bookblog.ro

---

Galileo Science Fiction & Fantasy nr. 1

Scris de • 9 June 2010 • in categoria Altele

V-am anunţat în martie că Millennium Press plănuia să scoată o nouă revistă de Science Fiction & Fantasy şi încă de pe atunci se anunţa să fie ceva ieşit din comun. Am reuşit de abia săptămâna trecută să citesc primul număr din Galileo de la cap la coadă. Aşteptarea a meritat.

În editorialul care deschide revista, Horia Ursu spune că Galileo este "materializarea unui vis [...] început în urmă cu mulţi ani". Într-adevăr, au fost necesari aproape douăzeci de ani ca să ajungem la Galileo, dar în final cred că avem o revistă care să se ridice la standardele occidentale şi să servească drept vârf de lance pentru science fictionul românesc.

Culmea este că Galileo nu arată ca o revistă, ci seamănă mai mult cu o carte mică sau o antologie. Are 240 de pagini A5 şi coperţi colorate şi strălucitoare. Efectul este mai mult psihologic: îţi dai seama imediat că ai în mână ceva ieşit din comun şi important. Am avut numeroase reviste pe care le-am îndoit şi le-am aruncat, însă locul lui Galileo nu poate fi decât în bibliotecă, lângă celelalte cărţi SF.

Dacă ne uităm însă la conţinut, devine clar că avem de-a face cu o revistă în toată regula: sunt trei povestiri, două nuvele, un interviu şi cinci articole. Pe partea de ficţiune, avem 60% autori străini, ceea ce mi se pare potrivit. Articolele sunt fie dedicate unor figuri importante din Science Fictionul străin sau autohoton (Ray Bradbury, Ion Hobana), fie tratează subiecte importante şi de actualitate (sexul în romanele pentru adolescenţi, Avatar).

Am citit revista într-o singură şedere pe terasă, în după-amiaza primei zile calde şi plăcute din acest an. La început mi s-a părut puţin cam stresant că revista nu este împărţită în secţiuni, ci povestirile, nuvelele şi articolele sunt toate amestecate la un loc, astfel încât trebuie să apelezi la cuprins de fiecare dată când vrei să cauţi ceva anume. În cele din urmă le-am citit pe toate în ordinea în care erau aranjate, dar le voi enumera şi comenta în continuare în funcţie de genul lor, de dragul clarităţii.

Prima nuvelă, O şansă din 1016, de James Patrick Kelly, nu mi-a plăcut foarte mult. A câştigat premiul Hugo în 2001, dar probabil că nu mai erau alţi candidaţi în acel an. Glumesc, însă de fiecare dată când citesc ceva de Kelly încerc să mă conving că o să fie bun, ştiind cât de apreciat este acest scriitor, şi de fiecare dată plec dezamăgit sau indiferent. La fel s-a întâmplat şi cu O şansă din 1016. Ideea în sine nu este rea (ceva despre un robot din viitor care vine în 1962 să împiedice un război nuclear şi trebuie să se bazeze pe un băieţel de 12 ani), dar nici bună, Kelly scrie bine, dar îi lipseşte acel strop de geniu, iar rezultatul în sine este incolor, inodor şi insipid.

Cealaltă nuvelă, Însemnări din anii molimei, de Norman Spinrad, este complet opusul nuvelei lui Kelly. Spinrad descrie o lume paralizată de un virus mortal, transmis pe cale sexuală, o Americă împărţită în zone de carantină şi oameni care încearcă orice să-şi uşureze frustrările sexuale. Personajele lui Spinrad sunt veridice, au dorinţe şi defecte, speranţe şi temeri, trăiesc şi mor cu intensitate. Nuvela începe ca o schiţă aproape grotească a unei lumi în care oamenii pot face sex doar cu ajutorul aparatelor, de teamă că s-ar putea molipsi, şi capătă repede momentum, până când se rezolvă în ultimele pagini ca un scenariu bun de trimis la Hollywood. Aceste este singurul ei defect, dar mi-a fost uşor să-l trec cu vederea.

Doi bătrâni, pe o bancă, a lui Liviu Radu, este exact genul de povestire la care mă aşteptam de la acest scriitor. Liviu Radu explorează misterul din jurul lui Mary Shelley şi condiţiile în care ea şi-a scris celebrul ei roman, Frankenstein. Sunt vizate în special circumstanţele întâlnirii dintre ea, Percy Shelley, Byron şi Polidori, întâlnire care ar fi inspirat-o să scrie despre monstrul care prinde viaţă. Povestea este bine scrisă şi discursul personajelor are un ritm aproape hipnotic pe alocuri, dar nu m-a ajutat deloc că nu am citit niciodată Frankenstein (am văzut vreo două filme, dacă mă scuză în vreun fel) şi nici nu îmi păsa prea tare de subiect.

La fel, Vonu, de Sebastian Corn, este exact genul de povestire la care mă aşteptam de la Sebiastian Corn. Din păcate nu a scris niciodată pe gustul meu. De această dată am abandonat povestirea după câteva pagini, deoarece mi s-a părut foarte greu de urmărit. Nu sunt foarte mândru de mine însumi şi recunosc că nu toate genurile de SF sunt pentru toată lumea. Vonu s-ar putea să fie o povestire foarte bune, dar nu ştiu, pentru că nu am reuşit s-o citesc.

Am lăsat povestirea mea preferată la sfârşit: Mortuare, de Joe Haldeman. Un grup de medici legişti americani descoperă un cadavru straniu în timpul războiului din Vietnam. Nu am mai citit nimic de Haldeman până acum şi am fost foarte foarte plăcut surprins de această povestire psihologică. Aparent Vietnamul este un fel de temă recurentă la Haldeman, iar povestirea în sine poate fi cu greu numită fantasy, deoarece sălăşluieşte în acel spaţiu incert care separă lumea reală şi acele lucruri despre care nu ai cum să fii niciodată sigur că există sau că s-au întâmplat cu adevărat. Probabil că tocmai în asta constă frumuseţea ei. Mortuare a câştigat premiile World Fantasy şi Nebula în 1993 şi este alegerea mea pentru cel mai bun text din revistă.

Rămânând tot la Joe Haldeman, interviul cu el nu m-a impresionat prea mult. Răspunsurile sale sunt scrute şi la obiect (ceea ce e bine), dar tonul general este cam sec. Haldeman recunoaşte că nu prea citeşte SF şi spune că "meseria se învaţă scriind proză scurtă". Singura informaţie folositoare a reieşit atunci când Horia Ursu l-a întrebat cu ce ar trebui să înceapă un cititor care nu a mai citit nimic din opera sa, iar Haldeman a răspuns: "The Accidental Time Machine sau una dintre culegerile de povestiri". Plănuiesc să citesc mai mult Haldeman în viitor.

Articolul lui Graham Sleight despre Ray Bradbury este textul meu non-fiction preferat din acest număr al revistei. Sleight face o scurtă recapitulare a carierei lui Bradbury, dar mai important este că deschide nişte perspective noi asupra stilului, temelor şi importanţei operelor marelui scriitor. Chiar dacă ştii totul despre Bradbury, articolul merită citit. În acelaşi fel, Mircea Opriţă scrie Elogiul unei cariere, recapitulând cariera şi activitatea lui Ion Hobana.

În articolul său, Adolescenţii şi sexul, Cory Doctorow explică o alegere pe care a făcut-o în romanul său, Little Brother, unde protagonistul în vârstă de 17 ani face la un moment dat sex cu prietena sa de aceeaşi vârstă. Șocant! Aţi crede că, dată fiind tema romanului (un grup de adolescenţi care subminează coruptul guvern american printr-un război informatic), lumea ar fi mai îngrijorată că Doctorow îi învaţă pe copiii lor să devină terorişti digitali, dar aparent sexul este problema. Acest gen de discuţie ar fi fost mai potrivit în 1960, nu în 2010, dar se vede că în privinţa unelor probleme doar alergăm în jurul cozii.

Paul Di Filippo semnează un articol intitulat Cyberpunk după 25 de ani. Primul lucru care îmi sare în ochi este că au trecut 25 de ani de la apariţia cyberpunkului şi mă simt teribil de bătrân. Culmea este că eu sunt relativ tânăr (dat fiind că nu eram încă născut când a apărut Neuromancer) şi imi imaginez că alţi fani SF trebuie să se simtă mult mai bătrâni. Deci articolul lui Filippo face pe toată lumea să se simtă prost. Serios însă, Filippo face o scurtă recapitulare a condiţiilor în care s-a născut curentul şi trece în revistă câţiva dintre marii scriitori de cyberpunk (John Shirley, Rudy Rucker şi, desigur, Bruce Sterling). Articolul este scurt şi scris la obiect, iar pentru cineva care nu a citit cyberpunk până acum este un ghid excelent pentru început.

Ultimul şi cel din urmă vine Paul Watts cu articolul său, Ce-ar fi să decolăm şi să-i facem praf de pe orbită? Watts vorbeşte, bineînţeles, despre Avatar. Doar că s-a vorbit atât de mult despre Avatar încât nu cred că mai este cazul, iar articolul lui Watts nu este cel mai bun pe care l-am citit. Este prea scurt ca să trateze toate defectele filmului (deşi încearcă) şi în final prea conciliator. Watts recunoaşte că în ciuda tuturor problemelor poveştii, ar revedea filmul fără să stea pe gânduri, iar Avatar "merită să aibă succes datorită efectelor speciale".

Simt nevoia să revin în final la vorbele lui Horia Ursu. Acesta îşi încheie editorialul spunând că, la fel ca omul de ştiinţă căruia îi poartă numele, "revista Galileo afirmă răspicat şi în mod pragmatic: Eppur si muove!". Doar că în acest context celebra sintagmă nu se mai referă la teoria heliocentristă, ci la literatura SF şi Fantasy din România. Cred că Galileo este cea mai bună dovadă şi este exact ce ne lipsea.

Aştept cu interes următorul număr al revistei, anunţat pentru vara acestui an. Și numărul trei. Și numărul patru. Și la cât mai multe numere, pentru că ştim cu toţii că avem nevoie.

de Cristi Mitran





Citeste cele 2 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. Pingback: Live blogging din tren « Ugly Bad Bear's Blog

  2. Pingback: SF şi fantasy pe pâine | bookblog.ro

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro