bookblog.ro

---

Fragment: „Un străin în Olondria”

Scris de • 19 November 2019 • in categoria Altele

Titlu: Un străin în Olondria

Autor: Sofia Samatar

Traducere din limba engleză: Alexandra Fusoi

Titlu original: A stranger in Olondria

Hardcover, 400 p, 140x210 mm

ISBN 9786069000267

 

 

 

 

 

-FRAGMENT-

CAPITOLUL 3

Praguri

„O carte“, spune Vandos din Ur‑Amakir, „este o fortărea­ţă, un loc al plângerii, cheia către deşert, un râu fără poduri, o grădină de lănci.“ Fanlewas cel Înţelept, marele teolog al lui Avalei, scrie că Zeul Cuvintelor, Kuidva, este „un şef de echipă cu un bici cu plumbi“. Se spune că Tala din Yenith îşi ţinea cărţile într‑un cufăr de fier care nu putea fi deschis în prezenţa ei, pentru că s‑ar fi prăbuşit la pământ, urlând de durere. Ea a scris: „Înlăuntrul paginilor sunt focuri, care se pot ridica, pot arde părul şi pot face pleoapele să te înţepe.“ Ravhathos numea viaţa poetului „drumul drept şi mortal, pe unde însă mi‑s dragi până şi praful şi pietrele“ şi avertiza că persoanelor care petrec multe ceasuri citind sau scriind nu trebuie să li se vorbească timp de şapte ore după ce termină. „Pentru că ei s‑au dus până în Abis, unde ajung coborând pe Povârnişurile de Foc, dar urcă înapoi pe o Scară de Piatră.“ Hothra din Ur‑Brome a spus despre cărţi că îi sunt „mai dragi decât tata şi mama“, sentiment reluat de‑a lungul epocilor de mii de alţi olondrieni, cum a fost şi Elathuid Călătorul, care a explorat ţărmul nissian şi a scris: „M‑am aşezat cu cărţile mele în sălbăticie şi am plâns de bucurie.“ Iar mistica Leiya Tevorova, acest suflet curajos şi de nepătruns, a scris, cu ani de zile înainte să‑şi găsească tragicul sfârşit în ape: „Când m‑au dus în Frig, deasupra Lacului Alb, în Dezgustătorul Turn, şi când a venit Iarna, cu Spiritul ei crud, dur, turbat, întunecat, ascuţit şi oribil, singura mea mângâiere a fost în Cărţile mele, întru care am intrat ca un Copil, sau am strălucit în Întune­ric precum un Fluture cu spinarea într‑un Foc scânteietor.“

În camera mea, în satul meu, străluceam ca un fluture cu spinarea într‑un foc strălucitor. Maestrul Lunre m‑a învăţat vrăjitoria lui: am îmbrăţişat‑o şi m‑am abandonat în braţele ei. Corvoada sălii de clasă, copiatul la nesfârşit al literelor, conjugarea verbelor – „ayein, kayein, bayeinan, bayeinun“ –, toate acestea m‑au condus în cele din urmă, printr‑o perdea de flăcări, către o lume care era un fel nou de a vorbi şi de a gândi, un fel nou de mişcare, un mijloc de evadare. Cufă­rul uriaşal maestrului Lunre nu adăpostea oasele unei soţii asasinate, ci un şir de amante vii, cu care se ducea la culcare cu voluptate, mângâindu‑i fiecăreia părul: cărţile lui, une­le scrise de mână şi unele de la presa de tipar, acea invenţie sublimă a vrăjitorilor din Asarma. Am înţeles curând de ce, atunci când mă duceam să‑l chem la masa de seară, îl găseam întotdeauna pe maestrul meu lungit în patul lui de scân­duri în aceeaşi poziţie: capul sprijinit într‑o mână, pieptul gol reflectând lumina, un cearşaf subţire peste şolduri, cer­ceii sclipind şi spiritul absorbit în ceţurile unei cărţi deschi­se. Curând după ce am citit prima mea carte, Poveşti pentru Tender a lui Nardien, am căzut şi eu pradă vocilor magice care mă chemau din adăposturile lor de pergament subţire. Pentru mine, a fost o mare minune să ajung atât de aproape de aceste spirite străine, să văd cu ochii şi să aud cu urechi­le acelora pe care nu‑i cunoscusem niciodată, să comunic cu morţii, să simt că îi ştiu îndeaproape, iar ei mă ştiu mai bine decât oricare dintre cei pe care îi cunoşteam în lumea reală. Mărturisesc că m‑am simţit îndrăgostit aproape fără speranţă de Tala din Yenith, care era deja bătrână când a fost inventată presa de tipar. Când a aflat despre ea, se spune că a început să danseze în extaz, strigând: „Au făurit‑o! Au făurit‑o!“, până când a căzut secerată la pământ. Biograful ei scrie aşa: „Când şi‑a revenit, şi‑a început din nou dansul frenetic, strigând «Au făurit‑o!», până când şi‑a epuizat pe de‑a‑ntregul puterea. A continuat aşa, dincolo de controlul celor din Casa ei, care se temeau să intervină în forţă, timp de şapte zile, după care a murit…“

Cărţile din cufărul maestrului meu erau poveşti, versuri şi romane de dragoste, şi erau şi câteva texte religioase şi lu­crări filosofice neînsemnate. În paginile lor am intrat, pentru prima dată, pe străzile mărginite de copaci din Bain şi m‑am plimbat prin Grădina Prunilor de lângă canalul verde al ora­şului. Am luptat alături de răzvrătitul Keliadhu împotriva lui Thul Ereticul şi am privit cerul umplându‑se de dragoni, aruncând flăcări ca o ţesătură de aur. Am umblat după ciu­perci în Fanlevain, am fugărit căprioare sălbatice peste câmpii şi am navigat pe cursul repede al râului Ilbalin, prin cele mai strălucitoare livezi de pe pământ; am stat într‑un palat din Velvalinhu, sălaşul regilor, şi am privit un nou Telkan înge­nunchind pentru a primi coroana înaltă de mătase neagră şi albă. Visele mele erau pline de bătălii, păduri bântuite şi călă­torii eroice, şi de Drevedi, vampirii olondrieni ale căror aripi au culoarea indigo. În fiecare seară mă întindeam în culcuşul meu, citind la lumina unei lămpi cu ulei, o cupă în formă de lacrimă făcută din lut ruginiu – un dar de la maestrul Lunre.

Darurile pe care mi le făcea maestrul meu erau dintr‑ace­lea a căror valoare nu poate fi estimată. Învăţătura pe care mi‑o oferea era dezordonată, modelată după pasiunile lui; nu era educaţia tradiţională a olondrienilor bogaţi, care con­stă din cele Trei Nobile Arte ale călăriei, muzicii şi caligrafiei. Era mai degrabă educaţia novicilor consacraţi lui Kuidva, dar nici aceea foarte fidelă, pentru că ignora unele texte clasice, în favoarea unora obscure: nu ştiam aproape nimic despre influentele Prelegeri despre Poezie ale lui Telidar, dar citisem de mai multe ori un volumaşcare se chema Despre cele nouă texturi ale luminii. Astfel, în timp ce tata îşi închipuia că devin un gentilom din Bain, eu nu ştiam, de fapt, aproape nimic din ceea ce ar trebui să ştie un astfel de gentilom. Văzusem cai doar în desene, nu puteam să cânt la fluier sau la chitară, scrisul meu de mână era ordonat, dar lipsit de inspiraţie, şi nu ştiam decât cinci scriitori clasici. Ştiam în schimb, asta în­văţasem, harta unei inimi, a năzuinţelor lui Lunre din Bain: m‑am plimbat prin pădurile dorinţelor lui şi m‑am scăldat în marea visurilor lui. Ani de zile am umblat în sus şi în jos prin văile inimii lui, ale exilului său autoimpus, aflând tot ce îi plăcea, privind, prin ochii lui, aceste ferestre de agat.

Era ursuz ca un sihastru. Sau era tăcut în legătură cu anu­mite subiecte: erau lucruri despre care, timp de nouă ani, nu am reuşit să‑l conving să vorbească. Unul dintre ele era fosta lui meserie, ocupaţia lui din Bain: nu a spus niciodată ce fusese – preceptor, tipograf, negustor, hoţ? Mintea mea de copil imagina aventuri extraordinare pentru el, dar nu se lăsa ademenit şi nu făcea decât să râdă când spuneam că poate a fost vrăjitor sau pirat. Când l‑am întrebat de ce a plecat, a citat‑o pe Leiya Tevorova: „Un zeu mi‑a vorbit, iar eu m‑am dovedit a fi nevrednic de El.“

Faţa lui, nici bătrână, nici tânără, se închidea la culoare, căpătând bronzul insularilor, iar sprâncenele şi părul tuns scurt se decoloraseră, ajungând să aibă culoarea nisipului. Cu membrele lui slăbănoage şi îmbrăcat în veşmintele de insular, semăna cu un clovn de bâlci, dar avea un aer prea trist ca să fie cu adevărat comic. Ajunsese să iubească văile şi pădurile noastre şi stătea cu orele pe afară, hoinărind pe dealuri cu un toiag de tec sau explorând stâncile de la malul mării. Venea acasă cu flori cu totul obişnuite sau cu cochi­lii de scoici şi mă obliga să mă uit la ele, în timp ce le lăuda frumuseţea fără pereche.

— Uită‑te la asta! spunea el, exaltat. Nu e mai frumoasă decât arta? Nu seamănă cu urechea unei femei? Curbele parcă sunt note muzicale…

Vorbea cu o pasiune nereţinută despre subiecte legate de frumuseţile naturii, cărţi sau culorile luminii, făcându‑mă să oftez de istovire. Vorbea şi cu mama: învăţase neobosit limba noastră, până când a fost în stare să laude copacii şi jocurile de lumini şi umbre din curte. Când mama i‑a explicat cum seamănă umbrele cu pielea zeului tatei, şi‑a frecat mâinile de satisfacţie şi a schiţat rapid câteva note în cartea lui personală.

— Haide să‑ţi povestesc, mi‑a zis el odată, cu mâna pe umărul meu, după ce băuse un pahar de lichior de‑al nostru, cu care ajunsese să se obişnuiască. Haide să‑ţi povestesc des­pre bătrâni. Poftele noastre sporesc ca lăstarii de viţă‑de‑vie, ca plantele încăpăţânate ale deşertului, care au doar flori, dar nu şi frunze. Tu n‑ai văzut niciodată un deşert. Nu l‑ai citit pe Firdred din Bain? „Pământul are o mie de limbi însetate.“ Aşa este bătrâneţea.

Mie nu mi s‑a părut niciodată bătrân, deşi cu siguranţă avea un apetit uriaş – pentru peisaje, pentru cântecul păsă­rilor, pentru mirosul mării, pentru cuvintele din limba noas­tră. Dar uneori zăcea în pat, cu trupul răvăşit de friguri, cu expresia copleşită a cuiva care nu mai are mult de trăit, totuși a cărui viaţă nu s‑a încheiat încă. L‑am îngrijit în timpul acce­selor de friguri, citindu‑i din Vanathul, pentru că el credea că vorbele au puterea să vindece toate bolile. Îl iubeam ca şi cum am fi fost parteneri în exil, pentru că numai cu el puteam vorbi despre cărţi, bucurându‑mă de discuţia pe care Van­dos o numea „hrana zeilor“. Şi totuşi exista în el ceva neclin­tit, ceva ce nu putea fi cucerit, un miez necunoscut pe care îl păzea cu grijă şi pe care nu mi l‑a dezvăluit niciodată, astfel că, deşi îl ştiam cel mai bine, părea să mă ţină totuşi la dis­tanţă. Nici măcar în delirurile lui nu lăsa să‑i scape niciun indiciu.

În insule, cuvântul vechi tchavi, cu care îl numeam întot­deauna pe maestrul meu, se referea la început la un profesor de învăţături străvechi şi oculte. Dar erau puţini tchanavi, iar casele lor erau ridicate în munţi, astfel că nu puteai ajunge la ei decât după strădanii îndelungate. Erau ciudaţi, singu­ratici, în largul lor în păduri, vorbeau pe mai multe voci, oameni fără jut, pentru că şi‑i aruncau în mare, ca o moarte simbolică. Discipolii lor se plângeau, sub forma unor incan­taţii de jale insulare, văitându‑se de inaccesibilitatea totală a înţelepciunii tchanavi: un proverb kideti spune aşa: „Cere‑i unui tchavi să‑ţi umple coşul şi o să ţi‑l ia cu totul.“ Erau spi­rite dificile şi îi făceau pe oameni să plângă. Şi totuşi, cea mai mare parte din tânguirile învăţăceilor nu deplângeau taina înţelepciunii, ci mai degrabă eşecul lor de a‑i găsi măcar pe maeştri: pentru că tchanavi erau cunoscuţi pentru darul de a se pierde în păduri sau în neguri, aşa încât cei care făcu­seră deja călătorii dificile nu găseau decât munţii şi tăcerea. Aceste incantaţii, „Cânturile Părăsirii“, sunt intonate la bâl­ciuri şi exprimă dragostea deznădăjduită şi jalea discipolilor acestor tchanavi. Sângele inimii mele, în munţi chemarea porum­biţei n‑are pace/ Cu talpa lui, maestrul a strivit o floare în noroi.

 ***

Premiile World Fantasy și British Fantasy

O carte este o fortăreață, un loc al plângerii, cheia către deșert,

un râu fără poduri, o grădină de lănci.

Jevick, fiul negustorului de piper, a crescut cu povești despre Olondria, un tărâm îndepărtat și fascinant, unde cărțile sunt obiecte obișnuite, nefiind atât de rare ca în țara lui. După moartea tatei, noile responsabilități îl vor conduce pe tânăr pe tărâmul acela la care visase cu ochii deschiși întreaga copilărie. Prins în lupta dintre cele mai puternice culte religioase ale imperiului, Jevick va înțelege ce înseamnă arta și viața, căminul și exilul și limitele celei mai seducătoare dintre vrăjitorii: cititul.

Cuvântul „carte” în toate limbile cunoscute pe pământ este vallon,

„odaia cuvintelor”.

„O carte despre dragostea pentru cărți.“ bookpeople.com

„Din punct de vedere al limbajului elegant, al personajelor credibile și al valorii povestirii, este un roman de debut impresi­onant și inteligent.“ Locus

„Adevărurile pe care ni le dezvăluie Samatar nu sunt nicioda­tă ușoare; în Un străin în Olondria nu există personaje negative – toți sunt oameni simpli, care fac ceea ce cred ei că este bine.“ io9.com

„Descrierile pline de senzualitate creează un peisaj bogat și straniu, permițând o aventură de neuitat.“ Library Journal

„Captivantă și originală. O poveste cu fantome și cărți, trădare și mister, ingenios concepută și frumos scrisă. Unul dintre cele mai bune romane fantastice pe care le-am citit în ultimii ani.“ Jeffrey Ford

„Surprinde extazul și durerea întâlnirii cu lumea prin inter­mediul cărților.“ bookslut.com

„O experiență plină de satisfacții pentru cei care iubesc poezia prozei și narațiunile care transcend standardele.“ Craig Laurance Gidney

„Sofia Samatar este un negustor de minuni, iar Un străin în Olondria este o librărie de visuri.“ Greer Gilman

„Este una dintre cărțile pe care vreau să le recitesc, deoarece plăcerea lecturii și bogăția textului sunt extraordinare; un debut excepțional.“ randy-byers.livejournal.com

„Pare o călătorie atât familiară, cât și necunoscută, întocmai ca tărâmul dintr-un vis. Samatar folosește un limbaj impecabil și detalii concrete pentru a crea o lume credibilă, plină de priveliști nemaipomenite, muzică și parfum.“Fantasy Literature

 

 

 

 

 





Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro