome, bilete de metrou, dopuri, proverbe croate, jucării Kinder, şerveţele de hârtie, boabe de fasole, filme fotografice, suveniruri, butoni de manşeta, termometre, labe de iepure, scoici din Oceanul Indian, zgomotele de la ora cinci dimineaţa, eti­chete de brânzeturi… Întâlnirile colec­ţio­narilor anonimi nu îi sunt de prea mare folos. Pentru a ieşi din fundătura existenţială, Hector nu vede decât o soluţie, şi anume să se în­soare, ca să-şi concentreze pasiunea pe un singur „obiect“: Brigitte, femeia vieţii sale. Numai că lucrurile se dovedesc mai compli­cate decât se aştepta, iar patima revine, tulbu­rându-i armonia conjugală, sub forma unei alte manii acaparatoare; de aici o înşiruire de păţanii, care mai de care mai neşbionuite, ducând la situaţii de un umor fără egal şi implicând personaje extrem de bizare.

David Foenkinos s-a născut la Paris în 1974. A studiat literatura la Sorbona şi a urmat în paralel cursuri de muzică, visând, pentru o vreme, sa înfiinţeze o trupă. A debutat în anul 2001 cu romanul Inversion de l’idiotie. De l’influence de deux Polonais, recompensat cu Premiul François Mauriac, urmat în 2002 de Entre les oreilles. În 2004 publică Poten­ţialul erotic al soţiei mele (Le potentiel érotique de ma femme; Humanitas Fiction, 2017), care obţine Premiul Roger Nimier în acelaşi an. Urmează un număr impresio­nant de romane, unele distinse cu impor­tante premii literare: în 2005, În caz de fericire (En cas de bonheur; Humanitas, 2008), Les cœurs autonomes în 2006, Qui se souvient de David Foenkinosţ în 2007, carte care pri­meşte Premiul Jean Giono, în 2008, Despăr­ţirile noastre (Nos séparations; Humanitas, 2011). Acestea sunt urmate de La délicatesse (2009), Lennon (2010), Le petit garçon qui disait toujours non (2011), Les souvenirs (2011), Le saule pleureur de bonne humeur (2012), Je vais mieux (2013), La tête de l’emploi (2014), Charlotte (2014), ce câştigã Premiul Renaudot şi Premiul Goncourt des lycéens, şi de Le mystère Henri Pick (2016).